Teatrul Mic cu m Mare

♦♦♦  ,,Teatru Mic” are mai mulţi pui, unii chiar nenăscuţi încă, făcuţi cu un actor simpatic pe post – în perioadele de câşlegi – de corditor şef, sau –  dacă preferaţi ceva mai soft, spre moale – Director cu dispensă de la Dinu Săraru. Cel mai mare dintre ei, dintre pui desigur, fiind ,,Teatrul foarte mic”, dar pentru că e mai pricăjit  tocmai de aceea a fost crescut în centru (l nervos al) capitalei, (ca să i se vadă moţul) aproape lipit, el, teatrul, cu scuipat artistic de frizeria pentru copii mai mari decât cei foarte mici  – numită tandru – na, c-am uitat !, a, mi-am amintit, numită ,,Ciufulici”! Unde se tundeau  toţii actorii care jucau roluri de copii. Şi uneori şi ceilalţi, cu personalul auxiliar cu tot, dacă intrau pe uşă mergând pe vine şi scoteau limba la frizeri.

♦♦♦  Apoi, în ordinea numerelor locurilor, ca parte a operaţiei (de apendicită) în scădere liberă, urmează ,,Teatrul din ce în ce mai mic” spre măricel, normal pentru că e  urmat la jumătate de pas în doi de ,,Teatrul extraordinar de mic”, unde încap doi spectatori întregi care stau pe un singur scaun. Şi acela împrumutat, mai mult smuls de sub fundul Directorului, acelaşi cu făcătorul lor, mare pişicher altfel.

♦♦♦ Dar cel mai iubit pui, de cea care-l subvenţionează pe dedesupt (aşa!), recte Primăria generală aflată doar pe funcţie de maior, este chiar ultimul, care se numeşte cât se poate de enigmatic ,,Teatrul Deloc”, tocmai datorită (sau din cauza, mai bine zis) faptului că e imposibil de găsit. La fel şi biletele pentru spectacolele care se joacă aici. Cel mai greu pentru acest ultim teatru este atunci când e relache tot timpul, iar actorii nu au ce face, dar au ce spune (în gând, nu vă spun ce!).

♦♦♦ Un lucru (o să spuneţi : iar omule, nu te-ai săturat !) e cert, chiar mai sigur decât acel ins (nu insistaţi, nu spun cine) care se prefăcea că gândeşte în termenii foarte sigurului Descartes. Adicătelea faptul că – se zice, nimic nu e cert încă! –  cu excepţia primului, adică tatăl celorlalţi care încă mai joacă pe bani, toţi ceilalţi (puii, nu ?) oferă bilete gratuite, pe care le vând la suprapreţ, cică la preţ de dumping, iubitorii de seminţe întregi şi de spectacole stradale, ascunse în sandale.

♦♦♦ De ultimul pui (nenăscut!) nici nu mai vorbesc, chiar aici – în locul în care ar trebui să se afle acum – spectacolele se joacă (nu cad în capcană, aşa-i doamnă Dirigintă ?!), aşa că voi zice: se desfăşoară cu casa închisă ( la nasturi ar spune un hâtru, care mi-e tare drag, dar nu-l prea bag în seamă, că nu se închide la toţi ).

 

ActOrul   şi  SălbatiCii   diN cOTROCENi

S  g.  E

Târziu, îndată

 

Într-o zi mi-am aruncat privirea spre cer,

Brusc, în timp ce urca, s-a izbit de nori.

Nedumerită, s-a împrăştiat în mii de ochi,

Din care încă mai plouă şi-n ziua de azi

Adevărate, nesfârşite furtuni de durere.

 

De atunci, de fiecare dată când plouă,

De teamă, mă adăpostesc sub pleoape.

Dacă aţi uitat cumva, am să v-amintesc,

Cu blândeţe, este vorba de un loc anume,

Este locul acela, de unde a plecat privirea.

 

Şi tot în acel loc aştept să treacă furtuna,

De fiecare dată în aceeaşi lună a anului,

Vă rog să nu vă supăraţi, nu vă spun care,

Am acestă-ndrăzneală, fiindcă e luna mea.

 

De atunci, din acea zi, stau cu capul plecat,

Fiindcă privirea îmi este vinovată de lacrimi.

 

SILVAN  G.  ESCU

 

Contraste

 

Când simte iubirea că vine, femeia se scrie pe sine

Cu gingaşe semne, uşor înclinate, italice, litere fine,

Ea reprezintă atunci pură delicateţe, eu semne aldine,

Groase, bolovănoase, doar asta însemn, asta ştiu bine.

Ea se oferă, eu doar solicit, consider că  mi se cuvine.

 

Cu mers de felină păşeşte, ochii ca cerul, de peruzea,

Unduitoare, liană se-ncinge pe mine în loc de curea,

Duioasă felină se-agaţă de mine c-o blândă privire,

Deoparte, cât mai departe, la urmă, se lasă pe sine

Şi-acolo în vârf, pe culmile-nalte, mă urcă pe mine.

 

Eu sunt ca oceanul în prag de furtună, ea tainic sărut,

Când vine aproape de mine în ochii-i ca marea m-arunc,

Ea-nseamnă enorm pentru oameni, eu cruntă ruşine,

Eu caut nimicuri în lucruri, ea doar fapte măreţe reţine,

Eu sunt temător şi nesigur, ea-ntregul control îl deţine.

 

Ea gândul îmi prinde din zbor, îl poartă cu ea în văzduh,

Desigur ea are trecere-n lume, eu simplă  soartă de cuc,

Eu stric tot ce se poate  atinge, ea ştie s-aleagă ce-i bine,

Eu sunt elefantul greoi, ea umblă cu gesturi fine, feline,

Eu negura nopţii  totale îmbrac, ea zi luminoasă devine.

 

SILVAN  G.  ESCU

Miros

 

Mă-mbrac în mirosul trupului tău,

Port acea nemaivăzută haină, iată,

Ca pe scumpe straie de sărbătoare,

Mai mândru îs decât falnicul soare,

Oriunde-n lume soarta mă poartă..

 

Cu haina aceea tot corpul mi-acopăr,

Toți oamenii,  normali, se uită mirați,

Intrigați, fiindcă mă văd gol, dezbrăcat.

M-amuză grozav acei inși îmbrăcați

În haine  hilare. Dar nu sunt mirat.

 

Ei nu văd minunea, nu văd mirosul,

E normal, ei miros doar ceea ce văd,

Nu pot să simtă textura acelui miros

Și n-au cum să-i vadă firul lucios,

Păi, ei sunt normali, văd totul pe dos.

 

Însă, sunt caraghioși în hainele lor,

Înfășurați în niște cârpe, viu colorate,

Cu nasturi pe burtă și guler la spate,

Miros a războaie, țoale țesute în case,

De harnice fete, cu chipuri voioase.

 

Haine de cârpă tot coase bietul popor,

Oameni normali, ce mă văd gol.

 

SILVAN   G.   ESCU

 

Lacrima – inimă plânsă

 

De forma inimii îmi este lacrima,

Asta înseamnă c-au ceva-n comun,

Sunt  între ele două și vă spun

Că următoarea vine după ultima.

 

Nu știi c-această lacrimă de dor

Trăiește și-n prezent și-n viitor?

Că poartă-n ea tristețea ochilor

Și nu o uscă vântul umblător ?

 

A inimii un plâns continuu este

O lacrimă ce nu primește veste,

Se cuibărește-n sufletu-mi poveste

Și-o spune-n zori închiselor ferestre.

 

SILVAN  G.  ESCU