Categorie: Nesfârşite Scris -ori

 

♦♦♦Deşi ne-a dat totul, noi tot mai vrem, mereu şi mereu, ceva de la el, fiindcă ne-a obişnuit să primim şi pentru că nu ne simţim întrutotul stăpâni pe picioarele noastre, moi încă, având genunchii îndoiţi a umilinţa neîmpliniţilor, a neputincioşilor. Probabil, ori n-am înţeles ce a vrut de la noi, fie, cei care încercăm să călcăm pe urmele paşilor săi, nu suntem capabili să ducem mai departe ştafeta versului său niciodată repetabil.

♦♦♦De la el vrem totul, ba chiar şi dincolo de acest tot, nu ştiu cum, dar avem impresia că ne este încă dator, doar fiindcă i-am urmat…

♦♦♦Nu ne putem închipui pe altcineva care să fi încercat unduiri de sunete şi de ritmuri curgătoare, vărsându-se molcom  într-un cântec şoptit cu superioară simţire artistică ca în versurile sale, cele de toată lumea nu numai simţite, dar atât de des şi de meritat reproduse în diverse momente.

♦♦♦Citiţi şi vă minunaţi! :

 

♦♦♦,,Şi dacă ramuri bat în geam

Şi se cutremur plopii…”

 

♦♦♦Doamne, pare atât de simplu, atât de firesc! Da, însă doar fiindcă a spus-o (scris-o) el. Iar aceste minunăţii de metafore, chiar dacă nu sunt comune, şi nu sunt, ele ar putea fi revendicate ca fiind ale tuturor, atât de directe sunt că par a avea întâietate în a înfăţişa ideea în întreaga sa goliciune pentru a fi exprimate unversal. În integralitatea lor, a ideilor exprimate în acest unic fel, acestea  aparţin cumva tuturor,  tocmai fiindcă ei se pot recunoaşte în ele.

♦♦♦Limbajul eminescian ne aparţine, mai exact spus ne folosim de el doar ca vorbe disparate, fiindcă altfel împerecherea fecundă şi orânduirea lor  în versuri  nu au cum să fie egalate. Încă. Sau poate niciodată.

♦♦♦Cine altcineva până la el a fost atât de vehement, dar nu strigând, ci înfierând, stigmatizând în versuri de  o rar împlinită responsabilitate poetică şi politică ,, o lume de panglicari în ale ţării”,  ,,fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii”, sforăitori de vorbe fără noimă despre virtute şi despre patrie, secii de fior naţional. Valabil şi astăzi.

♦♦♦Prin particularităţile verbale ale gândirii şi ale exprimării sale, Eminescu s-a distanţat într-atât de precursori şi chiar de contemporanii săi încât feţele lor literare, ale acestora din urmă, se estompează şi se pierd dincolo de orizont, în negura zărilor şi-a vremilor. Ei nevând decât vina de a fi trecut pe lângă ei lumina incandescentă a Luceafărului. El este veșnic trăitor în ,, secoli ce se torc”.

♦♦♦Cei mai mulţi dintre criticii de seamă ai literaturii române consideră că Eminescu nu şi-a încheiat opera, de parcă nu ar fi reuşit să-şi încheie toţi nasturii de la  jiletcă. Şi asta pentru că au avut de ce anume să se agăţe (!) ca să nu cadă în plasa de susţinere a adevărului, crezând că sunt sprijiniţi de chiar vorbele Zeului:

 

♦♦♦,, Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit” .

 

♦♦♦Reţineţi, ,,etern neisprăvit”, fiindcă există şi o eternitate a neisprăvitului, neisprăviţilor !

♦♦♦Dar Eminescu nu-i bagă în seamă nici după o veşnicie de ani, iar noi ar fi trebuit să ştim deja că el nu  a putut fi niciodată mulţumit, având în vedere cât de mult ar fi putut oferi, aproape la nesfârşit. Asta nu înseamnă însă că nu a fixat pentru totdeauna în conştiinţa urmaşilor valoare estetică în cel mai înalt grad. Pe baza acestui grad  el a obţinut cea mai înaltă funcţie în poezia românească dintotdeauna.

♦♦♦El a fost în egală măsură și gânditor adânc și poet profund. A fost atât de scurt în existență pe cât de îndelungat ca trăire literară și nu numai, a fost. De fapt este.  Aproape veșnic.

♦♦♦Limba artistică a lui Eminescu sună deja altfel decât până la el și mult timp de-acum încolo, poate veșnic, de după el, fiindcă el a sintetizat toate acordurile făcute de înaintași, lăsând moștenire o limbă alcătuită din infinit de sensibile coarde ale geniului său poetic, înainte de toate național.

♦♦♦Am putea, dacă sufletul ne-ar vibra a poezie, să  facem din 15 ianuarie cea mai importantă zi a anului, a neamului.

 

                                                                    SILVAN   G   ESCU

 

♦♦♦Articol scris a doua zi

♦♦♦O ştire tragică a inundat ecranele televizoarelor. În ziua de duminică, 22. mai 2016 în jurul orei 18:45 şi-a pierdut viaţa – stupid zic unii, firesc zic aceiași ! – patronul societăţii HEXI PHARMA, prilej pentru televiziunile de știri mai ales să fantazeze, să croiască scenarii care mai de care mai senzaţionale, să brodeze la nesfârşit pe marginea subiectului.

♦♦♦Dar, până să ne dăm cu părerea dacă a fost sinucidere, accident pur şi simplu, sau a fost ,, sinucis”, să ne ocupăm un pic de context. Pur și simplu ( iar! ) pentru că ne prefacem că ne pricepem la pretexte și contexte cel puțin la fel de bine ca la texte.

♦♦♦♦♦♦Într-un butoi cât Romania de mare, plin cu apă de ploaie – că tot e gratis – Dan Condrea a stors dintr-o eprubetă mincinoasă o picătură de dezinfectant – şi aceea obligatoriu diluată, fiindcă ar fi fost murdară dacă ar fi fost pură. După ce a testat-o pe şobolanii – şobolani, eșantion semnificativ de cobai scăpaţi teferi din această încercare, s-a luminat a uimire veselă, aşa cum era de aşteptat. În timp ce aceştia, cobaii, au ieşit braţ la braţ, râzând în hohote și dându-şi coate ca între pişicheri, omul nostru, al tuturor românilor, a distribuit-o ,,şobolanilor – oameni” lipsiţi de omenie. Care la rândul lor s-au prefăcut că au grijă de sănătatea populaţiei, entitate rotundă ca formă diformă, numită cu un cuvânt mai aproape de adevăr ,,oameni – şobolani”, adevăraţii cobai, beneficiarii ultimi a ceea ce trebuia să însemne altceva decât nimicul zemos, distribuit nemilos de ceremonios. Parol.

♦♦♦Până şi Victor Petrini, inginerul șef al şobolanilor găzduiți de proprietarul Marin Preda, intelectual ajuns funcționar de stat cu vermorelul sub braț, care în clipele sale de mahmureală neproletară a gândirii nu accepta asemenea matrapazlâcuri pe care le făceau cu voioşie muncitorească cei din echipa sa de ,,dezinfectanţi” cu autorizaţie. Cu autorizație de a face pe stradă. În văzul lumii.

♦♦♦Ştirea tragediei a cutremurat iniţial, apoi a bulversat, lăsând lumea nedumerită, pentru că avea alte aşteptări, îşi dorea de fapt ca păcălitorul să dea seama în faţa – chiar dacă murdară – a justiţiei. Pentru că moartea în asemenea împrejurări nu este o pedeapsă, ci mai de grabă o binecuvântare pentru cei apăsaţi de vină, ne-binecuvântată într-un fel, o ispăşire inconştientă deja a păcatului, întrucât moartea aleasă în acest mod nu este altceva decât laşitatea celor care n-au puterea să suporte pedeapsa.

♦♦♦Se spune că doar cei labili psihic, nebunii fără discernământ, sau dimpotrivă cei curajoşi, dar neiubitori de viață, pot recurge la astfel de acte suicidale. Unii sucombă în acest mod din cauza dezamăgirilor obişnuite, sau care par obişnuite, prin care trec cei mai mulţi dintre noi dealtfel. Alţii, cu mult mai puţini, cad pradă deznădejdii pentru că nu pot accepta un statut inferior celui la care au ajuns la unmoment dat, sau, mai grav, nu suportă să privească lumea pe care până atunci o controlau, uitându-se la ea de sub genunchiul broaştei.

♦♦♦Să nu crezi cumva popor nefericit, abandonat degradării stimei de sine, golit de conținutul propriului timp, ocolit de eleganța nobilă a gândului pur, că absolventul ,,Magna cum laudae” al Academiei de Păcălitori la scară naţională a cedat din cauza ruşinii de a se considera vinovat.

♦♦♦Nu, nicidecum, de fapt el nu a suportat perspectiva de neimaginat pentru cei ca el de a-i fi boţită mândria specifică ,, ajunsului” și a ajunge din nou ,, în rândul lumii”, cea atât de obișnuită pentru cei prea obișnuiți cu puținul. Totuşi, având un moment de înțelegere omenească pentru păcătoșii nefericiți, cei care au doar vina de a fi uitat cum se coboară, cine poate şti ce nivel de bulversare şi de derută l-a cuprins. Unele care au apăsat grav, decisiv asupra sufletului său atât de chinuit de temeri într-o perioadă de timp atât de scurtă, care să fi depăşit cu mult în intensitate acel chin posibil doar într-o viaţă întreagă altfel.

♦♦♦Da, a fost sinucidere! Şi în susținere voi aduce oricâte argumente ar fi nevoie, care să-mi sprijine afirmaţia tranşantă. În primul rând, deşi nu se afla pe autostradă, conducea cu o viteză total neadecvată unei asemenea porţiuni de drum, de peste 160 Km pe oră. Apoi, a ales o maşină relativ vulnerabilă în comparaţie cu cele pe care le avea în parcul său auto, una din care să nu aibă nicio şansă să scape cu viaţă, sau să ajungă eventual infirm. Era singur în maşină şi chiar dacă se presupune că vorbea la telefon în timpul impactului în mod cert o făcea – paradoxal – tocmai fiindcă-i era teamă să moară singur. Mai mult chiar, am convingerea că, trecând destul de des pe acel drum, s-a gândit de mai multe ori la această posibilitate şi – mergând cu speculaţia şi mai departe – chiar şi-a ales copacul cu care să se îmbrăţişeze pentru ultima oară. Și ar mai fi încă…

♦♦♦Complicii şi profitorii de pe urma necuratei şi cinicei afaceri criminale au acum o stare contradictorie; fie să se bucure că au scăpat în câştigători ai cursei fără obstacole, la care nici măcar nu au participat, fie să se îngrijoreze şi mai tare de posibila exacerbare a cerbiciei justiţiei. Asta în cazul nominativ – acuzativ în care aceasta – legata la ochi – nu va fi contaminată în aşa fel în care să nu-i fie de folos niciun ,,dezinfectant”, oricât de nediluat ar fi.

♦♦♦În dimineaţa zilei de duminică Dumnezeu a aşezat pe noptiera de lângă patul lui Dan Condrea un pahar pe care l-a umplut cu un dezinfectant pur în care a stors o lacrimă de înger pentru sufletul său vinovat. Acesta – însetat de ceea ce ar fi trebuit să însemne pentru el paharul de adevăr – l-a golit dintr-o înghiţitură, crezând, mai mult sperând, că este aghiasmă.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Aş fi vrut să scriu o poezie la moartea lui Eminescu. Atunci. Dar, cum s-a născut prea devreme, sau eu prea târziu, n-am apucat să-i respir versul în stare crudă, proaspătă și să expir recunoștință. Iar acum – la o distanță de timp atât de lungă – nu mai îndrăznesc decât să-mi furişez privirea în opera sa şi să-i sorb vorbele scrise cu geniu nepereche.

♦♦♦Cuvintele pe care îmi doresc să le spun despre el nu au legătură cu moartea. Pentru că după ce ni l-a luat – doar atât a putut face hâda – după aceea nu a mai avut nicio o putere asupra lui, ba din contră, acum este mai viu decât oricând. Fiindcă, de mai bine 125 de ani, în fiecare zi de 15 iunie el învie câte un pic. Iar ea, moartea moare de ciudă!

♦♦♦Da, Eminescu este! Mă întreb ce trebuie să facem ca să-i merităm trăirea. Ce, nu știați că el trăiește permanent? În primul rând trebuie să simțim nevoia să-l citim, să-l recitim, să-l recităm, să-l intonăm, să-l slăvim, să-l trăim. Şi să-l iubim, dacă ne permite. Îi ordon poporului român să ia aminte şi să execute zi de zi, clipă de clipă cele spuse mai înainte! Iar pe Eminescu îl implor să mai fie odată îngăduitor şi să ne permită să-l iubim.

♦♦♦Pentru că am mai scris despre el în alte împrejurări şi pentru că simt că nu va refuza, am să-mi permit chiar acum să-l strâng în braţe peste timp, cu recunoştinţa prietenului care – sper – m-ar lăsa să-i fiu. Ca să pot să-i miros ,,floarea albastră ” de la reverul poeziei, să-i curăţ pana cu care a scris ,, Dulce Românie” , iar el, mergând cu paşi agale, să-mi arate aleea plopilor fără soţ, adică nepereche, întocmai ca şi el. Şi încă ceva, la care visez de mult, de când am auzit prima oară numele lui, dar pe care parcă-l știam dintotdeauna. Aș vrea să-l rog, să-l implor să-mi permită să-i fiu cal la diligența care-l duce la Viena. Iar la întoarcere să-mi povestească despre boemia sa, despre iubirile sale şi – înainte de a ajunge din nou în țară – despre Schopennhauer.

♦♦♦După care, odihnindu-se preţ de o poezie, să continuie să scrie cu aceeaşi vervă şi sarcasm despre relele şi răii vremii, chit că duşmanii săi vor încerca să-l omoare încă odată. Mereu pe 15 Iunie. Zadarnic.

♦♦♦Nu fiţi trişti, Eminescu s-a născut ca o dimineaţă şi aşa va rămâne veşnic!

♦♦♦Pentru că acestei păsări nu o să-i ia nimeni zborul, iar pentru noi pana din aripa sa fermecată mai scrie încă.

SILVAN  G . ESCU

Epoca  de  piatră  cubică

♦♦♦Prima piatră aruncată din șanț. În piață. Acolo bineînțeles, fiindcă de obicei fiind aglomerată nu există riscul să nimerească în gol ! Va găsi ea un cap care merită să fie spart. Prima piatră era aproximativ relativ ( cum ar spune cineva care este altcineva ) rotundă, dar – culmea – avea colțuri. În formă de stea, nu vă spun care, să nu-mi aud vorbe greu de suportat ca suporter al altora.

♦♦♦Și uneori se înfigea, desigur dacă nimerea unde trebuia. Nu vă spun unde pentru că o să mă întrebați și de ce. Așa că stau în banca mea, rîndul de la geam netermopan, că pe vremea aceea nu ERA, ci era epocă.

♦♦♦Și era tare. Căci atunci erau vremuri dure. Este adevărat că și capetele..

♦♦♦Epoca de piatră cubică nu există decât în închipuirea și desigur în accepția mea și – cu acordul dv. – un pic și a altora, pe care nu-i voi numi vreodată ca să nu-i fac de rușine. Sunt suficient eu.

♦♦♦Din păcate pentru capetele meritoase piatra cubică nu are decât muchii.  Mă rog și cuțitul, dar el are și alte avantaje, nu e cubic.

♦♦♦Privind foarte mult le acele pietre, capetele s-au lăsat impresionate și au luat ușor – ușor forma lor. Așa că că de-acum, mă rog, de atunci, se pot lovi și între ele, fără nici un risc. Decât probabil acela de a fi numite pietre. Dar nu cred că le deranjează prea mult, poate chiar le face plăcere, cine știe !

♦♦♦După o vreme capetele și pietrele au început să se aibe ca frații, de nu le mai puteai deosebi între ele, deși nu cred că ar mai fi fost nevoie și se pare că nici măcar ele nu și-au mai dorit. Au ajuns să aibă exact aceeași formă, culoare, mărime și tărie… mai puțin de caracter. Dar asta este o altă poveste, de spus celor care încă nu au ajuns la un stadiu așa de avansat. Mai au încă ceva de lucru, să zicem așa, fiindcă deja se află pe drumul bun !

♦♦♦Ele coexistă pur și simplu, nu este necesar să fi fost făcute săpături pentru a fi aflate, descoperite.

♦♦♦Și chiar dacă ar fi fost nevoie de așa ceva era floare la ureche. Putea fi folosită sapa de lemn cu coadă de aur. Pe care era scrijelită cu litere de bronz următoarea inscripție : nu vă mai luați de piatra cubică, dacă nu vreți să aveți soarta lemnului !

♦♦♦Sau invers. Nu-mi mai amintesc bine, că și eu sunt vechi, un fel de lemn Tănase. Mai nou însă.

SaPa  DE  leMN  diN  COTROCENI

S  g.  E

♦♦♦Ca să-mi relaxez nervii, pentru că ştiu manevra care să mă ajute, i-am întins ( puţin numai, fiindcă erau deja ) pe sârmă la uscat, adică la calmare. După ce mi-am împachetat calmul pe care-l aveam rezervă în dulap şi l-am pus în ambalajul de piele care trebuia, am ieşit în oraş, intrând direct în el. Cum este și firesc pe uşa din faţă, că doar faţă avea.

♦♦♦După ce m-am dezaplecat din poziţia în care mi-am legat şireturile de care mă trag cu vecinii de peste ocean, am plecat în căutarea timpului pierdut, dar, din păcate ( ale mele ) nu l-am mai găsit; sărise pârleazul dintre ce vroiam şi ce puteam, plictisit să mă tot aştepte toată viaţa ( tot a mea ).

♦♦♦Intrat bine în oraş, chiar în centrul său nervos, dar – în mod dubios – destul de calm la ora aceea, era cât pe ce să dau peste sora miresii, care şedea ascunsă după umbra soră-si, aşteptând prilejul – prielnic, era să zic – să – i ia locul. Şi – dacă s-o putea – şi soţul. Din nefericire pentru ea, pentru sora sorei să zic aşa, a dat cu ochii tocmai de mine. Doamne! şi ce ochi avea, albaştri şi mari că era cât pe ce să mă lovească – pardon ! – cu ei. Noroc că erau închişi, parţial desigur, altfel nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla.

♦♦♦Transpirat ca un pirat, cu ochiul bandajat de emoţie şi de vrere, atent la ce nu trebuia, dar – lua-m-ar naiba – merita, era cât pe ce să mă lovească ce n-aş fi vrut. Nu vă spun ce ca să nu vă sară inima, scuze, din piept, cum era să-mi sară mie (-n sută ). Situaţie greu de suportat, care ar putea dura cel puţin până va începe să nu mă mai doară locul. Ce mai, putea să se-ntâmple ceva grav de la aşa o mică distanţă de bancă. Cum care bancă, păi nu v-am spus? A, da, am uitat. Contrariat, pentru că mergeam pe sens contrar pentru vârsta mea, m-am oprit în faţa unei bănci de care m-am rezemat ca la Remat cu spatele ca să pot vedea ce se petrece la acea petrecere ( de pietoni ).

♦♦♦Văzându-mă atât de aproape de bancă, ochii albaştri ca aştri şi mai mari ca marea s-au apropiat între ei – nu, scuze! – de mine, privindu-mă galeş, crezând, mai mult sperând că sunt Directorul ei, al Băncii şi voia să fiu şi-al ei, dacă nu mă deranjează. Era aşa de bucuroasă că-ţi venea s-o mănânci, mai mult mie decât vouă! Şi – absolut de lut normal – a încercat să deschidă uşa, dar banca nu avea, pentru că nu avea nevoie, era deschisă toată, de jur-împrejur. Şi pe deasupra ( dar, evident şi pe dedesubt ) era de lemn, ca multe altele din sectorul 3/4.

♦♦♦Aţi văzut ce bine m-am stors de idei? Dar, Doamne ferește, dacă nu aveam storcătorul cu mine?

STORcătorU`  diN   COTROCENI

S  g.  E

♦♦♦Pentru că nu sunt stăpân pe mine mi s-a întipărit pe faţă o fizionomie tipică de slugă ; până şi corpul a început să se aplece corespunzător, luând forma cobiliţei olteneşti. Aşa că sunt în căutarea unui stăpân şi pentru asta sunt gata să fac orice, ba chiar să îl caut peste tot, până şi-n buzunar. La el…

♦♦♦Aţi putea spune că sunt ne-stăpânit şi chiar aveţi dreptate, pentru că prea sunt de nestăvilit în căutarea unuia. Dar nu oricare, ci oricine, fiindcă nu este acelaşi lucru. Oricine este un nume foarte cunoscut, cu multă prestanţă și cu mult șarm, fiindcă îl are inclus în el pe ,,cine” şi – lucru cel mai important – are grijă de slugi, le face toate poftele. Desigur, asta în cazul obraznic în care îşi pot permite să aibă chestii de-astea.

♦♦♦ Ei, aşa ceva caut eu, dar îl vreau gratis şi în plus să nu aibă vreun minus, ca prin diferență să nu cumva să dea negativ. Să nu fie gras de exemplu, ca să poată ţine pasul în doi, însă să nu se ţină după mine toată ziua bună ziua, vă salut; să nu meargă legănat ca să nu adoarmă în mers şi să aibă coşmaruri cu mine; să nu fie respectuos ca să nu mă obişnuiesc cu binele făcut altora. Și ar mai fi câteva, dar acum mă grăbesc. Pentru că mie îmi place să lucrez suspendat de podul lui Oprescu, respectiv trei-patru zile suspendate pe săptămână, dar din ea, din săptămână. Și dacă se poate – şi o să se poată, că m-am interesat – să fie la sfârşitul ei ca să pot – şi o să pot, că sunt cam slugarnic – să fac punte peste week-end, ca să nu-l ating din greșeală cu vreo treabă.

♦♦♦Am un respect deosebit pentru orice înseamnă vreun semn, fie el şi din naştere, cu atât mai mult dacă este al şefului. Şi pentru asta o să-mi scot la suprafaţă inconştientul ca să-l pun la treabă, dar nu ca ,,lipsă” de conştient, ci ca realitate pozitivă, fiind de fapt regiunea obscură a vieţii mele sufleteşti, pe care vreau să o arăt tuturor. Este vorba de ,, lipsă” desigur, care este o dulce, o delicată, ce mai, o gingaşă, că de-aia e de genul feminin.

♦♦♦Cât despre ce ştiu să fac, apăi pentru mine asta e floare la ureche. Ştiu să fac orice pentru oricine, pot începe orice lucru la timp, dar garantez că nu termin niciunul de teamă să nu-l greşesc şi să mă simt aşa cum sunt. Deocamdată nu vă spun cum.

♦♦♦Având această calitate cu totul ieşită din comun – şi intrată unde o vedea ea cu ochii – întreb fără să aştept neapărat un răspuns : știţi pe cineva la fel de ciudat ca mine dispus să-mi fie stăpân? Dar să aibă tupeul să-şi fie şi slugă în perioadele în care eu mă mai plictisesc? Că-mi vine cam des, din cauza obișnuinței, am uitat să vă spun.

♦♦♦Ce părere ai ţară de stăpâni?

♦♦♦Aştept totuşi – în poziţia care îmi face plăcere să nu o repet, fiindcă este prea sus – aștept așadar să fiu contactat. Nefizic însă – și nici măcar chimic – fiindcă mă gâdil şi o să râd până o să-mi treacă. Dorul de muncă.

NEslugărITUL  diN  COTROCENI

S  g.  E

♦♦♦Ca în orice parcurs al vieţii există un ciclu, respectat şi de oameni – vrem nu vrem, conform teoriei neavutului încotro. La om ciclul are următoarea desfăşurare, următoarea succesiune : copil, adult, matur, bătrân şi iar copil. Chiar dacă este vorba de un copil bătrân.

♦♦♦Începutul vieţii se continuă şi se sfârşeşte, nemeritat de brusc, în orice moment al ei, închizându-se într-o nedorită, dar inevitabilă buclă. Este bucla vieţii. Din păcate nu este nici măcar o linie continuă, este o buclă nerotundă, pentru că are multe linii frânte, responsabil de toate fiind destinul.

♦♦♦Vă amintiţi cu câtă drăgălăşenie se poartă părinţii cu copiii lor, cu câtă dragoste, cu câtă bucurie şi lumină în ochi şi în suflet li se umplu inimile la fiecare zâmbet al lor, câtă fericire şi admiraţie simt pentru fiecare gest al copiilor lor?

♦♦♦Apoi, cum tremură la fiecare pas pe care-l fac, începând cu primul desigur, care este şi cel mai important şi care rămâne întipărit pe vecie? Cum îi afectează şi câte griji îşi fac atunci când copiii lor au doar o simplă, banală indispoziţie, nu neapărat o boală gravă? Cu câtă afecţiune îi ţin în braţe, lipindu-le de obrazul lor capul cât o gămălie, mai ales când plâng din te miri ce, sau când îi bat pe spate cu infinită gingăşie după fiecare alăptare, pentru a nu se balona?

♦♦♦Cu câtă plăcere le sorb primele cuvinte, primul fiind în mod evident ma-ma – mai rar, dar la fel de emoţionant : ta-ta !? Cu câtă supuşenie asumată se pun în patru labe pentru a fi călăriţi, spre deliciul fără margini al copiilor, sau nepoţilor ?

♦♦♦Cu câtă înfrigurare aşteaptă prima zi de grădi, apoi de şcoală, cum sunt cuprinşi de emoţia primei serbări, a primei absolviri şi mai departe a primei admiteri într-o etapă superioară de educaţie ?

♦♦♦Cât de mândri sunt când termină şcoala, indiferent ce nivel şi ajung în sfârşit – cum cu bun temei se spune – pe picioarele proprii?

♦♦♦Cât de speciali şi îmbujoraţi sunt atunci când copiii lor se căsătoresc şi cât de emoţionaţi – de parcă ar deveni iar ei înşişi părinţi – atunci când au nepoţi ?

♦♦♦Şi tot aşa, bucurie după bucurie, emoţie după emoţie, plăcere după plăcere, fericire după fericire şi deasupra tuturor acestor senzaţii şi sentimente tronează, niciodată de înlăturat, inevitabila îngrijorare de a nu li se întâmpla nimic rău.

♦♦♦Dar, ce am văzut eu îmi umple inima de bucurie. Toţi copiii fugeau cu părinţii lor în braţe, ba în parc, ba la spital, ba la casa de pensii, ba la întîlnirile cu alţi bătrâni, ba în excursii, iar unii chiar în croaziere, iar alţii mai înstăriţi îi duceau la echitaţie. Şi toţi, fără excepţie, erau ţinuţi în braţe, de-ţi era mai mare dragul să-i priveşti.

♦♦♦Îmi cer scuze că nu-mi amintesc exact în care lume i-am întâlnit. Sau, probabil a fost o glumă. Una nici măcar nesărată, că ar fi prea simplu, ci una cumplit de amară.

♦♦♦Şi nu, nu simt nevoia să-mi cer iertare că am făcut-o. Atâta doar că-mi pare sincer rău că ea există. E vorba de glumă, desigur.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Încă de la începututrile ei lumea a fost – şi continuă să fie şi astăzi – alcătuită în întregime din poveşti, iar fiecare individ are povestea sa, diferită de a altora, dacă nu chiar unică. Cu decorurui specifice fiecăreia în parte, unele de-a dreptul incredibile, dar în acelaşi timp imposibil de cuprins cu privirea unui singur om, a fiecăruia din noi.

♦♦♦Iar noi, oamenii – simpli şi neputincioţi – suntem aproape toţi triste personaje deja distribuite în acele poveşti, chiar cu mult timp înainte de a ne fi născut.

♦♦♦Acele poveşti sunt – fără nici cea mai vagă şi desigur neintenţionată nuanţă peiorativă – nemuritoare; în orice caz durează atâta timp cât va exista viaţă pe pământul acesta, locul nostru al tuturor. Singurul dealtfel din păcate, succedând-ne, generaţie după generaţie până la apusul lor.

♦♦♦Numai noi, oamenii, ieşim din poveste în mod revoltător de definitiv, relativ ( ce cuvânt dubios de duios ! ), aşadar, relativ repede şi – chiar şi mai revoltător – într-un singur fel. Adică, părăsim scena într-o singură direcţie, una cu sens unic, călcând cu paşi tremurânzi, nesiguri, şovăielnici, împleticiţi, târşiiţi şi nu întotdeauna demni, exact pe urmele paşilor celor dinaintea noastră, chiar fără să ne dăm seama. Şi ieşim de fiecare dată pe aceeaşi uşă, cea din spate, singura dealtfel, uşă care are – Doamne, îngrozitor de puţin ! – un singur mîner, situat doar pe dinăuntru. Uşa dintre noi, cei ce nu ştim ce am fost – şi noi ceilalţi, care urmăm şi care nu se ştie ce vom fi.

♦♦♦Altfel, pe întreaga perioadă a vieţii interpretăm roluri fixate de Regizor, fiecare interpret făcând-o în felul său, pe măsura calităţilor cu care a fost înzestrat, roluri mai importante, sau mai puţin însemnate. Uneori, unele extrem de simple, dar totodată umilitoare, doar de inşi care au în permanenţă o tavă în mână, de parcă aşa s-au născut. Tavă care pentru ei rămâne tot timpul goală indiferent cât de încărcată ar fi, poate pentru că – glumind amar – este mai uşor de curăţat. În tot acest timp privind cu jind la plinul de dinaintea altora.

♦♦♦Toate aceste roluri sunt oferite în funcţie de viziunea şi voinţa Regizorului, care este în acelaşi timp şi Scenarist, dar şi Scenograf. Numai costumele – cele mai multe ca de bal mascat – ni le alegem singuri – insuficientă consolare însă – şi asta dacă despre alegere se poate vorbi, având în vedere că designer -ul este însuşi Destinul.

♦♦♦Aşa se întâmplă absolut cu toţi dintre – hai să ne numim astfel – actori.

♦♦♦Un nefericit paradox se înghesuie la intrare, făcându-şi loc cu coatele, anume faptul unic că toţi suntem actori şi în acelaşi timp cu toţii spectatori.

♦♦♦Însă ce e mai interesant, dar totodată îngrozitor de trist este că – uneori cel puţin – suntem spectatori doar noi pentru noi.

♦♦♦În schimb ce facem noi oamenii, cei care ne prefacem că înţelegem nînţelesul, de parcă am şti cum stau lucrurile şi desigur pretinzând că am avea soluţii? Păi, ne străduim să facem tot felul de planuri, cât mai multe, cât mai elaborate şi desigur cât mai îndrăzneţe şi neapărat fanteziste. Acele planuri care – culmea potrivelii – se suprapun perfect, până la identificare tocmai cu cele din rolul oferit atât de generos. Planuri despre care – iată o altă nefericită culme a iluzionării – avem impresia că ne aparţin, că noi singuri le-am pus la cale. Ca atare, visăm încontinuu cu ochii deschişi, încercând din răsputeri să ne croim drum, având impresia că am putea – exclusiv cu forţa minţii noastre – să ne proiectăm şi să ne construim propriul destin. O, cât de frumos pare să fie !

♦♦♦Dar, se dovedeşte – întristător de adevărat – că, pe cât de ambiţioasă şi entuziastă pare, pe atât de iluzorie, de falsă şi până la urmă demnă de milă este această nefericită îndrăzneală. Îndrăzneala de a încerca să ieşim din rol.

♦♦♦De fapt nu facem altceva decât să urmăm neabătut, pas cu pas, unicul scenariu, preexistent, în mod sigur scris încă de la începuturile lumii. Adică să intrăm în scenă numai la momentul potrivit, doar atunci când ne vine rândul, nu oricând şi oriunde şi mai ales – cel mai dureros – să ieşim din poveste cu mult înainte ca aceasta să se termine.

♦♦♦Şi aproape întodeauna părăsim scena cu eterne regrete rămase în urma noastră. Probabil. Şi – bineînşeles – enunţate cine ştie cu câtă reală simţire de cei care ne supravieţuiesc, începând desigur cu jelitul.

♦♦♦Culmea absurdului, neapărat veşnic, este faptul că acest necuprins cuvânt – ,, etern ” adică – face notă discordantă tocmai cu efemeritatea omului.

♦♦♦Aşadar, cei care plecăm doar cu bilet dus, dar şi cei care rămân, neavând deocamdată niciun bilet, suntem cât se poate de efemeri. Poate – unii dintre noi cel puţin – nemeritatat de efemeri.

♦♦♦Dar aceasta – nu-i aşa – este o altă poveste…

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Umbra mă ceartă că-i fac umbră şi din cauza mea nu poate fi văzută de soare și să aibă parte de lumină. M-am gând că poate are dreptate, dar nu ştiu ce să fac cu mine, unde să mă aşez. Aşa că ochii îmi plouă săgeţi de păreri de rău înmuiate în lacrimi atât de fierbinţi de parcă au curs din centrul soarelui. Și totuşi nici măcar el, Măreţul Soare, nu poate lumina acea umbră. Iată-mă aşadar în postura nefericită de a fi umbra umbrei mele, un încurcă umbre, ce mai.

♦♦♦Numai minciuna mea nu are umbră căci am născut-o deja întunecată, chiar dacă se străduie să se lepede de blestemul de a ocoli adevărul cu vorbe înşelătoare.

♦♦♦În timp ce-mi privesc umbra văd cum cerul coboară, se apropie vertiginos de pământ. Oare ne va strivi, sau ne va strânge la piept, primindu-ne generos în braţele sale infinite? Mai de grabă această din urmă imagine și atunci iubito, ce frumoasă vei fi având luna pe umeri! Dar cum să-ţi ating umbra fără s-o murdăresc ?

♦♦♦Grijile umbrei devin ele însele umbre și totuși înainte de a junge la mine parcă încearcă să se destrăme la adăpostul văzduhului. Dar, de fapt nu se destramă, se aşează temeinic – deloc întâmplător – pe ridurile săpate pe frunte de dansul focului iscat de pietrele incandescente ale zidului care desparte lumile.

♦♦♦Dar, oameni buni nu vă întristaţi ! Poate că zidul nu o fi chiar atât de înalt şi poate cu forța avântului nostru, dar și cu ajutorul unei prăjini crescută din aripa unui înger vom reuşi să-l escaladăm. Şi atunci vom uni lumile într-un singur cuvânt. Însă umbre o să avem mereu, umbre care să ne amintească întunericul din noi, iar eu cu atât mai mult.

♦♦♦Sunt tot mai trist fiindcă nici în vitrină nu pot fi pus, pentru că îmi atârnă umbra pieilor pe marginea plină de lacrimi a ramelor de ochelari.

♦♦♦Așa că nu-mi rămâne decât să mă încui înapoi în umbra visului şi să mă prefac că dorm cu capul aşezat pe perna tristă, de nicio altă faţă mângîiată, aceea a renunţării şi uitării.

♦♦♦Iar în visul niciodată visat, dar care-şi aşteaptă cuminte rândul, am să colind cu căciula în mână pe la casele boiereşti. Iar în una din ele, în sufrageria luminată de umbre neinhibate, destinse, unele în mod curios luminoase, neumbrite de nimeni, să văd totuşi o umbră care are forma unui semn de întrebare.

♦♦♦Sunt eu, prea bătrîn ca să mai am vreo altă formă.

♦♦♦Întind mâna şi prind pocalul aşezat la capul patului de prietenii lui Socrate, confundându-mă cu umbra acestui guraliv, care, doar din orgoliul de a purta acest nume a acceptat să dea peste cap licoarea otrăvită, privindu-i în ochi pe aducători.

♦♦♦Oare să fi fost eu cucuta? Posibil, fiindcă pocalul era gol.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Simţeam această nevoie în timp ce mă aflam în căutarea orizontului nevăzut, care în mod sigur, în înţelepciunea sa ancestrală scrutează depărtarea care se sprijină pe nemărginirea zărilor.

♦♦♦Am oscilat între iluzia unei culmi niciodată urcată şi certitudinea unui pas făcut de prea multe ori. Şi am ales să mă iluzionez, frământându-mi trupul de lut cu mâinile în formă de aripi de îngeri, muiate din când în când în lacrima şi ea în formă de inimă plânsă.

♦♦♦Şi uite aşa am rămas agăţat de iluzii, care alunecau laolaltă cu certitudinile, dar şi cu inerentele îndoieli în aceeaşi direcţie, spre ceva ce simţim cu toţii, spre ceea ce se chemă datină.

♦♦♦Drumul colbuit de atâta nemers pe el are mai nou trotuare de apă dulce, dar şi sărată din loc în loc, adunată de la lacrimile broaştelor. Iar eu – vrând să experimentez – merg cu tălpile goale pe deasupra apei, pe partea stângă a trotuarului din dreapta, ca să le fac în ciudă broaştelor, care altfel înoată regulamentar. Dar şi pentru că mă oboseşte la culme culoarea, prea verde pentru ochii mei, motiv pentru care merg călcând cât pot eu de apăsat pe spinările lor.

♦♦♦Să fi fost un simplu vis? Şi dacă da, povestea acelui vis mi s-a cuibărit la sân, ciugulindu-mi din inimă vorbe pe care le adaugă spuselor sale, născute încă înainte de a mă naşte eu însumi.

♦♦♦Este o poveste tristă, care tot încearcă să se cureţe de rugina adevărurilor incomplete, spuse pe jumătate şi mai ales de stăpânirea minciunilor spuse în numele său, care vrea să scape de apăsarea nopţii minţii îngrădită cu gratii din suliţe de gheaţă.

♦♦♦De prea multa apăsare a nopţii, ochiul a început să sîngereze peste culorile vremii, amestecîndu-le cu purpuriul seminţelor durerii, încolţite spontan lîngă icoana umilinţei. Eu avînd doar vina de a fi statuie vie pe care s-a experimentat umilinţa, eu singur având în mine prea multe străzi. Pe care s-o aleg, care este cea care mă va lua de mână şi-mi va arăta calea, care îmi va arăta drumul acela special care să nu aibă imprimat pe frunte coroana fricii.

♦♦♦Voi mai găsi în spatele porţilor închise în mine dimineţile pe care să le nasc, făcându-le cadou timpului şi pe care să le înfieze mama ziuă?

♦♦♦Numai zorile – împingând noaptea în trecutul adânc, subţiind-o treptat de întuneric, acele zori cu ochi migdalaţi, butucesc amintirile prezentului, care vor deveni – în mod inevitabil – trecut în viitor.

♦♦♦Între timp trupul lor, al zorilor, se strecoară aproape neobservat în povestea pe care tocmai încerc să v-o spun.

SILVAN  G.  ESCU