Am întâlnit o umbră nemaivăzută,
Umbla de una singură, neînsoţită,
Bântuia aiurea pe străzi, fără vreo ţintă.
Am privit-o nedumerit, contrariat,
Neştiind a cui umbră ar fi putut să fie.
Văzându-mă, nu s-a arătat surprinsă,
S-a uitat la mine cu ochi de văzduh,
Doar puţin intrigată de uluiala mea,
Brusc mi-a făcut semn cu umbra mâinii
Să tac, să nu scot nici măcar o silabă.
Apoi, din senin mi-a întors spatele,
S-a depărtat alergând zăludă, despletită,
Lăsând în urmă o altă nefirească umbră,
Întocmai ca o dâră ceţoasă, difuză,
Era umbra propiei sale umbre, sumbră.
Am alergat înfiorat pe urma paşilor săi,
Mergea tare abătută, de gânduri strivită,
Arăta cu mult mai întunecată şi-n vârstă,
Ca o biată bătrână-ncovoiată umblătoare,
Ce părea chiar a fi mirată de cum arată.
Poate a înţeles că este doar o ciudăţenie,
O stingheră, o bizară umbră a nimănui,
O umbră umblând mereu rătăcitoare,
Fără stare, aflată în permanentă căutare
A cuiva căruia să-i fie devotată umbră.
SILVAN G. ESCU