Categorie: Fosta viitoare Europă

♦♦♦Dacă nimic deosebit nu se va mai petrece în timpul serviciului meu acesta va fi ultimul articol referitor la acest subiect, altfel foarte generos şi ofertant. Dar cine poate şti…

♦♦♦Nu ştiu de ce, n-aş putea să explic, dar până mai ieri m-am simţit şi eu un pic britanic, de fapt mai mult englez dacă m-aţi întreba. Însă, cum n-o s-o faceţi, că am început să vă cunosc deja după cum purtaţi basca, nu o să răspund. De mai bine de o săptămână deja, chiar mi se pare că am ieşit împreună cu ei ( ar fi fost de preferat la o bere ) şi naiba ştie de ce, dar nu mă mai simt nici măcar european, desigur dacă pretind aşa, maţu- gaia, că am fost vreodată. În schimb mă simt până în măduva oaselor român, dar nu rupt în cur, chiar dacă sunt sărac. Că oricum nu am ce să mi se mai rupă.

♦♦♦Dar să trecem pe linia continuă la problema în discuţie, aflată în proces de conştiinţă de disoluţie, că aşa au vrut muşchii interni şi externi, culmea, ai celor fără muşchi. Sus, la mansardă.

♦♦♦Am tot scris în ultima săptămână, de parcă ar fi fost ultima a lumii, a lumii acesteia, a fostei viitoare Europe, dacă suportaţi şi acceptaţi paradoxul.

♦♦♦Înainte de a arunca ultima piatră să ne mai uităm odată dacă aceea este partea în care trebuie să o aruncăm, sau poate este cazul să ne-o scăpăm nouă pe picior. Intenţionat.

♦♦♦Nu putem, nu avem dreptul să trecem cu vederea – doar pentru că acum suntem dezamăgiţi – calităţile de apreciat şi chiar de urmat ale acestui remarcabil şi capabil popor, pentru câte a realizat cel puţin în ultima jumătate de mileniu.

♦♦♦Britanicii, mai mult decât oricare alte naţii, dacă au adoptat ceva de la alţii, indiferent ce, l-au modificat şi i-au dat interpretarea stilului lor inconfundabil, de parcă le-ar fi aparţinut dintotdeauna, oferindu-i în plus şi o patină aristocratică. Pe de altă parte ştiu să-şi pună în valoare facultatea unică de a nu exprima totul, lăsând un mare spaţiu libertăţii de interpretare, care nu trebuie să fie neapărat sinceră, cât pragmatică. Şi la asta sunt neîntrecuţi.

♦♦♦Cei deranjaţi de o Europă unită şi ca atare puternică economic, social şi militar, în momentele în care există tensiune între membrii ei stau în tribune şi aplaudă frenetic- uneori ridicaţi în picioare – fiecare fază nereuşită, fiecare degajare neinspirată, dar mai cu seamă fiecare ratare. Aşa cum este cazul de faţă. Iar noi, care credem că suntem buricul lumii – de fapt îl avem încă netăiat – nu înţelegem, sau ne prefacem că nu înţelegem această manifestare de simpatie parşivă şi ne continuăm jocul distructiv, deşi avem impresia că jucăm tot timpul în atac.

♦♦♦Din păcate, cu toţii – şi ei şi noi – avem prea puţin obraz pentru câtă ruşine ar trebui să se întindă pe el.

SILVAN G. ESCU

♦♦♦Așa a vrut roata istoriei. Asta a fost soarta acestei părți de lume. Destinul a lucrat în favoarea acestei decizii, i-a împins pe locuitorii insulei din fața înțelegerii a ceea ce li se poate întâmpla. Îmbătându-i cu apă din Canalul Mânecii, amestecată cu neștiință, cu necunoaștere, cu pervertită informare și vinovată rutinare a alegerii, mizând astfel în necunoştință de cauză pe un cal mort. Mort, mort, dar care rânjea cu dinții strălucitori, ce păreau vii de parcă ar fi câștigat cursa chiar înainte de a participa la ea, începând chiar cu sfârșitul.

♦♦♦Acum când deja este împăiat, britanicii, care se pricep al naibii de bine la pariuri ecvestre, încă se mai uită în gura lui, rămasă căscată de surpriza morții să zicem, crezând – ei, nu calul – că vor găsi măcar un dinte de aur pentru echilibrarea economiei, care se cam clatină în fața realității care va năvăli ca hunii peste ea și o vor prinde cu chiloții-n vine, stând totuși demnă în picioare. Probabil, economia Marii Britanii va fi nevoită să facă economie ca să își tragă sufletul, chiloții și cât mai pe repede înainte și un șut din foarfecă în fund, chiar în locul unde i se vor rupe budigăii, foarte aproape de locul cu pricina.

♦♦♦Părăsim cu eterne regrete zona sportivă și ne apucăm de… mi-e rușine să vă spun de ce, pentru că are încâlcită legătură cu seriozitatea, care pe mine mă cam obosește, dar conform teoriei neavutului încotro, desigur n-am încotro.

Și acum să-mi şterg sudoarea de pe frunte şi să mă rostogolesc un pic pe sub Canal, prin tunel, ţinând pixul strâns în dinţii strepeziţi de la acrul vieţii, privind prin întunericul minţilor noastre spre o posibilă luminiţă dată de un licurici – defectiv de număr – al speranţei.

♦♦♦Așadar, când anotimpurile lui Vivaldi (parcă) vor începe singure, fără ajutor străin, să se împletească între ele, născocind noi vise timpice, zarzării vor înflori cu petale de nea, iar fluturii vor zbura cu aripi de lacrimi înghețate peste capetele noastre rămase înțepenite în așteptare.

♦♦♦Noi, oamenii cu nume de animale preistorice vom deveni ce-am fost și mai mult decât atât. Vom fi vânzători profesioniști ambulanți de umbre de lumi, pe care vom aplica timbre cu ogarul britanic care se va lasă alergat de ele, de umbre, lătrând cu gura până la urechi a pustiu. În tot acest timp va privi galeș, cu ochii așezați pe coadă dincolo de zările celelaltei lumi, născută după apus.

♦♦♦O lume a liniștii, pe care n-am știut s-o ţinem la piept, se scufundă sub ochii noștri albaștri ca aștrii, nimerind sub un aisberg imens. Unul care înaintează tăcut, ascuns în oceanul de lacrimi, atât de sărat că i se face până și lui sete. În timp ce nouă o să ni se facă foame de nevoia de iubire între oameni, de generozitate, de toleranță, respect și tot ce n-am reușit să prețuim, avându-le la doi pași de mână, Rușine… TO BE!

SILVAN G. ESCU

♦♦♦Și să vă spun cum arată mai nou Soarele, feliat în două părți egale, dar, culmea, neproporționale și asta din punct de vedere Madagascar. Măcar de-aș mai avea ce să mai repar. A fost din păcate o glumă amar-serioasă spusă de un neserios.

♦♦♦Dar, dacă stau bine să mă gândesc nici voi nu mi-ați lasat numărul de telefon și nici gratuitate la Roaming-ul intern. De aceea sunt nevoit să vă scriu, ținând pixul invers, cam cum ar vrea Marea Britanie să iasă din UE, rămânând înfiptă-n cuie.

♦♦♦Dacă permiteți o părere – și chiar dacă nu – tot vă voi spune că națiunea britanică este mai blondă decât pare, ba chiar și decât mult băuta lor bere.

♦♦♦Se pare că D-na Europa – una cam curvuţă să recunoaştem – a fost ultima soţie a perfidului, bagabontul rămânând doar cu câteva amante aflate însă peste mări şi oceane, pe care le mai calcă din când în când ca să nu-l uite.

♦♦♦Dintotdeauna liderii britanici porneau încă de pe aeroportul Heathrow cu agenda de revendicări deschisă pusă pe genunchi, pe care le turnau cu superioară greaţă pe masa de lucru a conducătorilor europeni și nu o închideau niciodată ca să nu uite unde au rămas cu cerutul. De-acum vor umbla cu ea permanent închisă ca să uite că a fost vreodată deschisă la fermoar. Culmea este că solicitau în bătaie de joc și ce nu aveau nevoie, doar pentru a se amuza cu umorul specific doar lor pe seama prea scorțoșilor nemți, a superficialilor francezi și a incerților olandezi. Doar Italia îmbrăcată ea însăși în șmecherie nu-i lua în serios, spunându-le scurt : ,,Basta” în timp ce le făcea cu ochiul în semn de ,, Arrividerci ragazzi”.

♦♦♦Oare să reprezint eu iluzia unui drum niciodată parcurs doar pentru că este în pantă? Aşa de bine înzestrat cu lipsă de viziune sunt? Mira-m-aș.

♦♦♦Oricum, întunericul, ca parte a necunoscutului, ar trebui să rămână doar dincolo de fereastra gândurilor bune. Pe marginea timpului se odihnește o părere obosită. A mea.

♦♦♦Trebuie să recunosc că tare străină îmi este această clipă.

♦♦♦Şi totuşi, peste clipa-mi îmbătrânită de neînţelegere se aşterne ca un baldachin cernit o părere de zâmbet trist.

♦♦♦Dar dacă o fi cumva unul purificator?

SILVAN G. ESCU

♦♦♦Date și primite. Astfel, ambii obraji de peste și de dincoace de Canalul Mânecii vor rămâne multă vreme roșii.

♦♦♦De rușine, insula simte că se depărtează deja de această lume, uşor îndreptându-se spre o destinație veche-nouă, cea a întoarcerii sub ape, în Atlantida vremurilor glorioase de mult apuse, iar ,, populanții” ei sunt pe cale să redevină ce au fost cândva, independenți Om-fibieni, recordmani în submersie. Și – evident – în subversie.

♦♦♦Și totuși, ștergându-se cu dosul ( era cât pe-aci să nu zic al palmei ) de roșia rușine, parcă ar vrea să se agațe cu cârligul de pescuit de continent, fără să arate dacă doresc să fie pește sau pescar. Oricum, orice, numai să nu iasă. Iasou!
Dacă s-ar putea ar face pe dracu-n patru să iasă pe la intrare și astfel să intre din nou în UE neieșind!

♦♦♦În toată această fierbințeală a minților răscăcărate peste Canal, ea singură, zăpada, a uitat să mai plece de pe crestele joase ale munților Scoției – singura din regat care pare să aibă capul deasupra apelor – transfomându-se direct în cuburi de gheață pentru simpaticii și proverbialii zgârciți băutori de whisky, care nu vor cheltui astfel niciun penny.

♦♦♦De partea cealaltă, Țara Galilor se tăvălește prin iarba verde de acasă de râs – la fel și vacile lor – ( la vache qui rie, ar zice francezii, desigur dacă i-ar lăsa magrebienii ), așadar cu toții râd de bleaga Britanie, făcându-i feștanie.

♦♦♦Între timp – luându-și spațiu de gândire pentru săritură – liderii europeni, cu gulerele cămășilor răsfrânte peste cefele ( de porc îmi venea să zic ) groase, după ce s-au învârtoșat peste măsură, mai ceva ca mădularul lui Terente, acum o lasă mai jos, văzând că li se-nmoaie și le atârnă la fel ca viitorul imprevizibil și improbabil dacă permiteți, direct în față. Și tare se tem că nu vor mai putea face față probabilităților viitoare!

♦♦♦Din toate aceste nehotărâri hotărâte deja, eu unul am înțeles că nu pricep nimic.
♦♦♦Dar voi pe mine?

SILVAN G. ESCU

♦♦♦Această piesă a trupei al cărei nume parcă le repugnă, ,,Europe”, le-a sunat britanicilor ( apa-n cap ) în urechi întreaga zi de joi, 23. 06. 2016, dar adevărata numărătoare a început imediat după ora 0 GMT şi – pentru că se numără rar – continuă şi astăzi şi mâine, mereu. Că aşa vreau EU!

♦♦♦În mod normal numerele reprezintă factorul Timp şi înseamnă secunde, însă în cazul ( acuzativ ) de faţă cele 10 secunde ar putea fi luni sau ani, depinde cum vor fi interpretate ( la vioară ). Şi totuşi unii lideri europeni, care-şi freacă mâinile în lipsă de altceva, ar vrea să fie doar minute, cam cât înseamnă încheierea unei minute între doi inşi care nu mai au nimic a-şi spune. În schimb (-ul doi ) cei din Marea Britanie ( se prea poate fostă ) şi-ar dori ca această deja situaţie de fapt să dureze sine die.

♦♦♦După ce şi-a tras singur gluga japoneză peste ochi şi urechi, acum, de fapt chiar de-a doua zi aleargă orbecăind prin întuneric cu cuţitul în dinţi ca să vâneze balaurul care i-a încolăcit minţile – îmbăloşându-i-le – în încercarea disperată de a şi le recupera, spăla şi a le întinde la uscat. Acesta este cetăţeanul turmentat britanic ( similarul nostru până la identificare ) confuz, needucat politic, poate chiar lăsat aşa în mod intenţionat, nedumerit de propria alegere, pe care pare să o regrete, parcă dorindu-i să-şi bage deştele pe gât şi să o regurgiteze. În încercarea de a spăla de sânge cuţitul cu care a ucis o construcţie politico-economico-socială – şi aşa greu de realizat – nutrind speranţa netoată că astfel mortul va învia.

♦♦♦Şi totuşi – deşi pare complet aiurea – s-ar putea ca mortul – europeneşte îmbălsămat şi britaniceşte conservat – să trăiască mult şi bine prin încheierea unor acorduri provizorii cu statut de permanenţă, care să ţină de fapt locul unei căsătorii în toată regula. Pentru că oamenii deprinşi cu astfel de matrapazlâcuri sunt capabili de tot felul de compromisuri, mai puţin cel cu bunul simţ.

♦♦♦Presupunând că cele două părţi vizate de Brexit vor avea înţelepciunea celor care oricum au pierdut deja destul, atunci s-ar putea ca un posibil concubinaj, stând însă tot timpul cu piciorul pe ambreiaj, să fie mai trainic şi mai rodnic decât o căsătorie cu ţâfne şi năbădăi.

♦♦♦Şi totuşi ce trist – amar este gustul trădării principiilor şi al renunţării la respectul de sine!

SILVAN G. ESCU

♦♦♦Am scormonit prin cenușa Imperiului și n-am găsit decât niște relicve ce păreau că mişcă. M-am cutremurat și am rămas așa; parcă și acum mă mai bâțâi un pic. Mă întreb, dând din cap a neînțelegere, cum oare dintr-un popor atât de glorios nu a mai rămas decât o mândrie prost înțeleasă și o aroganță specifică. Îi ridic capul acestui neam ( prost, era să zic, dar mă abțin ), care parcă și lui a început să-i tremure a buimăceală și îl privesc direct în ochi. Îi pleacă rușinat, mă prinde de mână și mi-o sărută, sărându-mi mâna cu lacrimile lui vinovate. Când și-i ridică îi zăresc pe chip un rânjet superior, semn că m-am înșelat. De fapt așa aș fi vrut eu să se întâmple.Nu că aș fi avut neapărat nevoie de un asemenea gest, dar totuși fair play-ul care ar trebui să-l caracterizeze – că de-aia l-au inventat – ar fi putut să-l împingă să o facă. Așa că am rămas fiecare – și eu și el, popor cu prea multe prejudecăţi, conservator, cum își zic ei – privind unul la altul ca proștii. Fiindcă degeaba au trecut atâtea veacuri peste noi, dacă tot așa am rămas.

♦♦♦Sincer, nu m-aș fi așteptat ca britanicii să aibă o cultură politică atât de precară, ascunsă parcă sub genunchiul broaștei, motiv pentru care – refuzând să-mi dau o palmă peste gură – mă obrăznicesc să spun că – mai nou – ei nu mai cunosc decât cultura orzului și a hameiului. Pentru că altfel cum naiba ar putea explica mahmureala opțiunii lor de neînțeles nici măcar pentru ei.

♦♦♦De pe urma acestui război fără arme sunt totuși foarte multe victime. Și – ca un trist paradox – nimeni, dar absolut nimeni din cei implicați nu a avut ceva de câștigat. Ca într-un război al capetelor țuguiate avem toți de pierdut: bani, respect, prietenie, toleranță și – cel mai important – timp.

♦♦♦Pentru eroarea de a lăsa copiilor noștri o moștenire încărcată de ură, suspiciune și neîncredere toți purtăm o vină, nimeni nu stă acum să o măsoare.

♦♦♦Iar pentru asta – în „ curândul apropiat ” – nu știu cum o să ne ridicăm capul din pământ înainte de a intra în el. La început de rușine.

SILVAN G. ESCU

SILVAN G. ESCU

♦♦♦Să sperăm ca măcar acum când a sunat Big Ben-ul trezirii Europei din moliciunea și viteza de melc a minților care-i conduc destinele și intestinele se va găsi cel puțin un lider tare-n partea moale capabil s-o scuture zdravăn ca să depășească, fără sincope și lacrimi de prietenie trădată, momentul trist, oricum neplăcut. Să-i diminueze eventualele consecințe nefaste și să arate întregii lumi, dar în primul rând poporului european că perfizii s-au grăbit când i-au considerat pe locuitorii bătrânului și ruginitului continent cetățeni de mâna a doua. Iar pe ei supraoameni, popor superior, doar pentru că Dumnezeu le-a dat șansa să fie bogati, lăsându-i, nu se știe din ce rațiuni, să șterpelească tot ce era valoros din țările colonizate, iar acum îi buzunăresc în mod oficial pe cetățenii acelor țări, care vin să viziteze muzeele care adăpostesc lucrări de artă realizate tocmai de străbunii lor. Ce trist amuzant paradox! Dar oare cine le va mai spăla izmenele, când mirosul turului de cap al pantalonilor le va întoarce nasul spre spatele puturos?
♦♦♦Tânjim după lideri valoroși și responsabili, dar și cu un nivel ridicat al demnității, astfel încât să se considere umiliți de această atitudine a privirii de sus a brexitiștilor, să fie capabili să-i motiveze pe europeni în a da o lecție, de valoare morală cel puțin, mofturoșilor de dincolo de Mânecă. În așa fel ca fiecare țară membră UE să solicite viză pentru turiștii britanici, iar pentru cei din Țara Galilor – se pare cei mai înverșunați împotriva europenilor – indiferent de natura deplasării.
♦♦♦Deja s-a instalat o răceală, niște ferestre înrămate suplimentar cu un brâu pudrat cu omăt înviforat, având geamurile aburite de frica frigului care va urma, ferestre care se chinuie să separe atmosfera călduță a odăii Europei de vârcolacul viscolului pornit din senin, dar de pe un cer demult noros.
♦♦♦Iar dacă într-un viitor, oricare ar fi acela, Marea Britanie își va reconsidera poziția și va dori revenirea în Europa, atunci să se organizeze referendum în fiecare țară membră, care să se desfășoare în fiecare an în altă țară, adică să dureze cel puțin 27 de ani, dacă tot trebuie să respectăm regulile.
♦♦♦În ceea ce ne privește pe noi românii – biet popor deja vinovat de propriul destin – este clar că suntem debusolați, noi care am intrat pe sub ușă în Marea Britanie, iar acum, când credeam că ne-am netezit cămășile boțite de atâta târâș pe coate și pe gununchi, vedem că suntem aruncați pe fereastră cu coșul de gunoi cu tot, cel în care stăm ascunși de teama fiorosului balaur Brexit.
♦♦♦Vae victis!
♦♦♦Iar noi suntem permanent.

SILVAN G. ESCU

♦♦♦Ziua a început sufocant. Şi colac peste ,,pupăza din tei” am transpirat suplimentar la aflarea unei veşti, unii zic neaşteptate, dar previzibile ( sic! ). Aproape că mi-a căzut părul din nas când am auzit la radio ce n-aş fi vrut să aud, cel puţin azi, pentru că îmi pusesem ,,marile speranţe” în ziua de ieri. Şi o să vedeţi mai târziu din ce cauză.
♦♦♦Am simţit imediat o grea povară, şi am ieşit pe uşă – care până şi ea s-a lăsat cu greu deschisă ( vedeţi bine, numai greutăţi !), am ieşit aşadar purtând ceva în spate, era vorba de o nouă cocoaşă. Cea dată de îngrijorarea pricinuită de locuitorii perfidului Albion care – sprijiniţi decisiv de electoratul din regiunea antieuropeană ( nici măcar ei, locuitorii din acel nord al Angliei nu ştiu de ce! ) Bermingham şi de lăptarii din Ţara Galilor de altădată – au votat intrarea în Brexit, dacă permiteţi vă rog. Aflat în staţia, parcă terminus-ul ideii de transport în comun, din faţa din spate a blocului în care locuiesc am zărit abia târându-se troleibuzul 70, care parcă mergea pe picioarele dinapoi, cu botul lăsat a supărare, cu faţa şi ea lăsată, cu două pungi de cartele vechi perforate sub ochi, ce mai, pur şi simplu cătrănit de această întorsătură ca la Ploieşti. Nici nu ştiam dacă să urc sau nu, dar trebuia să merg spre Nicăierul vieţii mele nebritanice, aşa că am hotărât să intru în burta sa caldă, a troleibuzului, în care era o atmosferă ca o sferă, una fierbinte şi aproape irespirabilă. Absolut toţi călătorii se uitau în acelaşi timp, pe aceeaşi fereastră, privind până hăt, peste Canulul Mânecii, convinşi că am băgat-o cu toţi pe mânecă, parcă întrebându-se cum naiba o mai scoatem.
♦♦♦Mi-aş fi dorit să le întorc capetele cu cheia ( franceză, dar nici în ea nu am prea mare încredere ) spre preocupările lor de toate zilele, să le îndepărtez grijile, ( dar cum să fac să o alung pe a mea ? ), să le spun că britanicii – cei mai mulţi – sunt la fel ca cei mai mulţi dintre noi, adică nu înţeleg prea mult, pentru că li se explică prea puţin, livrându-li-se doar sloganuri aţâţătoare.
♦♦♦Spuneam la un moment dat despre ziua de ieri şi iată că i-a sosit rândul. Mă întreb de unde atâta coincidenţă între depunerea jurământului de către noua primăriţă a Bucureştiului şi proasta inspiraţie a populaţiei britanice, căreia i s-a propus un referendum şi ea – cu mintea îmbâcsită de neştiinţă, crezând că este încă în perioada de glorie a Imperiului – a acţionat ca atare.
♦♦♦Ciotul de ţară, desprins de continent – geografic – a hotărât cu majoritatea voturilor bieţilor băutori de bere, ieşirea, sau cum ziceam mai sus, intrarea în Brexit.
♦♦♦Dar când se vor trezi cum le va fi?