♦♦♦Port casa copilăriei permanent în minte, în capul acesta cu fața zbârcită de anii care mi-au traversat parcă nemeritat de repede viața. Acolo, aici, pe, sau în terenul intravilan, viran o perioadă, defrișat de amintirile care s-au pierdut, al acestui cap acoperit deja de neaua vremii, a fost ea construită. Cu temeinicie. Și așa și acolo a rămas până în ziua de astăzi, neclintită de nicio furtună. Și, Doamne, câte n-au mai fost!
♦♦♦Am purtat-o cu mine peste tot, oriunde soarta mi-a condus pașii și o voi purta tot timpul oriunde mă voi afla. Este atât de grea, prin numărul amintirilor desigur, dar, cumva paradoxal, atât de ușor de purtat…
♦♦♦Această casă nu îmbătrânește niciodată, peste ea nu se așterne vreodată întunericul nefericit al uitării. Într-un mod cumva bizar, chiar și nopțile ei sunt luminoase, chiar și iernile troienite au miros de primăvară, chiar și verile toride au gustul inconfundabil al fructelor toamnei.
♦♦♦Niciun moment nefericit, neplăcut, încărcat de eventuale neîmpliniri din acea vreme, dacă ar fi existat vreunul, nu-și poate face loc până la mine, de parcă s-ar rușina ele însele să se arate. Doar aurul holdelor de grâu cu spicele cât vrăbiile jucăușe, holde legănate de vântul liniștit al verilor de altădată, doar acel aur îmi rămâne pe veci încrustat în minte. Doar glasul, pe care parcă-l aud și astăzi la fel ca atunci al păsărilor îmi stăruie în urechi. Doar mirosul mereu egal, mereu același al sărbătorilor de iarnă îmi inundă până la o plăcută și de neegalat sufocare amintirile ca o revărsare răscolitoare de autenticitate.
♦♦♦Doamne, dar câte alte ,,doar”!
♦♦♦Speranțele, atâtea câte are fiecare, pornite și păstrate din acea mirifică perioadă, reprezintă condiția esențială a vieții. Imaginați-vă numai ce s-ar întâmpla în absența lor.
♦♦♦O, tu dulce pasăre a tinereții, te implor să rămâi mereu așa! Măcar în amintirea mea, pentru că – orice s-ar întâmpla, promit – și când n-o să mai fiu îmi voi aminti de tine, mereu îmbrăcată în aceleaşi ludice straie.
LUDICUL dIN cOTROCEnI,
S g E