Încă de la începututrile ei lumea a fost – şi continuă să fie şi astăzi – alcătuită în întregime din poveşti, iar fiecare individ are povestea sa, diferită de a altora, dacă nu chiar unică. Cu decorurui specifice fiecăreia în parte, unele de-a dreptul incredibile, dar în acelaşi timp imposibil de cuprins cu privirea unui singur om, a fiecăruia din noi. Iar noi, oamenii – simpli şi neputincioţi – suntem aproape toţi triste personaje deja distribuite în acele poveşti, chiar cu mult timp înainte de a ne fi născut.
Acele poveşti sunt – fără nici cea mai vagă şi desigur neintenţionată nuanţă peiorativă – nemuritoare; în orice caz durează atâta timp cât va exista viaţă pe pământul acesta, singurul dealtfel, succedând-ne, generaţie după generaţie până la apusul lor.
Numai noi, oamenii, ieşim din poveste în mod revoltător de definitiv, relativ (ce cuvânt dubios de duios !), aşadar, relativ repede şi – chiar şi mai revoltător – într-un singur fel. Adică, părăsim scena într-o singură direcţie, una cu sens unic, călcând cu paşi tremurânzi, nesiguri, şovăielnici, împleticiţi, târşiiţi şi nu întotdeauna demni, exact pe urmele paşilor celor dinaintea noastră, chiar fără să ne dăm seama. Şi ieşim de fiecare dată pe aceeaşi uşă, cea din spate, singura dealtfel, uşă care are – Doamne, îngrozitor de puţin ! – un singur mâner, situat doar pe dinăuntru. Uşa dintre noi, cei ce nu ştim ce am fost – şi noi ceilalţi, care urmăm şi care nu se ştie ce vom fi.
Altfel, pe întreaga perioadă a vieţii interpretăm roluri fixate de Regizor, fiecare interpret făcând-o în felul său, pe măsura calităţilor cu care a fost înzestrat, roluri mai importante, sau mai puţin însemnate. Uneori, unele extrem de simple, dar totodată umilitoare, doar de inşi care au în permanenţă o tavă în mână, de parcă aşa s-au născut. Acea tavă pentru ei rămâne tot timpul goală, indiferent cât de încărcată ar fi, poate pentru că – glumind amar – este mai uşor de curăţat. În tot acest timp privind cu jind la plinul de dinaintea altora.
Toate aceste roluri sunt oferite în funcţie de viziunea şi voinţa Regizorului, care este în acelaşi timp şi Scenarist, dar şi Scenograf. Numai costumele – cele mai multe ca de bal mascat – ni le alegem singuri – insuficientă consolare însă – şi asta dacă despre alegere se poate vorbi, având în vedere că designer -ul este însuşi Destinul.
Aşa se întâmplă absolut cu toţi dintre – hai să ne numim astfel – actori.
Un nefericit paradox se înghesuie la intrare, făcându-şi loc cu coatele, anume faptul unic că toţi suntem actori şi în acelaşi timp cu toţii spectatori.
Însă ce e mai interesant, dar totodată îngrozitor de trist este că – uneori cel puţin – suntem spectatori doar noi pentru noi.
În schimb ce facem noi oamenii, cei care ne prefacem că înţelegem neînţelesul, de parcă am şti cum stau lucrurile şi desigur pretinzând că am avea soluţii? Păi, ne străduim să facem tot felul de planuri, cât mai multe, cât mai elaborate şi desigur cât mai îndrăzneţe şi neapărat fanteziste. Acele planuri care – culmea potrivelii – se suprapun perfect, până la identificare tocmai cu cele din rolul oferit atât de generos. Planuri despre care – iată o altă nefericită culme a iluzionării – avem impresia că ne aparţin, că noi singuri le-am pus la cale. Ca atare, visăm încontinuu cu ochii deschişi, încercând din răsputeri să ne croim drum, având impresia că am putea – exclusiv cu forţa minţii noastre – să ne proiectăm şi să ne construim propriul destin. O, cât de frumos pare să fie !
Dar, se dovedeşte – întristător de adevărat – că, pe cât de ambiţioasă şi entuziastă pare, pe atât de iluzorie, de falsă şi până la urmă demnă de milă este această nefericită îndrăzneală. Îndrăzneala de a încerca să ieşim din rol.
De fapt, nu facem altceva decât să urmăm neabătut, pas cu pas, unicul scenariu, preexistent, în mod sigur scris încă de la începuturile lumii. Adică să intrăm în scenă numai la momentul potrivit, doar atunci când ne vine rândul, nu oricând şi oriunde şi mai ales – cel mai dureros – să ieşim din poveste cu mult înainte ca aceasta să se termine.
Şi aproape întodeauna părăsim scena cu eterne regrete rămase în urma noastră. Probabil. Şi – bineînțeles – enunţate cine ştie cu câtă reală simţire de cei care ne supravieţuiesc, începând desigur cu jelitul.
Culmea absurdului, neapărat veşnic, este faptul că acest necuprins cuvânt – ,, etern ” adică – face notă discordantă tocmai cu efemeritatea omului.
Aşadar, cei care plecăm doar cu bilet dus, dar şi cei care rămân, neavând deocamdată niciun bilet, suntem cât se poate de efemeri. Poate – unii dintre noi cel puţin – nemeritatat de efemeri.
Dar aceasta – nu-i aşa – este o altă poveste…
iLUZIonistul diN cOTROCEnI,
S g E