Lună: iulie 2017

 

Un amărât de câine sunt, un pic mulatru

Şi doar la oameni care-s cumsecade latru,

În schimb pe lângă cei mai răi mă gudur,

Îmi este frică când rămân  de unul singur.

 

Mă aflu-n permanentă căutare de stăpân,

Dar unul foarte aprig, cu alură de jupân,

La semeni le aplic din mers o muşcătură,

Să ţină seamă că am un negru cer în gură.

 

 

Normal, mănânc doar ce oamenii aruncă,

Cu ochii trişti aştept să mi se dea poruncă.

Totuşi, eu beau doar apă pură, ne-ncepută,

Din strop de rouă strânsă-n urmă de copită.

 

Firesc, aspect de câine am, şi totuşi parcă

Un sentiment ciudat, de om, mă-ncearcă,

Şi-atunci, cumva, cum pot mă concentrez,

Privindu-i fix, mă străduiesc să nu turbez.

 

SILVAN  G  ESCU

 

Scrutez timid trecutu-ndepărtat

Să înţeleg din care regn mă trag,

Mă tem să aflu ce aş vrea să ştiu,

Din care ierbivoare mă trag fiu.

 

Refuz să cred că vin din animal,

Ar fi prea simplu, ar fi prea banal

Să am un maimuţoi urât strămoş,

Urangutan cu ochii mici, păros.

 

 

Să fie tt acoperit cu păr sârmos,

Să-şi scarpine întruna al său dos,

Să stea cu deştu-n nasul lat, mucios,

Să aibă-n loc de creier doar un os!

 

O, Doamne, Iartă-mă, te rog frumos

Cum aş putea rămâne-ntreg şi sănătos

Să am eu drept strămoaşă o maimuţă

Ce-i fu strămoşului maimuţ mândruţă!

 

 

Când ambii locuiau pe-aceeaşi cracă,

Ei nu simţeau că la pământ se-apleacă,

Ba chiar numeau acea crenguţă stradă,

Iar el, glumeţ, în loc de fă -i zicea dragă.

 

 

 

SILVAN  G   ESCU

 

Cum, sunt oare doar celălalt eu,

Cel apărut prin sumbru ricoşeu,

Din rece con de umbră izvorât

Să fiu doar umbră pe pământ?

 

Desigur, sunt acuma numai ea,

O umbră ce viaţa mi-o înlocuia,

În timp ce eu cel viu, adevărat

Poate că niciodată nu am existat.

 

O umbră ce încet şi ea se stinge,

Din care viaţa tainic se prelinge.

Oare am fost atâta de neînsemnat

De nici ca umbră nu am rezistat ?

 

A fost cu mine soarta aspră, rea,

Afară fiind împins din existenţă

De însăşi umbra, fostă chiriaşa mea.

Şi am ajuns din mult visată stea

Să fiu în loc de existent absenţă.

 

SILVAN  G  ESCU

 

 

Sunt propria clepsidră, vinovată

Că nu-mi păstrez propria cenuşă

Rezultată încă înainte de ardere.

Poate sunt fiu de vulcanice cratere.

 

Îmi scurg cenuşa din clepsidră,

O prind cu grijă în căuşul palmei,

Mă aşez pe-o coamă de gânduri

Şi o împrăştii în patru vânturi.

 

Dar patru vânturi par a fi puţine,

Aşa că mă ridic şi urc la înălţime,

Urc pe fiecare treaptă a gândului,

Şi-ajung tocmai în vârful muntelui.

 

Acolo sus, mai sus de toate gândurile

Deschid iar pumnul cu a mea cenuşă,

Încet mă apropii de-a muntelui uşă

Şi-o zvârl zâmbind în toate vânturile.

 

SILVAN  G  ESCU

 

 

 

 

 

 

Dar  oare unde sunt celălalt eu,

Cel apărut prin sumbru ricoşeu,

Din rece con de umbră izvorât

Să fiu doar umbră pe pământ?

 

Dar poate sunt acuma numai ea,

O umbră ce parcă mă înlocuia,

În timp ce eu cel viu, adevărat

Poate nicicând să nu fi existat.

 

O umbră ce încet şi ea se stinge

Din care viaţa, iată, se prelinge.

Oare atât de simplu şi neînsemnat

De nici ca umbră nu am rezistat ?

 

A fost cu mine soarta aspră, rea,

Afară fiind împins din existenţă

De însăşi umbra, fostă chiriaşa mea.

Şi am ajuns din mult visată stea

Să fiu în loc de existent absenţă.

 

                             SILVAN   G   ESCU

 

 

 

Are o formă cunoscută, doar că e puţin schimbat,

Are capu-n colţuri, fără păr, şi are nasul uni-narat,

Adică, are o singură nară, dar care face cât două,

Asta fiindcă din nas îi picură doar boabe de rouă,

Adică rouă neterestră desigur, necunoscută nouă.

 

A, da, şi cu sergentul zece, normal tot extraterestru,

Atent, cu deştu’ la tâmplă, fiindcă este ambidextru.

Amabil ca orice neom, are mai puţin de-un metru

Atunci când şade  aşezat pe ceva încă neidentificat,

Aşadar, e firesc aşa să fie, fiindcă nu prea are ficat.

 

Acum prefer să am în preajmă un extraterestru câine,

Altfel decât un pământean ce socoteală strictă-mi ţine

Azi, mâine şi oricând, şi-mi latră în ureche ziua toată.

Aşa că înţeleaptă hotărâre iau de mâine, desigur, iată,

Anume să împart cu extra chiar şi bucata mea de pâine.

 

SILVAN   G   ESCU

 

 

În timp ce stam cu gândul ocupat,

Târcoale vagi un fluture mi-a dat,

Apoi, pe geana mea s-a aşezat.

 

Venise-anume, să îmi dea de ştire,

Să-mi spună lucruri despre tine,

Considerând că poate te-am uitat.

 

În ochi m-a tot privit şi dintr-odat

Pe ambe pleoape m-a pupat,

Acel unic sărut, de tine sărutat.

 

 

Am tresărit şi l-am privit mirat,

Avea  parfumul tău înmiresmat,

Mirosul pielii tale pe-noptat.

 

Privind atent, am observat

C-avea cu el ceva ciudat:

Pe-o aripă purta privirea ta,

Iar pe cealaltă aşteptarea mea.

 

                             SILVAN   G   ESCU

 

Lăsaţi-mă să îmi jelesc amarul,

Să-l strig în gura mare tuturor,

S-aprind de soarta mea amnarul

Şi doar să mă asculte cei ce vor…

 

Vă rog să respectaţi a mea durere,

Nicicum eu nu vă cer s-o respectaţi,

M-aş mulţumi s-aveţi cumva putere

Aşa, măcar în gând s-o acceptaţi.

 

Nevoie am să fiu lăsat în pace,

Să nu mă-ntrebe nimenea nimic,

Să nu întrebe cum de nu pot face

Ceva, orice, de jos să mă ridic.

 

                             SILVAN   G   ESCU

 

Am ales un  moment din timp

Unul anume, scris cu al meu nume,

L-am decupat, l-am aşezat în gând,

I-am pregătit acolo cald culcuş,

Poate ceva de mine îmi va spune.

 

Să-mi spună că îi este dor de mine.

E-adevărat, fiind  luat cu viaţa asta,

Cumva, eu mă uitasem de o vreme,

Stam într-un colţ, ghemuit pe vine,

De vina principală cocoşat, pesemne.

 

Momentului din timp îi amintesc

Că singur în acel loc m-am aşezat,

Şi încă de atunci tot aşteptând

Altui moment din timp să mă răpesc,

Zăcând, să stau de craca vremii agăţat.

 

SILVAN   G.   ESCU