Lună: august 2017

 

Aș vrea să fiu amic cu mine,

Dar nu știu ce anume mă reține,

Probabil faptul că sunt reținut

Demult, în temniță de ani ținut.

 

Aş vrea să ştiu ce-anume se cuvine,

Să mă privesc cu oarecare-nţelepciune,

Pe care-ar trebui mai întâi s-o am

Şi-apoi vedem de am să o desham.

 

Aş vrea, o, Doamne! câte nu aş vrea,

Aş vrea să stau cu mine-n faţa mea,

Să mă ascult vorbind despre iubire,

De gânduri, despre a lumii mântuire.

 

Mă tem să fiu muşcat de-un şarpe paşnic,

Acel ce stă acolo, în colţul lumii tainic,

Veninul său călătorind prin al meu sânge,

Făcând pact cu destinul, mă vor învinge.

 

N-aş vrea…

Dar pân-atunci atâtea-aş vrea…

 

SILVAN   G ESCU

 

 

Privirea de-mi saltă spre cer,

Acolo zăresc semeţ curcubeu,

Se-ntinde un arc maiestuos

Acum, deasupra capului meu,

Acele culori sunt rupte din soare,

Şi-apar după ploaie mereu.

 

Culorile lui spectral se curbează,

Atârnă de-o mână eternă de zeu,

Aici, pe pământ, se prinde de alta,

Iar cel ce-o întinde sunt eu,

Şi simt  că-ntre cer şi pământ

Sunt propriul meu Dumnezeu.

 

De-aş putea – adânc meditând

Asupra culorii – să modific ceva,

Aş umbla-n primul rând la nuanţe,

Să-i extind coloritul superb,

Pe tot să-l cuprind în inima mea,

Să-ntreb liniştit, cromatic vorbind,

Cu ce culoare-aş putea rezona.

 

Culoarea albastră din nalt curcubeu

Este albastrul ochilor mei,

Întocmai ca floarea albastră şi-a mării,

Ce tainic se naşte din ei,

Verdea culoare de trunchi se apleacă,

Sărută pământul sub tei.

 

Iar alte patru culori din spectrul divin

Par patru fecioare din basme cu zmei,

Tot astfel şi visele mele rebele

Se-nalţă şi zboară ca albi porumbei.

 

SILVAN   G   ESCU

 

Tu, adiere de vânt te-ntreb

De unde vii şi oare cine eşti,

În ce gând nepătruns te-ascunzi,

Şi  tot încerci să păcăleşti

Şi-aşa slăbita-mi vigilenţă,

Din răsputeri te străduieşti

Ceva nepământean să zămisleşti.

 

Anume ce ai vrut să-nsemni,

La ce anume te-ai gândit

Să dai acestui nevăzut mister,

Ciudată-nfăţişare cum credeai

Că ar putea să ia fiorul ce mi-l dai?

 

În al meu gând te intuiesc,

Chiar dacă încă nu exişti.

Şi totuşi te întreb cum de rezişti

Privirii mele să te-arăţi

Nălucă, în total mister cuprinsă?

O ştiu, chiar asta vrei să fii,

De ochii lumii să te ţii ascunsă.

 

O, cruţă-mi nerăbdarea,

Te conjur şi grabnic te arată,

Imaginaţiei încearcă să-i dai chip,

Te rog, arată-ţi a ta faţă

Şi dorul mi-l alină, degrabă ostoieşte

Dorinţa ce o simt că mă îndeamnă

Să te urmez orbeşte.

 

                                      SILVAN   G   ESCU

 

 

Doar gândindu-mă la poezie, iată,

Că-mi este dor de tine dintr-odată,

Poate că eşti cuprinsă-n al meu vers,

Al unui vers ce rătăceşte-n Univers.

 

Ori, tu tocmai de acolo-mi vii mireasă,

Eşti chiar petală dintr-o stea culeasă?

Nu-i important să ştiu din care-anume,

Dar ce merit am, de ai venit spre mine?

 

Eu pe niciun munte nu am urcat încă,

Ci doar pe al tău sân, semeaţă stâncă,

Şi pân-acuma niciodată nu am navigat

Decât pe-a ochilor tăi mare, pe-noptat,

Pe-albastru val şi liniştit, de vis purtat.

 

Până acum…

 

 

SILVAN   G   ESCU

Nu ştiţi, dar eu am inventat nisipul,

Iar timpul însuşi a făcut clepsidra,

Cine-i mai important, eu, timpul

Care ne-a făcut pe toţi, sau vidra?

 

Conform mai noului algoritm,

Care nu are rimă, dar are ritm,

Nisipul meu este întrutotul fix,

Fiindcă a luat de la un timp prefix.

 

În timp ce clepsidra întruna curge,

Întreaga existenţă din ea se scurge

Cu diverse viteze în mod evident,

Timp ce peste-un timp devine lent.

 

Tot ce se poate să fi fost chiar invers,

Adică anormal, întocmai acestui vers,

Clepsidra să curgă de-a dreptul în sus,

Dacă inversul ar fi normal acolo pus.

 

Abia atunci e sigur, n-ar fi deloc firesc,

De-aceea ţin morţiş la toţi să v-amintesc:

De-ar fi în stare de-un act atât de curajos,

Timpul ar curge ruşinat, cu privirea-n jos.

 

SILVAN   G   ESCU

         

Sunt fiul unui crocodil de Nil, un rege singur,

Normal, arăt aşa cum sunt, un monstru, desigur,

Pe-ntreaga apă îs stăpân şi nu duc dor de simpatie,

Că sunt reptilă fioroasă şi ştiu prea multă meserie.

 

De fapt, ca să fiu foarte cinstit cu dumneavoastră

Eu sunt femelă, o nefertită  modernă, o mică astră,

Şi în prezent ocup un post de pescar cu patru deşte,

Fiindcă pe-al cincilea mi l-a tăiat din cot un ,,peşte”.

 

A, tocmai uitai, naţionalitatea îmi este egipteană,

Sunt răpitor, de când mă ştiu am cetăţenie fluvială,

Normal că am în preajma mea o mulţime de sirene

Ce au în coadă silicon de Nil şi desigur false gene.

 

În barca vremii ţin o undiţă  din creangă de cireş.

O limbă vreau să zic, când o lansez eu nu dau greş,

Mă rog, posibil este s-o mai arunc căteodată-n gol,

Însă, această ratare pot să-i zic, face parte din rol.

 

Deja v-aud spuând că dacă-s de-atâta timp pe Nil,

Firesc ar fi să fiu mai mult decât un fiu de crocodil.

Parcă vă văd cum staţi picior peste picior şi vă miraţi,

Din coadă dacă odată dau, din faţa timpului plecaţi !

Aplecaţi!

SILVAN   G   ESCU

 

Char eu am inventat nisipul,

Iar timpul a făcut clepsidra,

Cine-i mai important, eu, timpul

Care ne-a făcut pe toţi, ori vidra?

 

Conform mai noului algoritm,

Care nu are rimă, dar are ritm,

Nisipul meu este întrutotul fix,

Fiindcă a luat de la un timp prefix.

 

În timp ce clepsidra, iată, curge,

Întreaga existenţă ne-o parcurge

Cu diverse viteze în mod evident,

Timp ce peste un timp devine lent.

 

Probabil c-ar putea fi chiar invers,

Adică anormal, exact ca acest vers,

Ca nisipul să curgă de-a dreptul în sus,

Dacă inversul ar fi normal acolo pus.

 

Atuncea nu ar fi în niciun caz firesc,

Ţin viu-morţiş la toţi să v-amintesc,

Chiar de ar face un act atât de curajos,

Clepsidra are o ruşinată privire în jos.

 

SILVAN  G  ESCU