Eu singur mi-am propus,
Aşa deodat’ să renunţ la raţiune,
Dar pentru ăst demers este nevoie
Tocmai de-acestă fină calitate.
Şi-atunci cum oare aş putea
Să ocolesc această chestiune,
Să mă prefac că totul am uitat.
Că este doar a minţii slăbiciune?
Că am cumva un pui de lapsus,
Sau multe locuri goale în gândire ?
Nu ştiu cum oare naiba reuşesc,
Dar iată că-mi adaug o nouă însuşire
La zestrea mea bogată, desigur una
Negativă şi brusc constat fără uimire
C-adânc crestez pe lungul meu răboj,
Normal, o altă grea dezamăgire.
De s-ar putea cumva momentul să-l aleg,
Pe cel în care mi-aş dori să mor,
Îngrozitor de dificil mi-ar fi s-o fac,
Cum oare să aleg să nu mai fiu deloc?
Mă tot gândesc c-ar fi chiar nefiresc
Să cred că nu-mi va fi de mine dor,
E-atât de limpede că n-aş putea s-aleg
Momentul când să plec în tainic loc.
SILVAN G ESCU