♦♦♦Aproape că-i este milă de cei ca noi, normali ne place nouă să ne numim într-o efuziune firească de oameni, unii dintre noi infirmi sufletește, poate fără vina noastră, ea știind deja că nu suntem în stare să aplaudăm simplu, doar cu bătăile inimii, așa cum numai ea știe să o facă. Noi, ceilalți, o facem doar cu mâinile astea ostenite de atâta nefăcut și de foarte multe ori nevrednice și păcătoase, cu care ne automângâiem neputințele și maculăm albul frumuseții pure, aflată la doar doi pași de noi dealtfel.
♦♦♦Ea nu știe să plângă râzând, iar dacă ar face-o, cu siguranță ar fi nevoită să-și șteargă lacrimile cu genele, fluturându-le a bucurie, a iubire pentru frumosul din oameni, pe care ea îl găsește și acolo unde nu există.
♦♦♦Ea nu știe decât să râdă, păstrând lacrimile bine strunite în colțul ochilor, pentru ca – de acolo unde nu ar trebui să stea prea mult, ca să fie mereu proaspete – să fie sorbite de privirile noastre hipnotizate de un firesc greu de deslușit, ca o revărsare de talent și frumusețe a sufletului, incomparabile.
♦♦♦Într-un fel straniu pentru noi, greu de gestionat, ba chiar și doar de admis, dar atât de natural pentru ea, această minune de om plânge cu umerii și râde cu ochii, la baza cărora surâsul permanent se simte la el acasă.
♦♦♦Să nu ucizi o pasăre cântătoare zice titlul unui film celebru. Această pasăre cântătoare cu aripi de îngeri în gene ne ia cu ea în zbor legănat de adieri de vânt și ne așează pe umeri de stele, acei umeri care nu plâng niciodată pentru că stelele nu știu aceste descărcări de durere, ele fiind toate doar zâmbet.
♦♦♦Această pasăre împrăștie cu aripile genelor sale atât de generoase pulberi de talent și valuri de lumină, ne arată tuturor și fiecăruia în parte locul unde ar trebui să ne aflăm, uneori doar pentru căutatul refugiu spre noi, dar cel mai adesea pentru necesara meditație, pentru descoperirea valorii noastre, pentru obligatorul exercițiu de spiritualitae de care avem atâta nevoie, pentru regăsirea dorințelor și a posibilelor idealuri care se află la o așa mică distanță de noi.
♦♦♦Rămâne doar să avem puterea să le privim cu alți ochi, cum sunt cei ai acestei păsări, acei ochi senini, mereu surprinși de căte putem să oferim, numai să vrem.
♦♦♦Am primit încă o dată o lecție de cum trebuie să ne uităm în primul rând la noi, dar să mai păstrăm ceva, să ne mai rămână privire și pentru ceilalți.
♦♦♦Mulțumim pentru această lecție oferită cu o așa mare bucurie și generozitate în mod gratuit fiecăruia din noi.
SILVAN G. ESCU