Mi-e frică să însămânţez cu iubirea mea străzile,
Mă tem ca nu cumva să o strivească sub ele roţile
Acelor maşini care tot aleargă, gonind bezmetice.
Dar nici nevinovaţii pietoni să nu-şi păteze tălpile
Cu sângele ei, când, pe trotuare îşi plimbă visele.
Gândul, trist-apăsător, în permanenţă mă încearcă,
Echilibrul îmi răstoarnă, mă ia de mână şi mă poartă
Oriunde îşi doreşte el, m-ascunde-n zonă-ntunecată.
Tânjesc după o rază de lumină, s-apară şi să-ntoarcă
Acel destin potrivnic, şi, luminat, s-aleg o altă poartă.
O stea anume să coboare aş vrea, la pieptu-mi nimerind,
Acea comoară de-aş putea în sân s-o ţin, aici să o închid,
Să fie numai a mea, a ta iubire pe aripi de vis coborând,
Lumina-mpreună să zboare cu ea, la mine în grabă venind,
Prin spaţiu ceresc navigând, toţi sfinţii din cer întrebând.
SILVAN G ESCU