Recent mi-am pus în minte să fiu eu,
Să-ncerc cu destinul o-nfruntare,
Poate-n străfundul sufletului meu
Găsesc ceva fărâmituri de remuşcare.
Însă e necinstit să spun că aş putea,
E vorba doar de-o simplă încercare,
Dar ea nu-i spusă explicit, în gura mare,
Ci este-ascunsă-n gând pe undeva.
Doar printre şipci de gard privesc mereu,
Nu, nu am curaj să mă confrunt cu mine,
Aceeaşi cruntă teamă permanent revine
V-aţi prins, nu e aşa, că sunt un teleleu?
SILVAN G ESCU
♦♦♦Port casa copilăriei permanent în minte, în capul acesta cu fața zbârcită de anii care mi-au traversat parcă nemeritat de repede viața. Acolo, aici, pe, sau în terenul intravilan, viran o perioadă, defrișat de amintirile care s-au pierdut, al acestui cap acoperit deja de neaua vremii, a fost ea construită. Cu temeinicie. Și așa și acolo a rămas până în ziua de astăzi, neclintită de nicio furtună. Și, Doamne, câte n-au mai fost!
♦♦♦Am purtat-o cu mine peste tot, oriunde soarta mi-a condus pașii și o voi purta tot timpul oriunde mă voi afla. Este atât de grea, prin numărul amintirilor desigur, dar, cumva paradoxal, atât de ușor de purtat…
♦♦♦Această casă nu îmbătrânește niciodată, peste ea nu se așterne vreodată întunericul nefericit al uitării. Într-un mod cumva bizar, chiar și nopțile ei sunt luminoase, chiar și iernile troienite au miros de primăvară, chiar și verile toride au gustul inconfundabil al fructelor toamnei.
♦♦♦Niciun moment nefericit, neplăcut, încărcat de eventuale neîmpliniri din acea vreme, dacă ar fi existat vreunul, nu-și poate face loc până la mine, de parcă s-ar rușina ele însele să se arate. Doar aurul holdelor de grâu cu spicele cât vrăbiile jucăușe, holde legănate de vântul liniștit al verilor de altădată, doar acel aur îmi rămâne pe veci încrustat în minte. Doar glasul, pe care parcă-l aud și astăzi la fel ca atunci al păsărilor îmi stăruie în urechi. Doar mirosul mereu egal, mereu același al sărbătorilor de iarnă îmi inundă până la o plăcută și de neegalat sufocare amintirile ca o revărsare răscolitoare de autenticitate.
♦♦♦Doamne, dar câte alte ,,doar”!
♦♦♦Speranțele, atâtea câte are fiecare, pornite și păstrate din acea mirifică perioadă, reprezintă condiția esențială a vieții. Imaginați-vă numai ce s-ar întâmpla în absența lor.
♦♦♦O, tu dulce pasăre a tinereții, te implor să rămâi mereu așa! Măcar în amintirea mea, pentru că – orice s-ar întâmpla, promit – și când n-o să mai fiu îmi voi aminti de tine, mereu îmbrăcată în aceleaşi ludice straie.
LUDICUL dIN cOTROCEnI,
S g E
Prin întunericul de nepătruns
Cu măna tremurândă-am dibuit
Un cufăr vechi, cu amintiri umplut
Şi-n el atent, febril am scormonit.
În căutarea-a ceea ce-am pierdut
Cândva, demult, dar iată ce-am găsit:
Cu totul şi cu totul altceva, chiar diferit
Decât vreodată-n viaţă-am bănuit,
Anume, că nu există nicăieri în lume
Măcar un adevăr complet dezvăluit.
Tristeţea m-a cuprins firesc, dezamăgit
Am tras la loc capacul peste amintiri,
Peste al meu cufăr prăfuit.
SILVAN G ESCU
Dacă atât de mult îţi doreşti
Un alb porumbel să hrăneşti,
Ai o inimă de pasăre albă pe cer
Şi-un suflet curat cu aripi de înger.
În stare de eşti să fii de fii iubitor,
Atuncea să ştii c-ai aripi în zbor,
Dacă eşti înzestrat de destin
Să reverşi bunătate-n eter,
Atunci omenirea de astăzi, deplin
Mântuire-o să aibă, mai sper.
Dacă ştii să fii peste teamă stăpân,
Vei fi pentru oamenii toţi un reper,
Cu nemărginită speranţă îţi cer
Să nu accepţi să renunţi vreodat’
Să te-opreşti, exemplu să fii de urmat
Pentru orice umil, pentru orice rebel,
Să fii pentru oamenii slabi un model.
Dacă vrei negreşit, atunci vei putea
Să alungi din orice privire tristeţe,
Dacă poţi întuneric să-mprăştii
Apoi învaţă-i pe oameni să-nveţe
Ce este lumina. Şi-aşa luminaţi
Din suflet şi altora da-vor poveţe.
SILVAN G ESCU
Am privit pe fereastra timpului
Şi am văzut o mulţime de secole,
Se prăvăleau peste mine-n tăcere,
Strivindu-mă lent, clipă cu clipă.
Gâtuit, am întrebat unul din ele
Din care anume mileniu se trage,
Din care-a mării prinsă-n catarge,
Şi dacă are cumva rude-ntre ere.
Mi-a răspuns peste umăr, era grăbit,
Fiindcă alt veac urma să vină la rând,
El trebuind deja să treacă-n trecut,
Nu mă cunoaşte, nu ştie cine sunt.
Dar, după-o clipă-ntreagă de gândit
Şi după ce cu-ngăduinţă m-a privit,
Mi-a zis c-o umbră de regret în glas:
O, da, îmi pare rău căte-am strivit!
SILVAN G ESCU
♦♦♦Amicii sunt, nu-i aşa? prieteni mai mici, sau mai puţin importanţi, mai de mâna a doua să-i numim. Poate ei au fost cândva importanţi şi au decăzut, sau nu au ajuns încă, ori poate nu vor ajunge niciodată la înaltul şi greu de atins statut de prieten. Pentru că prieten înseamnă mult mai mult decât o simplă şi grăbită spusă, scăpată din gură, când o ţinem deschisă în mod necontrolat, printre buzele îngroşate de suficienţă, într-un moment de euforie, sau în timp ce ne aflăm într-o stare de emergenţă (statică, asta e de la mine !). Asta dacă vrem (sau putem, încercând) să parafrazăm sarcastic – abătându-ne drastic de la înţelesul spuselor sale – vorbele pline de lumină ale unui prieten filosof. (Afirmaţia având o vădită de la distanţă conotaţie negativă!).
♦♦♦Filosof pe bune, unul şcolit, cu patalama, la mână cum se spune, care-şi etalează cu eleganţă actoricească, deloc cabotină, gândirea, intelectuală era să zic, în manifestări culturale de tot felul. Şi nu ca noi, unii dintre noi demult cocliţi, care ne scremem, tot intelectual desigur, dar nu reuşim decât să pipăim cu gândul câteva idei ce se vor presărate cu aromă filosofică, mai mult iezuită decât ortodoxă. Acei noi vechi, neaveniţi, deci neprimiţi, care nu avem loc nici măcar în rândurile atât de rarefiate ale lor, fiindcă suntem prea butucănoşi, noi, acei născători de frustrări, cum ar zice un alt însemnat cu firul roşu al cunoaşterii. Acelui prieten al meu, dacă nu m-ar urechea cu propria mea mână, mi-aş permite să-i spun un singur cuvânt cu care sper să-l jignesc, anume că este intelectual rafinat, ceva care mă enerverază la culme!
♦♦♦Amicii am cam stabilit ce sunt.
♦♦♦Dar Amarii, ce ar putea fi ? Amici mai mari, sau amici amari, adică neprieteni? Probabil că nici unii nici ceilalţi, ci mai de grabă ceva nedefinit, aşa cum sunt multe altele dealtfel. Sunt ei inclasabili, greu sau imposibil de aşezat în tipare, au ei identităţi confecţionat-paradoxale, sau mai de grabă este percepţia noastră care ne transmite că ei aparţin vagului? Şi în acest fel sunt neatinşi de niciun secret. Unul bine ascuns refuzului de a-l pătrunde.
♦♦♦Dar dacă sunt cumva cei care obţin cu un efort minim un beneficiu maxim, brut este adevărat, din care se scade impozitul pe inteligenţă ?
♦♦♦Sau, de ce n-ar fi oameni-căprioare care boncăluiesc jalnic ca cerbii aflaţi în faţa veterinarului, privind cum sunt castraţi semenii lor?
♦♦♦Ori, poate, sunt doar materie, fie şi materie primă, dar nu vedem în jurul ei niciun contur care să-i fizionomizeze ca definiţi.
AmicUL neSĂRAT dIN cOTROCEnI,
S g E
Plouă cu picuri de clipe,
Capu-mi inundă cu ani,
În zbor pe-a vântului aripe
Coboară din streşini de cer.
Norii, întocmai unor tirani
Rup în cădere fulgi de eter,
Doamne, ce iute se cern!
De la un timp, parcă-s vorbite,
Picură doar clipe îmbătrânite.
SILVAN G ESCU
Cândva, demult, cu-ntreg norocul
De pe această lume fost-am cununat,
Şi-am fost – o vreme-ndelungată –
Un cuplu minunat, de toţi invidiat.
Dar partea tristă-a roţii s-a-nvârtit,
S-a tot rotit şi în curând am constatat
C-am fost de cruda soartă premiat
Să fiu menţionat pe primul loc perdant.
Şi-n felu-acesta-mpovărat am tot ajuns
Adus de spate, ca o arcadă-ncovoiat.
În alergarea sa prin infinitul timp
Doar o privire scurtă destinu-a aruncat,
Dar şi aceea în întregime plină de reproş,
Ce în mod sigur sugera că-s unic vinovat.
Cuprins de negre gânduri, m-am plimbat
Cu acul drept pe scala sinuoasă-a vieţii
Şi m-am oprit, absolut deloc întâmplător,
Cum mi-m dorit, exact în dreptul tinereţii.
Exact în puctu-acela-atît de minunat
Şi am palpat cu gândul sensul sorţii,
Iar la sfârşit de scală-am coborât discret
Şi obosit pe scara-ntunecată-a bătrâneţii.
SILVAN G ESCU
În clinica de nesimţiţi
Parcă-s de-o viaţă internat.
Nu sunt deloc prea ocupat,
Cum vreau să par, să ştiţi.
Dar de curând am constatat
Că tot ce am atins cândva,
În scrum s-a transformat.
Şi pentru asta da-voi înapoi,
Etern. Şi cert în Lumea de Apoi
Voi fi de aspri îngeri judecat.
Eu niciun dubiu n-am că vinovat
Voi fi găsit şi veşnic condamnat.
Şi sunt convins că-n locu-acela,
De nimenea ştiut, voi fi intabulat.
Şi evident înregistrat ca mijloc fix,
De însuşi Sfântul Petru confirmat.
Definitiv adjudecat! Păcat?
SILVAN G ESCU
Sunt un monstru, însă federalizat,
Că sunt stăpân peste şapte provincii,
De-ntreaga presă-a lumii mediatzat,
Mă vând doar pe – de aur – zeci de uncii.
Păi, sunt aşa de scump cu-n scop anume,
Dar scopul nu-i în niciun caz al meu,
E doar al celor ce se îngrozesc de mine,
Doar de mă răstesc puţin şi-i pun pe vine.
Da, aţi ghicit, balaur îs, am capete vreo şapte,
Câte unul bombat pentru fiecare provincie,
Când de mâncare nu mai am, că-i sărăcie lucie,
Cu oamenii eu mă rezolv. Se-aud doar şoapte.
Numai atâta pot să mai rostească, garantez,
Normal, de la distanţă mare îi supraveghez.
Atâta de-ngroziţi îi simt, O Doamne Sfinte!
Dar chiar nu-mi pasă, calc pe ale lor morminte.
SILVAN G ESCU