Categorie: Nepoliticoase

 

♦♦♦Dorind să nu mai fie uns cu alifie şi nici să mai fie luat drept stângaci de ambele mâini, dar şi (un prost) slab pregătit profesional, că de uman nu mai vorbim, a ieşit de după uşă, unde a stat (cu curul pe ştatele de plată) ascuns o vreme şi ceva, însoţit de prietena sa  fidelă din totdeauna, uluiala.

♦♦♦În momentul în care a simţit că nu mai simte prin preajma sa ruşinea, ca şi cum ar fi fost o ceaţă care s-a împrăştiat de la sine (nu de la el!), Dl. ,,ALTĂ-NTREBARE” de mai ieri a intrat cu cămaşa scoasă din pantaloni în buda penibilui, urlând că are o dorinţă. Urcându-se cu inelul său pe  inelul împrumutat de la coşul  din obrazul panoului de baschet,  cu un picior sprijinit pe o movilă de promisiuni  nesimţite şi cu celălalt pe un maldăr de tupeu obraznic, mai mare cu un cap întunecat decât Casa Poporului pe care o populează prin alegere de prea lungă vreme.

♦♦♦Astfel crăcit – ajuns aşa prin aplecare cu strigare-n gura mare scoasă pe partea neorală – a glăsuit pe fanta de sub nas că cei care au ieşit în stradă, fiindcă le place să nu stea în casă, nu cunosc legea  nici măcar atât cât n-o cunoaşte el. O fi vorba de Legea Bâlbâielii, cea a Nesimţirii, a Promisiunilor deşarte, deşărtate pe fereastra permanent deschisă a capului multora, de Legea Inconsecvenţei de orice (mama) natură, cea  a Dosirii banului public, etc. Cele pe care  le cunoaşte şi – suplimentar – le stăpâneşte cu atâta graţie el?  Dacă este aşa, atunci este mai bine că manifestanţii nu cunosc Legea.

♦♦♦Acest neisprvit, nu doar în sensul giratoriu că este neterminat în creştere, în creşterea gândirii dincolo de dincoace, urcându-se cu fuduli(il)e pe scara confecţionată din petale de trandafiri, şi-a pus ochelarii, de cal era să zic, de parlamentar, un fel de consul al lui Caligula. Însă unul modern, talking, cu nobleţe proletară, nu? că de-aia este vârf de sfârc în partid, şi – râzând în hohote, cu gura până la urechile votanţilor – a plonjat în Marea  Penibilului. Şi de acolo a început să înoate contra curentului, ţinând în dinţi o coadă naţională de oaie, în încercarea de a ajunge la izvoarele râului râsului  cu faţa nemişcată de nicio plăcere, pantru a se întâlni, măcar întâmplător, cu râsul-râs, cel adevărat, trăitor în pădurile de la munte, alea câte or mai fi rămas.

♦♦♦Întrebarea este cum de-l lăsăm – votat de cei ca el –  pe acest PP îmbrăcat la patru ace de acupunctură în haina haină a minciunii democratice să ne jignească şi bruma de inteligenţă cu care ne creditează el şi cei ca el?

 

                                                          Mutul  TRIST   dIN   cOTROCEnI,

                                                                           S   g   E

♦♦♦  ,,Teatru Mic” are mai mulţi pui, unii chiar nenăscuţi încă, făcuţi cu un actor simpatic pe post – în perioadele de câşlegi – de corditor şef, sau –  dacă preferaţi ceva mai soft, spre moale – Director cu dispensă de la Dinu Săraru. Cel mai mare dintre ei, dintre pui desigur, fiind ,,Teatrul foarte mic”, dar pentru că e mai pricăjit  tocmai de aceea a fost crescut în centru (l nervos al) capitalei, (ca să i se vadă moţul) aproape lipit, el, teatrul, cu scuipat artistic de frizeria pentru copii mai mari decât cei foarte mici  – numită tandru – na, c-am uitat !, a, mi-am amintit, numită ,,Ciufulici”! Unde se tundeau  toţii actorii care jucau roluri de copii. Şi uneori şi ceilalţi, cu personalul auxiliar cu tot, dacă intrau pe uşă mergând pe vine şi scoteau limba la frizeri.

♦♦♦  Apoi, în ordinea numerelor locurilor, ca parte a operaţiei (de apendicită) în scădere liberă, urmează ,,Teatrul din ce în ce mai mic” spre măricel, normal pentru că e  urmat la jumătate de pas în doi de ,,Teatrul extraordinar de mic”, unde încap doi spectatori întregi care stau pe un singur scaun. Şi acela împrumutat, mai mult smuls de sub fundul Directorului, acelaşi cu făcătorul lor, mare pişicher altfel.

♦♦♦ Dar cel mai iubit pui, de cea care-l subvenţionează pe dedesupt (aşa!), recte Primăria generală aflată doar pe funcţie de maior, este chiar ultimul, care se numeşte cât se poate de enigmatic ,,Teatrul Deloc”, tocmai datorită (sau din cauza, mai bine zis) faptului că e imposibil de găsit. La fel şi biletele pentru spectacolele care se joacă aici. Cel mai greu pentru acest ultim teatru este atunci când e relache tot timpul, iar actorii nu au ce face, dar au ce spune (în gând, nu vă spun ce!).

♦♦♦ Un lucru (o să spuneţi : iar omule, nu te-ai săturat !) e cert, chiar mai sigur decât acel ins (nu insistaţi, nu spun cine) care se prefăcea că gândeşte în termenii foarte sigurului Descartes. Adicătelea faptul că – se zice, nimic nu e cert încă! –  cu excepţia primului, adică tatăl celorlalţi care încă mai joacă pe bani, toţi ceilalţi (puii, nu ?) oferă bilete gratuite, pe care le vând la suprapreţ, cică la preţ de dumping, iubitorii de seminţe întregi şi de spectacole stradale, ascunse în sandale.

♦♦♦ De ultimul pui (nenăscut!) nici nu mai vorbesc, chiar aici – în locul în care ar trebui să se afle acum – spectacolele se joacă (nu cad în capcană, aşa-i doamnă Dirigintă ?!), aşa că voi zice: se desfăşoară cu casa închisă ( la nasturi ar spune un hâtru, care mi-e tare drag, dar nu-l prea bag în seamă, că nu se închide la toţi ).

 

ActOrul   şi  SălbatiCii   diN cOTROCENi

S  g.  E

♦♦♦Cei care au făcut atâta rău omenirii – poate inconştient, hai să admitem, dar răul produs a fost atât de mare încât nu poate fi în niciun fel şi niciodată scuzat – aceia nu merită să aibă somn nici dincolo de viață. Niciun pic de somn, nemaivorbind de cel veşnic.

♦♦♦Vitalitatea filosofică, dar și politică, mai ales – orice s-ar zice – a cuplului, nehomosexual se pare, dar nu putem şti şi oricum nu asta e cel mai important, Marx – Engels, s-a bazat în special pe fragmentarea ideologcă a sfârșitului de secol XIX. Ei, aşa-zis filosofi ai proletariatului, au profitat, cu nesimţire neproletară putem spune, de picoteala dulce-comodă a celorlalţi, filosofi şi politicieni deopotrivă, a căror vină nu e mai puţin condamnabilă.

♦♦♦Faptul că cei doi mici monştri – germani, aproape de necrezut ! – i-au urât pe capitaliști, nu înseamnă că i-au iubit pe muncitori. Și dacă totuși s-a întâmplat să fie și una și alta trebuie că ura a fost mai puternică.

♦♦♦Este cel puțin hilar – de fapt un fel de râsu-plânsu – ca doi bogătași, stând cu moalele cur pe ceva tare, pe teancurile de bancnote produse pe spatele îngheboşat al clasei muncitoare prea ascultătoare, să plângă ideologic pe umerii costelivi ai săracilor, stătători cu ,,tarele” pe ceva mult prea moale, asmuțindu-i ca pe niște câini dresați la Sibiu tocmai împotriva celor din categoria lor, a ,, greilor ”. Cei care altfel atârnau atât de puţin în cântarul nedrept în multe cazuri al istoriei, dacă ne referim doar la număr, privind cu tristă ciudă peste umăr.

♦♦♦Știe careva ca acești ipocriți cu bărbi și mustăți mai stufoase decât mulțimea pe care au prostit-o, mângâind-o fals pe ceafa asudată abundent – făcând-o să creadă că se va afla la conducere la un moment dat, efectiv, nu doar ca slogan – așadar, știe careva ca aceștia să fi făcut măcar o donație către un singur nevoiaș? Dacă știe, să ne informeze și pe noi, care stăm în așteptare. Una continuă, indiferent cât ar dur(e)a.

♦♦♦Ca o tristă concluzie, la mai bine de un sfert de secol de la sucombare prin auto-împuţi(na)re, se poate spune cu responsabilă certitudine, dar fără nicio plăcere proletară, că bilanțul comunismului nu a fost global pozitiv, nicidecum. De fapt nici chiar local, așa cum avea să se dovedească la un secol după ce cei doi s-au distrat amuzându-se copios pe seama noastră, a atâtor generații, din păcate cu repercursiuni şi asupra celor viitoare, care chiar nu vor şti de ce.

CeL  cu  BArBĂ  şI  mustAȚĂ,  evident,  ĂLA  diN  cOTROCENi

S  g.  E

♦♦♦De o bună bucată de vreme, timp în care n-am reușit să mă dezmeticesc, să ies din năuceală și să înțeleg ce mi se întâmplă, așadar, de la o vreme mă simt un copac agresat în interiorul ființei mele de o ciocănitoare îmbrăcată în uniforma lui Himmler, cu o frecvență a bătăilor uluitoare. Debusolat, cu acul de la busolă dat peste cap, nemaiștiind încotro este nordul, m-am pipăit atent și am constatat că nu am frunze, deci nu sunt p-OM. Atunci, de ce a căzut această pacoste cu ciocul lung pe capul meu? Să fie oare vorba de un blestem al pădurii? Îndoi-m-aș.

♦♦♦Poate că totuși am un merit ascuns și nu mi-am dat seama de el. De aceea mă străduiesc să-l descopăr și odată scos la iveală încerc să-l fac să rămână așa, neacoperit, să-l vadă toţi, să-l fac de râsul lumii. Gata, deja l-am găsit! Sunt prost, ăsta este meritul meu principal, acela de a fi p-Om bun, de treabă, tolerant şi calm. Şi ca atare, drept recompensă meritată, stau cu capul aplecat și cu privirea între picioare, nemișcată de uluială, în bătaia sacadată a ciocului ei insistent. Ea se prea bine preface că este în căutarea viermilor care s-ar fi ascuns în capul meu chipurile, însă în realitate – realitatea din capul său rotunjit de neadevărurile propriei sale vieţi – îmi vizează și-mi vânează creierii. Crezând că am mai mulți decât am nevoie pentru trebuințele zilnice, sapă adânc, cu o osârdie neostoită, în încercarea demnă de alt gen de ispravă, aceea de a-și termina misiunea cât mai curând și cu eficiență maximă. Am început deja să mă simt mai ușor, pentru că mi se micșorează creierul și – culmea, tocmai acum, deși am mai puțin, parcă nu mai sunt așa de prost. În schimb încep să devin tot mai idiot. Stau în cumpănă cu un ou viu de ciocănitoare în mână și mă întreb ca un neghiob ce să aleg între cele două atribute atribuite chiar de mine…mie.

♦♦♦Îl rog pe cel care poartă cu fălășonie un fulg de ciocănitoare la pălărie și consideră că este neciocănit încă să-mi dea un sfat. Dar să nu fie unul idiot. Sfatul.

♦♦♦Nefiind deocamdată în măsură să aleg între cele două stări, fiindcă nu am primit încă niciun fitback, nici măcar unul ciocănit, am hotărât să intru în pădure îmbrăcat în frunzele singurătății. Declamând ca prostul sau ca idiotul, cum preferaţi, niște povești în versuri niciodată scrise. Pe care le recitam, cu intonaţie sacadată deja, unor cuvinte ascunse de frica frazelor lungi tocmai sub aripa acelei ciocanitoare, care – n-o să vă vină să credeți – între timp îmi devenise prietenă. Iar eu devenisem un semn aproape invizibil, deși aveam o oarece formă.

♦♦♦De fapt eram umbra mea vie. Asta ajunsesem. Nu mai eram nici prost, nici idiot, eram un important NIMENI cu pantaloni trei sferturi din patru încercări.

♦♦♦Woody-isto, prieteno, ce sunete ascuțite scoți! O, și ce tare ești în cioc!

NeCIOCĂNITUL  diN  COTROCENI

S  g.  E

♦♦♦N-avem. Era să zic că ne pare rău dac-am avea, fiindcă n-ar fi ce ar trebui, dar acum asta e, am zis-o-am zis-o. Avem doar apă fiartă, rămasă permanent caldă în aşteptarea Ceylon-ului ( Sri Lanka ). Că doar de acolo vine cel adevărat, negru și tare. Aproape întreaga producție merge în Marea Britanie, așteptată la ora cinci fix în fiecare zi. Chiar şi de cei din Ceylon, aflaţi în vizită în perfidul şi beţivul, era să zic, Albion ( el ! ). Şi chiar şi noi dacă am fi acolo.

♦♦♦Aşa că aici, la noi nu (mai ) ajunge. Oricum noi stăm cu ele sculate, pardon, curate am vrut să zic, cu ceştile adică. Dar n-am greşit prea tare – şi sculate – adică gata aşezate pe masă, doar – doar… Că aşa sunt restaurantele toate, se pregătesc din timp pentru orice eventualitate, că nu se ştie ce pleaşcă poate pica pe capul nostru şi să-l avem descoperit, zise amabil chelnerul. Pe care nu-l vedeam, fiindcă vorbea de sub tejghea. Acolo obişnuia el să-şi facă serviciul. Nu, nu militar, nu, că nu se mai face, că acum e pace. Aşa zice Johanis, cică i-a spus lui d-na Merkel, cea cu-n singur L, ca să nu atârne prea greu la cântar ( ul istoriei ). Că de, ştiţi cum sunt femeile.

♦♦♦Ce am vrut de fapt să spun cu asta? Eu, celălalt, de partea cealaltă a bricadei, de fapt a tejghelei, eu ,,cerătorul „, că nu mă pot numi aşa uşor ( ca fulgul ) revendicatorul, căci despre mine este vorba. Anume, că din exagerată amabilitate ne grăbim fără să ne dăm seama c-am putea gafa. Să cerem, iar alții să nu ofere, nu din vina lor. Așadar, să nu ne poată da ce nu-i de nasul nostru. Acuma nu ştiu prea bine, o fi prea scurt, sau prea îngust ? Nasul. Poate că totuşi o fi vorba de orizont şi n-am înţeles eu prea bine, fiindcă mai tot timpul eram ocupat. Întrucât eram preocupat de altceva, mai bine zis de altcineva, mă rog, nu vă pot spune chiar totul.

♦♦♦Altfel, avem orice fel de ceai, până şi de cartofi, că-s cei mai ieftini. De fapt din coji de cartofi, care sunt gratis, chiar dacă le-am plătit odată cu cartoful, ca să ne alinăm of-ul. Însă trebuie neapărat tăiate fideluţă, ca să fie fine, să aibă o anumită eleganţă, să dea bine la privit. Fiindcă aşa cum se spune, orice băutură, mai puţin apa, se bea în primul rând cu ochiul. N-am vrut să vă jignesc ( deşi îmi face plăcere ) şi să zic cu ochiul boului, că s-ar supăra vaca. Că ştiţi cum e ea, mai nevricoasă, cu ocara scoasă. La vedere cum se spune, pentru cei ca mine, fiindcă stau pe vine şi vopsesc măsline. Vă rog să nu luaţi în seamă ultimele… ultime.

♦♦♦Dar, ca să vă împac – cu mine – vă ofer o bere – şi ea făcută tot din ceai, pardon, din cartofi. O parte din ei noi, iar cealaltă prăjiţi !  ( ? ) Prăjim !

♦♦♦Aşa-i că nu vă place ceaiul ?

DORitorUL  diN   COTROCENI

S  g.  E

♦♦♦De o bună bucată de vreme, timp în care n-am reușit să mă dezmeticesc, să ies din năuceală și să înțeleg ce mi se întâmplă, așadar, de la o vreme mă simt un copac agresat în interiorul ființei mele de o ciocănitoare îmbrăcată în uniforma lui Himmler, cu o frecvență a bătăilor uluitoare. Debusolat, cu acul der la busolă dat peste cap, nemaiștiind încotro este nordul, m-am pipăit atent și am constatat că nu am frunze, deci nu sunt p-OM. Atunci, de ce a căzut această pacoste cu ciocul lung pe capul meu? Să fie oare vorba de un blestem? Îndoi-m-aș.

♦♦♦Poate că totuși am un merit ascuns și nu mi-am dat seama de el, de aceea mă străduiesc să-l descopăr și odată scos la iveală încerc să-l fac să rămână așa, neacoperit, să-l vadă toţi, să-l fac de râsul lumii. Gata, deja l-am găsit! Sunt prost, ăsta este meritul meu principal, acela de a fi p-Om bun, de treabă, tolerant şi calm. Şi ca atare, drept recompensă, stau cu capul aplecat, cu privirea nemișcată de uluială, în bătaia sacadată a ciocului ei insistent. Ea se preface că este în căutarea viermilor care s-au ascuns în capul meu, dar în realitate – cea din capul său rotunjit de neadevărurile propriei sale vieţi – îmi vizează și-mi vânează creierii. Crezând că am mai mulți, mai mulți decât ea în orice caz, sapă adânc, cu o osârdie neostoită, în încercarea demnă de alt gen de ispravă, aceea de a-și termina misiunea cât mai curând și cu eficiență maximă. ♦♦♦Am început deja să mă simt mai ușor, pentru că mi se micșorează creierul și – culmea, tocmai acum, parcă nu mai sunt așa de prost. În schimb încep să devin tot mai idiot. Stau în cumpănă cu un ou de ciocănitoare în mână și mă întreb ce să aleg între cele două.

♦♦♦Îl rog pe cel care poartă cu fălășonie un fulg de ciocănitoare la pălărie și consideră că este neciocănit încă să-mi dea un sfat. Dar să nu fie unul idiot. Sfatul.

♦♦♦Nefiind deocamdată în măsură să aleg între cele două stări, fiindcă nu am primit încă niciun fitback, nici măcar unul ciocănit, am hotărât să intru în pădure îmbrăcat în frunzele singurătății. Declamând ca prostul sau ca idiotul, cum preferaţi, niște povești în versuri niciodată scrise. Pe care le recitam cu intonaţie sacadată deja unor cuvinte ascunse de frica frazelor tocmai sub aripa acelei de ciocanitoare, care – n-o să vă vină să credeți – între timp îmi devenise prietenă. Iar eu devenisem semn invizibil.

♦♦♦De fapt eram umbra mea. Asta ajunsesem. Nu mai eram nici prost, nici idiot, eram un important NIMENI.

♦♦♦Woody-isto, prieteno, ce sunete ascuțite scoți! Și ce tare ești în cioc!

NeCIOCĂNITUL  diN  COTROCENI

S  g. E

♦♦♦Marele ciobănesc german, îmbrăcat din greşeală ( în greşeală ) în blană de urs, mormăie din când în când şi atunci o face foarte rar ca să i se poată citi pe buze cu mare exactitate ce şi-ar propune să scrie pe facebook, desigur când va lua o pauză din multele vacanțe, toate de vară ( ca durată)!

♦♦♦Deşi pare că nu oboseşte niciodată, sau mă rog aşa (i-)ar trebui, fiindcă oricum nu prea se mişcă, tocmai pentru a lăsa ţara să se mişte de capul (Verde al) ei. Şi totuşi nu e chiar aşa. Am putea spune așadar că pentru că s-a plictisit – de moarte era să zic, păcatele mele – să meargă atât de ( codru) des în Mărginime, din când în când îi trece prin gând, dar nu o spune ca să facă economie de cuvinte, să întreprindă ceva sub grindă. Să meargă aplecat, nescoţând nicio vorbă, cât mai departe de ţară ca să n-o streseze prea tare, stând zi de zi pe capul ei. Apropiindu-se în acest fel de electoratul său de-afară, pe care vrea să-l salute doar cu mâna dusă la chipiul lui Băsescu, însă fără să coboare ca o boare din avion. Nu de altceva, dar ca să nu-l confunde cineva cu pontosul Ponta, alt mare plimbăcios. Cel care altfel e mare şmecher de asfalt, pe care i l-a turnat în cale (şi în calea evoluţiei sale politice) prietenul său de îmbârligături, piticul cu aer de Doa Juan, miruitul Dan ( căpitan de plai cu boi) Şova. Ce cuplu comic formau în vremurile lor bune aceşti crai de la răsărit până la apus, la concurenţă cu Stan (Păţitul) şi (castelul ) Bran!

♦♦♦Dar să (ne) revenim la ursul care ne păzeşte pe noi, oile lui Becali şi care, pe muteşte – şi din când în când atunci când le germăneşte – ne arată… nu vă spun ce ca să nu mă bulgăriţi. Dar tot vă spun ceva, dar cu totul altceva, anume ne arată ceva aşa ca o arătare care stă călare şi nu mai vrea să coboare, fiindcă n-are nimic tare. Pe care să pună piciorul, păi voi ce credeaţi ! O, Doamne, nu ştiu ce m-a apucat de pix şi nu-i mai dă drumul ca să pot să scriu şi eu ceva inteligibil, Doamne iartă-mă, că era să fac o mare greşeală şi să zic că aş putea să vorbesc în scris.

♦♦♦După multe smucituri mi-am eliberat pixul din ghearele ursului, sau ce naiba o fi fost şi cu ochii beliţi în toate părţile privesc la acea arătare, dar nu ştiu s-o descriu, aşa că mai bine o vorbesc. Aşadar, atunci când ne vom întâlni vă voi povesti, însă nu vă grăbiţi că mai avem destul timp, ceva mai mult de trei ANI.

♦♦♦Mare dezamăgire monșerilor acest ditamai puiul de neamţ. Dar ce este mai grav și mai enervat este faptul că această păcătoasă de dezamăgire durează prea mult, un cincinal întreg, iar noi, cei mai mulți dintre noi mai avem prea puțin timp. Măcar să ne dea și nouă ceva de băut din butoiașul cu rom, cu doi de ,,R” scris mare, la vedere. Asta dacă ne gândim că tot acolo, în centrul nervos al țării, se află și regele etniei prietenă ( tot ) cu Rrom-ul, pardon, cu (iar pardon, de astă dată pe bune) românul. Cel puțin să ne anesteziem ca să vorbim și noi din ce în ce mai rar, mai mârâit și mai greu de înțeles. Ca să-i băgăm în boală pe toţi. Ăia de-afară.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Cei care au făcut atâta rău omenirii nu merită să aibă somn nici dincolo de viață.

♦♦♦Vitalitatea filozofică, dar și politică – orice s-ar zice – a cuplului Marx- Engels, profitând de picoteala celorlalți, s-a bazat în special pe fragmentarea ideologcă a sfârșitului de secol XIX.

♦♦♦Faptul că ei i-au urât pe capitaliști nu înseamnă că i-au iubit pe muncitori. Și dacă totuși s-a întâmplat să fie și una și alta trebuie că ura a fost mai puternică.

♦♦♦Este cel puțin hilar – de fapt un fel de râsu- plânsu – ca doi bogătași să plângă ideologic pe umerii săracilor, asmuțindu-i ca pe niște câini dresați tocmai împotriva celor din categoria lor, a ,, greilor ”.

♦♦♦Știe careva ca acești ipocriți cu bărbi și mustăți mai stufoase decât mulțimea pe care au prostit-o – făcând-o să creadă că se va afla la conducere la un moment dat, efectiv, nu doar ca slogan – așadar, știe careva ca aceștia să fi făcut măcar o donație către un singur nevoiaș? Dacă știe, să ne informeze și pe noi, care stăm în așteptare. Una continuă.

♦♦♦Ca o tristă concluzie, se poate spune că bilanțul comunismului nu a fost global pozitiv, de fapt nici chiar local, așa cum avea să se dovedească la un secol după ce cei doi s-au distrat pe seama noastră, a atâtor generații.

CEL  CU  BARBĂ  ȘI  MUSTAȚĂ

S g. E

♦♦♦Luându-mă cu tot felul de nimicuri am uitat să vă spun ceva important. Am un vechi prieten – cine nu are – care minte mai mult ca mine – cel puţin aşa pare – eu, care credeam că sunt cel mai, ce mai… neîntrecut în domeniu.

♦♦♦Nu mai devreme decât alaltăieri mi-a spus că are un câine mic, cam cât o pisică mică. Dar asta ştiam de mult timp, chiar înainte ca pisica, pardon, potaia să se nască. Numai că ce a urmat a fost ceva de domeniul fantasticului. Anume că ce a realizat el cu micuţul este o performanţă nemaiîntâlnită, aceea de a-l convinge să meargă singur la WC. Şi – desigur – şi să se întoarcă, tot singur, că doar nu era în regulă să rămână acolo. Bineînţeles că până aici nu este nimic ieşit din comun. Dar – văzându-mă interesat – amicul meu a continuat, mândru nevoie mare – păi, cum altfel – spunându-mi ceva incredibil şi anume că l-a învăţat să-ţi facă singur nevoile. Însă – şi acum urmează surpriza ( minciuna? ) supremă – dresatul câine şi le face în felul următor, chiar dacă nu urmează o ordine anume, deşi altfel este foarte ordonat. Face întâi pipi în chiuvetă, din picioare că de-aia e băiat, la fel cum l-a văzut pe stăpânul său. Apoi treaba mare stând aşezat pe vasul de WC, însă altfel decât acesta, cu capacul ridicat adică. Nu l-am întrebat ( pe amic ) de ce, dar dacă mă rugaţi am să-l descos până o să fac un ghem din el, numai să aflu adevărul despre această minunată minciună.

♦♦♦Dar ce urmează să vă spun întrece orice imaginaţie. Mi-a spus cu mâna pe inimă, ţinând-o însă ca Napoleon, printre bumbii de la manta, chit că n-are aşa ceva şi cu cealaltă în buzunar. În buzunarul unui călător gură-cască. A, am uitat să vă spun că eram în troleibuzul 70 spre 79. Mi-a spus că câinele era să zic, că acel simpatic câine, incredibil de inteligent – ce mai, un adevărat agent – chiar mai inteligent decât prietenul meu – se şterge singur la cur, că el nu are fund ca oamenii. Şi în plus trage şi apa, după care trage şi berea din sticlă cu furtunul, deşi cam face nazuri când nu o nimereşte pe cea cu ţuică.

♦♦♦Hai, fiţi corecţi şi recunoaşteţi că nu aţi auzit aşa ceva vreodată. Şi nici după aceea .

♦♦♦A, încă ceva, lucru important pe care mi l-a menţionat amicul meu – care- l diferenţiază de om ( pe câine ) – este acela că mica vietate, deşi destul de în etate, nu trage vânturi în casă. Iese civilizat pe balcon, ca să aibă vecinii ce mirosi, dar şi acolo o face cu bun simţ, cât se poate de fâsâit ca să nu tulbure liniştea cartierului, mai ales dacă se întâmplă noaptea.

♦♦♦Până şi câinele amicului meu – Fâsulică se numeşte (desigur câinele! ) – se tăvăleşte de râs, la fel ca un om adevărat, la auzul acestor gogoşi.

♦♦♦Acum stabiliţi dv. cine este mai mincinos dintre noi.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Îm cer scuze pentru scurgerea nasului, dar acest băiat a jucat ca o fată ne-mare și totuși bătrână, dacă ne gândim măcar la una din personajele – feminine să zicem – din celebra operă. Deși nu este suficient un singur cuvânt pentru a îmbrăca cu ridicol acest – personaj să-i zicem, negru ca negativul fotografiei – nu vreau să fac risipă de vorbe, așa că voi spune doar atât : Penibil!

♦♦♦Cei 11 magnifici – magnific de slabi – au avut, cu excepția portarului Florin Niță următoarea involuție:

♦♦♦Gabriel Garcia Enache – îmbrăcat cu un generos poncho sud-american, dar unul modern, cu mâneci de izmene – s-a împiedicat la fiecare fază în cracii lor, acest băiat rătutit venind de la Astra ca extremă – cumva în extremis – ca să nu joace nici măcar ca un fundaș. Adică haotic, bezmetic, care nu știe unde este mingea nici dacă i-o arată daversarul cu degetul de la picior. Calificativul pentru el nu este un adjectiv cum s-ar crede, ci o rușinos de scurtă frază, anume : excavator cu barbă.

♦♦♦Alt Gabriel și el – Peter Gabriel Tamaș a jucat ca pe imaș, adicătelea a bubuit la întâlnire cu întâmplarea o minge care nu avea nicio vină că este însărcinată, adică umflată. Dar, pe ansamblu (artistic) n-a jucat prea rău și asta pentru că s-a ,,abstinat” și n-a mai jucat la nicio cârciumă timp de vreo 2 ore înainte, Și chiar și după meci, pentru că nu știa unde se află cârciuma, pe care i-o mutase Kun Aguiero pe altă stradă, numită mai nou street. Calificativul minim : 2 țoiuri mari.

♦♦♦De Toșca Netoscanu Alin, care alene se mișca, am mai avea multe de spus, dar nu e cazul acuzativ să murdărim cuvintele. Calificativul pentru el rămâne cel dintr-un singur cuvânt, singurul jucător adjectiv de pe teren : Penibil.

♦♦♦Momâiei de Momcilovici nici nu-i trebuie prenume la cât de înalt ca bradul și… ca fotbalistul este. Calificativ îngăduitor : Nimic!

♦♦♦Pentru Vlad Țepeș Achim mă închin la Dumnezeu să-l ierte și să nu-l mai chinuie pentru că oricum l-a fericit destul, lăsându-l pe pământ ca să-și continuie eterna copilărie, jucându-se în iarbă. El caută mingea între picioare, crezând că acolo a ascuns-o femeia gonflabilă pe care o visează el când ațipește – un pic, doar de poftă – pe teren. Calificativ maxim : Minim!

♦♦♦Sullă(ey) Muniru are toate mișcările dezordonat controlate mai puțin cele din umeri, care sunt doar în sus și-n jos, deci foarte corect de curate. La fel și aplauzele oferite de el gratis, dar primite cu răceală înăbușitoare de coiechipieri atunci când este înlocuit prin metoda schimbării (la față). Oricum, când bagă câte o alunecare se oprește dincolo de graniță. Calificativ incompetent : Intermitent.

♦♦♦Adi – Fă-te că alergi- Popa este prototipul autohton al universalului, mai de grabă a muștii universale fără cap, una care mai mult mângâie și bâzâie decît sâcâie. Pentru că lui îi place să stea – în timp ce merge – cu capul în pământ, dar nu de rușine, ci pentru că așa l-au învățat părinții să se comporte în geometria dreptunghiulară a terenului de fotbal în sală. El, fiind abia crescut un pic mai sus decât genunchiul broaștei, confundă marfa cu ambalajul și parterul cu etajul și centrează când trebuie să șuteze, dar mai ales invers. Altfel este băiat de trupă, muncitor, cultivă câlți în ceașca de cafea din care nu bea niciodată ca nu cumva să se trezească în timpul meciurilor și să întrebe speriat: știți cumva unde mi-e capul? Calificativ neaproximativ : E bun rău, dar mai ales invers.

♦♦♦Căpitanul nejucător – fostul Nicușor – Stanciu, fiind cu capul încă neterminat, nu înțelege de ce trebuie să joace și el, crezând că e ca la tenis, unde căpitanii nejucători stau fie în tribune, fie unde-o fi. El doar trage – dar nu ca soba, continuu – ci din când în când, uneori cu multe meciuri între ,, cânduri”. Este un jucător elegant, mai cu seamă atunci când iese de la dușuri. Da, de la dușuri că el face mai multe odată atunci când o prinde pe apă așa de caldă. Calificativ estimativ : Câteva milioane, fără taxe vamale.

♦♦♦Yougourta Hamroun, cel cu toți mucii colegilor în freză, se mișcă lent ca să nu se supere melcul și desigur să nu se obosească, fiindcă are nevoie de vitalitate, trebuie să fie proaspăt (ras) pentru fata care-i schimbă cravata, mai nou. Calificativ neislamist : Nu deranjează pe nimeni, fiind bine autocenzurat ca să nu-i supere pe ceilalți creștini din Europa.

♦♦♦Golubovici cu genunchii pe butuci, când nu are ochii roșii de la țuica de Iași, reușesc adversarii să i-i umfle și atunci simte – nevăzând – că mingea este desumflată, deci tristă și atunci nu o lovește. Din respect pentru cei neajutorați și des umflați atât de nereușitele în viață, cât și de cele de pe teren, atunci când au muncă de teren. Calificativ croat : aproape sârbesc.

♦♦♦ Despre antrenor și patronul de tablou vom vorbi în scris cu cea mai apropiată ocazie. Precis neratată.

MORTUL – VIU DIN GHENCEA

S g. E