Categorie: Nesfârşite Scris -ori

♦♦♦Frunza se uită rugătoare la anotimp, implorându-l să nu se grăbească şi s-o ruginească. Ar mai vrea să tragă de timp, să mai trăiască vreo câteva săptămâni măcar, că tare mult iubeşte verdele. Să fiu eu oare frunza aceea ?

♦♦♦Mă sprijin în toiagul durerii în care e ascunsă o amintire pe care numai eu o ştiu, stând dincolo şi dincoace de inimă, încadrând-o ca o strajă mereu trează, aflată permanent la post.

♦♦♦Cu acea amintire însoţesc mugurii pe care noaptea îi descântă cu cântece de leagăn şi alean şi astfel din chiar adâncul întunecimii ei noaptea se pregăteşte să-i dăruiască proaspeţi zorilor, pentru încoronarea dimineţilor cu rouă.

♦♦♦În cinstea trezirii lor la viaţă cinstesc un pahar de cidru şi stau la taifas cu statuile. Par vii, pe când eu, deşi sunt…

♦♦♦Înspăimântat că am rămas doar eu şi ele le, vorbesc cu blândeţe, ca să nu se sfarme sub greutatea cuvintelor. Trebuie să am mare grijă să nu rămân singur, aşa că le mângâi pletele de piatră, sperând ca inima să nu le fie la fel, rugându-mă ca mângâierea mea să le înapoieze cuvintele, care – nu se ştie cum – au părăsit matca vorbirii, ruşinate de infidelitatea propriilor silabe. Cuvinte, care fără să aibă vreo vină, hălăduiesc peste tot, rătăcind anapoda, care încotro, împinse de vreme dincolo de vama timpului.

♦♦♦De teamă mi-a fugit sângele din obraji și s-a refugiat dincolo de mine, rămânând suspendat în fața mea, privindu-mă cu milă, atunci mi s-a părut că am fost doar frământare de carne crescută din lut, oasele-mi fiind ramuri de brad, iar pielea maramă uitată pe o laviță în spatele unei lumânări veșnic aprinsă.

♦♦♦Ce preţ să le ofer pentru vise dacă le vor scoate la mezat? Fiindcă ale mele nu-mi ajung să împletesc o cunună întreagă pe care să mi-o aşez cu neprefăcută bucurie pe propriile gânduri.

♦♦♦Dar, dacă doar mă amăgesc şi totul este nimic…nimic ?

♦♦♦Poate şi eu sunt o frunză de piatră, iar patima mea nu este altceva decât o preaînălţare suferindă şi are nevoie de oblojire pentru a reveni la o formă ceva mai simţitoare, cea de patos doar.

♦♦♦Cu ce altă frunză să-mi acopăr ridurile săpate de nesfârşitele tăceri ale gândului, aflat la baza zămislirii unei rugăciuni nerostită încă.

♦♦♦Din toate anotimpurile care m-au trecut m-am ales doar cu vântul, care umflă aripile păsărilor, ajutându-le să zboare spre mine… departe de de mine…

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Nu-mi mai amintesc cum, dar am pornit de nicăieri în căutarea unei lumi, oricare o fi aceea şi tare m-am bucurat când am zărit de departe un indicator spre cel mai apropiat oraş, dealtfel singurul. După câteva ore de mers – cu dese opriri pentru întremare şi pentru tot felul de întrebări pe care mi le puneam mie însumi, în timp ce oboseala mă împresura din toate părţile – m-am apropiat destul de mult încât să-mi dau seama că era un oraş mic. Şi cu toate astea mă şi vedeam întâmpinat la intrare cu cheia de aur a orașului – agățată cu un fir de mătase de o rază de soare. Oraș peste care voi descărca tolba de povești despre celălalt tărâm. Eu, nebunul din capătul nesfârșit al străzii, uitat de îngeri la margine de zări.

♦♦♦Curând aveam să rămân uluit, fiindcă aveam să descopăr ceva la care nu m-am gândit niciodată, mă rog, în acea împrejurare. M-am apropiat încrezător, dar crispat şi uşor- uşor am ajuns în oraşul care avea o singură stradă, pe care se afla o singură casă şi – culmea – avea o singură cameră. Dar ce mi-a fost dat să văd mai departe este greu de povestit ; acea cameră avea o singură fereastră și aceea desenată doar și fără nicio uşă. Avea doar prag, pe care m-am aşezat pentru a-mi odihni şi aduna gândurile. Bun – şi la ce-mi folosea că puteam gândi, dacă acestea erau datele, ce hotărâre aş fi putut să iau din moment ce în acel loc mi-am pus toată speranţa. Am privit jur-împrejur încercând să aflu unde este grădina. Însă grădina, întâlnindu-se cu ura, s-a ascuns timidă într-o floare, din care nu a mai rămas decât o singură sămânţă. Aceasta era întreaga grădină, o sămânță însingurată, aflată deja sub pământul pe jumătate ars, pe jumătate piatră sfărâmată, cumpănind dacă să mai iasă vreodată la suprafață.

♦♦♦Deznădăjduit, mi-am rezemat capul pe perna din var scorojit al peretelui veșnic îngălbenit, prăbușindu-mi-se în mod decisiv speranța, intrând cu totul în mine cu stinghereala pustiitului, de parcă n-aș fi fost eu, mirat că sunt înfășurat în singurătate, spunând povești vechi unor cuvinte noi.

♦♦♦Așteptând veșnicia zăpezilor când voi cânta colinde la fereastra niciodată deschisă a casei cu o singură cameră. După care voi rămâne fără absolut nimic în jurul meu, vorbind prin semne pustiului.

♦♦♦Lumea pe care o caut numai Dumnezeu mi-o poate scoate în cale, dezvelind-o de întunericul mai orb decât noaptea, luminându-i fruntea cu o părere de rază zămislită de datină. O lume necunoscută, dar primitoare de om nou, venit din altă lume, care să-și bucure ochii cu speranța pe care o mai păstrează încă în ascunzișurile secrete ale minții. Acel om sunt eu, deocamdată Nicăieri-ul.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Ni se întâmplă tuturor, uneori – foarte rar – în clipe de reverie, dar cel mai adesea când suntem triști, deznădăjduiți, apăsați de probleme grave, unele imposibil de depășit. Iar în acele momente simțim cum capul ni se golește parcă, devine un pepene fără miez, în care au rămas doar sâmburii, în timp ce gândurile devin difuze, refuzând să ia o direcție anume, una bine definită.

♦♦♦Este cum nu se poate mai trist, dar totodată și bizar să ții ochii deschiși și totuși să nu vezi nimic, de parcă tot ce este în fața ta și-a pierdut brusc forma, sau a fost acoperit cu invizibilitate. Mă întreb – și vă întreb și pe voi – cum este posibil să vedem Nimic?!

♦♦♦Eu unul, dacă aș putea să evit această mai mult decât nedorită stare, mi-aș dori să trăiesc în apă, dar nu la mare adâncime și în niciun caz pe fundul ei, în afară poate de fundul Marianelor. Și nu aș vrea să fiu orice, ci neapărat delfin, cu nasul fin desigur, pentru că oricum aș avea creierul cel puțin la fel de dezvoltat ca cel al oamenilor ; o parte, că cealaltă vai, mama lor! Privitor la acest punct de vedere nu știu câți dintre voi m-ar contrazice, fără să se facă de băcănie…

♦♦♦Și nicidecum n-aș vrea să distrez oamenii, ci din când în când aș ieși pe plajă, dar numai când am chef, ca să-i privesc pe turiști, pe ,, prăjiți ” direct în ochi, în timp ce ei se vor minuna de ce nu-i întreb nimic. Presupunând că ar merita să le vorbesc, în mod cert n-ar merita să afle ce gândesc despre ei. Atâta aș face doar, i-aș privi cu nemărginită milă, deloc cu superioritate, lăsându-i să-și pună singuri întrebări, la care oricum nu ar putea să răspundă, dar măcar să și le pună.

♦♦♦După care, lăsându-i cum i-am găsit, bronzați și cu mințile uitate în camerele de hotel, le-aș întoarce spatele ( al meu desigur ) – mângâindu-i îngăduitor cu coada încă umedă – și m-aș întoarce dezamăgit totuși în lumea mea, cea atât de liberă și de curată, nu doar pentru că este spălată de ape…

♦♦♦Și dacă totuși ar merita să le vorbesc, i-aș întreba de ce sunt atât de murdari. Nu neapărat pe dinafară.

♦♦♦Dacă s-ar întâmpla acest lucru, aș sta pe malul apei și i-aș privi cum se uită în gol.. Desigur, n-aș avea nicio satisfacție. Mila și golul din mine ar fi și mai mari și aș risca să nu mai încap înapoi în apă.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Aşa că mi-e şi teamă şi ruşine să mă mişc ca să nu se observe.

♦♦♦Și totuși, luându-mi capul în mâini ca pe un zâmbet trist de copil orfan, m-am gândit că tristețea unor locuri părăsite este chiar mai greu de suportat și mai groaznică decât cea a celor care au părăsit acele locuri. Este îngrozitor de trist să le vezi zdrențele vremii agățate în holuri sumbre, în cotloane întunecate, în șanțuri care poate au avut cândva un rost, în contorsionați arbori, odinioară falnici, sau în vetre în care se cocea pîinea noastră cea de toate zilele, acum doar cenușă solidă. Solidă și tristă. Iar cei care au rămas sunt mai zdrențuroși, mai întunecați și mai triști decât tristețea însăși. Mai bine nu revezi acele locuri decât să rămâi bolnav de tristețe pe viață.

♦♦♦De foarte puțină vreme se pare că sunt din nou viu, dar trist, întocmai ca acele locuri. Am reușit cumva să împing ușa de pământ umed – îmbibat cu lacrimi – a locului de îngropăciune, acolo unde m-am auto-înmormântat fără ceremonii religioase și jeliri false din partea celor care nu merită nici măcar să plângă și am ieșit la suprafață. Și cum am reușit neverosimila performanță să ies pe la intrare nu m-a văzut nimeni și nici eu n-am vrut să văd pe nimeni, așa că încă nu ne știm. Vai, ce straniu este, parcă sunt un fel de prunc adult!

♦♦♦Am fost viul mort și acum, după atâția ani de pendulare între aceste două dezechilibre, am devnit un fel de mortul viu. Este vreo diferență între cele două stări vă veți întreba mulți dintre dumneavostră, dacă nu chiar toți. Și pe bună dreptate. Dreptate care – cel puțin în ceea ce mă privește – este de fapt o minciună. Răspunsul este da, este o diferență, măcar acum nu mai miros a mort, miros un pic a ne-viu.

♦♦♦Mulți dintre noi, aflați deja la maturitate, care au crezut poveștile cu Scufța roșie, descoperă acum că ea este și lup în același timp. Și că anumite secunde, scăzute din orice activitate a noastră de până atunci, atârnă greu la adunare, mai ales la cea de pe urmă, când trebuie să numărăm și dinții lipsă a celor doi neprieteni din același om, Scufița și lupul. Sunt momente când jivina devine blândă, deși această alăturare este o contradicție în termeni, dar unora li se potrivește. Mie, de exemplu.

♦♦♦Teama unui măcelar vine de la posibilitatea ca un pui decapitat de securea sa nemiloasă să fie cel care – întorcându-se la viață printr-o minune – l-ar putea privi blând în ochi, zâmbindu-i îngăduitor, în timp ce cu aripa sa fără fulgi i-ar mângâia mâinile pline de chiar sângele său de pui liniștit și nevinovat. Abia atunci teama măcelarului va fi egală cu cea a călăului, iar inima sa, rămasă fără strop de iubire de viață, ar izbucni într-un plâns hohotit, fără de sfârșit.

♦♦♦Dilema care nu-mi dă pace este : eu ce sunt,  pui  sau măcelar?

SILVAN  G.  ESCU

 

 

♦♦♦În ziua de vineri, când toată lumea se gândeşte la cea de sâmbătă, şeful meu, care altfel este un om corect, cu frică de Dumnezeu, m-a exploatat nemilos toată ziua şi ca urmare nu am putut să vă scriu încă o scrisoare, evident în timpul programului, conform obiceiului, obicei pentru care am un foarte mare respect. Şi am intenţionat s-o intitulez ,,Scrisoarea a – III- a „, numai că mi s-a spus că a mai scris-o cineva, cândva, unul mult mai trist şi mai suferind decât mine, deşi mi-e greu să cred.

♦♦♦Dezamăgit, am trântit delicat poarta instituției, după care m-am aplecat să iau o hotărâre, numai că din păcate era lipită de asfalt. Era lipită cu ciungam (sic!), gumă mestecată împreună cu nesimțirea bine ascunsă în saliva mestecătorului scuipăcios. Văzând că nici aplecarea nu-mi prea priește, m-am îndreptat de spate, punându-mi fața în palmele rușinii, dată de neputința de a mă hotărî. Am pornit cu rușinea după mine, camuflată sub pielea groasă a obrajilor, mergând tacticos cu mâinile din față la spate, privind superior deasupra solului ( venit parcă să mă întâmpine, dacă ar fi fost om ).

♦♦♦ La un moment dat am auzit o voce iritată, spunându-mi pe ton ridicat : băi, boule, chiar nu te uiți pe unde mergi, nu vezi că m-ai călcat pe genunchi? Era o broască care ședea crăcănată chiar în mijlocul trotuarului; nu, nu vreau să spun că făcea trotuarul. Ședea crăcănată în mod nerușinat, cu câte un picior pe câte o movilă de gumă de mestecat scăpată delicat din gură, cu mare greutate însă, de două studente la medicină inumană, care urmează în paralele inegale și Fac. de Științele Nesimțirii, secția Prea Avansați. Normal, rușinea mi-a ieșit imediat în obraji, dar n-am mai apucat să scot o vorbă pentru că între timp boasca, sărindu-mă și privindu-mă cu o nemăsurată scârbă, a plecat ( cât mai departe de Italia ). Mai ales că suferea și de o boală specifică, avea apă la genunchi.

♦♦♦Eram așa de uluit și nervos de ceea ce mi se întâmplă că nici nu mi-am dat seama când am ajuns pe trecerea de pietoni și chiar când mă pregăteam să-mi spun ceva care să mă liniștească m-a călcat o mașină pe cuvinte, le-a schimbat direcția și le-a împrăștiat în amestecate litere. Ofer recompensă celui care mă poate ajuta să le recompun, măcar în gânduri, sau în caz fericit, în nespuse rânduri.

♦♦♦De ciudă că nu le mai pot rosti, m-am apucat ( ca un apucat ) de scris ca să nu le pierd urma.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Adică, pe înţelesul şi celor care înţeleg mai greu, deschisă la nasturii de la izmene era să zic, pardon, de la gât, ca să poată respira în voie puţin adevăr. Atât cât se poate lăsa el respirat -scuze moi, inspirat am vrut să zic- adevăr care să se strecoare deghizat pe lângă aer, dacă permiteţi.

♦♦♦Aceasta – nu vă spun care, ca să vă ţin suspendaţi de curiozitate – este urmarea urmării de ieri, urmărită de mine toată noaptea cu ochii închişi. Şi am să vă spun de ce, nu că aş vrea, dar sunt nevoit. Oameni buni – de nimic era să zic, păcatele mele! – după ce că m-am culcat târziu, culmea, am visat devreme şi ăsta e motivul pentru care aveam ochii închişi. Dar ce e mai trist este că am murit în somn şi când m-am trezit eram, adică nu eram… Ce mult m-am bucurat că nu sunt, pardon, că sunt… O, Doamne, sunt aşa de emoţionat că nu sunt, de fapt că sunt… şi-ţi mulţumesc pentru asta.

♦♦♦Acum, că iată sunt, am să vă spun tot ce nu vreau să ţin pentru mine. După cum poate – la modul impersonal desigur – s-a observat am făcut, de ieri şi până azi, o scurtă, dar binemeritată de voi, pauză de respiraţie. Nu de alta, dar ca să pot inspira şi să nu mă sufoc cu cuvintele care-mi stăteau în gât, foarte aproape de gură, gata să evadeze. Nu or fi ele chiar cele mai inspirate, însă cu ( acul de ) siguranţă sunt tare doritoare să se elibereze de stres, adică de gestul pusului mâinii la gură. Asta e culmea ,, tupeului obraznic” la mine, auzi, eu, care nu pun mâna la gură nici atunci când casc, de parcă aş prefera cu tot dinadinsul să rămân aşa.

♦♦♦M-am gândit să fac pe interesantul şi să pun mâna la gură tuturor oamenilor, începând cu cei care tac asurzitor, ca să nu-mi spargă pâlnia urechilor. Asta aşa, ca să mă obişnuiesc, să-mi intru în mână cum se zice.

♦♦♦Şi tot ca să mă bag în seamă, ca musca-n fundul calului, mi-am propus să mă prefac că sunt şmecher ca să pot să vă anunţ că sunt prea ocupat cu nimicurile vieţii mele ca să fiu preocupat de ale altora. Însă preocuparea mi-a luat mâna şi i-a pus în braţe pixul cu care tocmai scriu, aşa că aş putea spune că am cam fost siluit, conform teoriei neavutului încotro.

♦♦♦De fapt, ca să fiu rece de atâta sinceritate, aş fi vrut să vă spun că sunt vecin cu depărtarea, dar mi-a fost teamă că o să mă întrebaţi de ce sunt aşa departe. M-aş fi gândit atunci că vi s-a făcut dor de mine şi de pixul meu şi aş fi scăpat o lacrimă în formă de inimă, având însă capul în jos. Lacrima.                            

♦♦♦De fapt sunt departe de mine ca normalitate; aşa-i că v-aţi prins?

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Eu, Nimeni, vă scriu de Nicăieri, măi Nimicilor! Deşi, dacă mă gândesc cu capul şi ca să nu vă jignesc prea tare v-aş spune mai de grabă Neînsemnaţilor. Ştiu eu de ce, dar încă nu vă spun, vă las să vă frământaţi singuri, aluaţilor! Şi sper să vă găsesc acasă, citindu-mă.

♦♦♦Scrisoarea e un pic deschisă, dezlipită ( de fapt nelipită intenţionat ) la un colţ ( de stradă) cel de sus, ca să se vadă mai uşor partea de jos. Şi ce, nu arată bine şi aşa? Dar mai mult aşa?

♦♦♦Înăuntru, coala este îndoită, adică are îndoieli, de aceea nu s-a lăsat scrisă, a rămas ,, Albă ca Zăpada şi Cei Şapte Pitici”, toţi cu nume româneşti, de aici pân’ la Ploieşti, mai puţin ea, care este albă în toate limbile pământului.

♦♦♦Cineva, nu spun cine, oricum mai inteligent decât noi, fiindcă e serviciu, a reuşit la examen să citească printre rândurile nescrise, dar care aşteptau pe margine, pe marginea colii, încălzindu-se pentru a intra pe teren în orice moment, atunci când i-o va cere interesul naţional. Ba chiar şi fără permisiunea arbitrului.

♦♦♦Iată ce se afla dincolo de Tiperary, între picioarele acelor rînduri puse pe gânduri: o mulţime nevidă de pui de baltă, pardon! de rânduri în stare somnoroasă de ,,Germinal” sădite în răsaduri franţuzeşti de legumicultorul Emile Zola, cel cu broşă de cuvinte la catarama făcută din praz. Am putea spune că i-a fost făcută cadou de taurul – pardon, salteaua Relaxa – Viorel , dacă ne permiteţi şi dacă ne constrângem un pic gândirea s-o ia razna, rămânând totodată neciuntită, adică întreagă la minte – Doamne, ce mai minte!

♦♦♦Rânduri invizibile, atomice ar zice un fin fizician, care refuză să iasă la pensie dacă nu i se dă una specială doar pentru el, intelectual ca noi toţi, care nu pot fi citite cu ochiul obişnuit, ci cu ,,ochii” deschişi ai cătuşelor închise era să zic, Doamne, iartă-mă!, cei care descoperă orice vietate, chiar nenăscută, dar care urmează…

♦♦♦Apropo, urmarea mâine! Dar nu promit nimic.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Eu locuiesc în Dostoievski, sunt idiotul său principal, dar ce zic eu – idiotul de mine – sunt chiar unicul. Culmea prostiei este că mă mândresc cu asta, aşa că am plăcuta impresie că sunt tare deştept dacă recunosc acest lucru. Nu-i aşa că e un lucru mare?

♦♦♦Nu, nu este vorba (aia) de stradă, ci de ditamai autostrada; a literaturii universale. După părerea mea de idiot – dar poate unul deştept, sprijinit cu capu-n deşt, aş zice eu – este cea mai importantă din câte au existat vreodată. Pentru că are benzi infinite pe care să te tot plimbi. Gândind.

♦♦♦O să mă întrebaţi ce vreau să spun cu asta, iar eu, care sunt idot cum bine ştiţi, mă grăbesc – că sunt cam pe fugă şi în mare întârziere – să vă invit în scris, dorind să mă auziţi, să-l citiţi.

♦♦♦Nu de alta, dar n-aş vrea să rămâneţi ca mine. Aşa cum am zis ceva mai sus. Sus de tot.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Râdea de parcă-și cerea scuze că-și dezvelește dinții alb-gălbui, ca în reclama cu pasta de mici ascunsă în tubul de pastă de dinți, nedifuzată însă. Încă. Râdea de viaţă. Sau, poate era invers.

♦♦♦Ieși din bodegă amețit de vodca ieftină, de fumul vălurit în rotocoale vineții, dar și de oboseală și se rezemă de primul stâlp apărut în cale – fiecare bețiv cu stâlpul lui, sprijin de nădejde – oprindu-se, culme a nopții cu ceață, ca pentru o lucidă judecată. Chiar dacă nu era una prea dreaptă, nu de alta, dar nu reușea s-o țină cum trebuie, unduindu-i-se ca și cărarea din fața sa. Poate din cauza micșorării ochilor presați de pleoapele grele de deasupra, apăsate de cercurile insuficient de rotunde ale paharelor ciobite de frica vremii, dar și împinse de jos de pungile pline de neodihnă de sub ochi. Își imagină că sub pâlpâiala obosită a felinarului de deasupra capului său întunecat de gânduri îmbâcsite cu nimicuri scrie cu litere de-o șchioapă o slută, mâzgălind în aer versuri mahmurite despre viața sa. Așa, ca într-un vis real, o luă de mâna cu care nu scria și plecară într-o direcție necunoscută nouă. Deocamdată. Dar, ca o culme a neconcretului, a ajuns singur acasă, cu urma mâinii slutei în mâna sa pe care o mai mângâia ♦♦♦♦♦♦♦♦încă. Şi adormi pe jumătate îmbrăcat, cu gândul la cealaltă jumătate. Între veghe şi vis i se părea că foamea îi umbla zăludă prin măruntaie, îmbrăcată în haine de pofte, purtând la gât şiraguri de mirosuri care erau atât de aproape de buzele sale că-i ploua în gură cu cârnaţi de casă.

♦♦♦În visul cel adevărat s-a lăsat prins între tristețea momentului abia trecut și scama de bucurie venită parcă de niciunde, dar pe care, fie și numai intuind-o, simțea că este a lui. Și a lui. Și o ținea strâns la piept cu căldura dată de o nestăvilită nevoie de afecțiune, plecată cu mult timp în urmă din viața sa plină de goluri, toate de acest fel. Se făcea că Universul bărbaților, deci și al lui, este concentrat și zăgăzuit în bazinul feminin, pe care unii, mai riguroși cu astfel de lucruri, l-ar numi impudic Fundul Marianelor. Al tuturor Marianelor, nu doar cele din Oceanul Pacific.

♦♦♦S-a trezit ținând în brațe fața de pernă întoarsă pe dos. O privea cu dușmănie abia stăpânită; ar fi luat-o la bătaie, dacă nu ar fi fost înfășurat într-o părere de cearceaf făcut cadou de stăpânul câinelui. Era lac de sudoare, de parcă își făcuse baie în propria transpirație. S-a trezit greu din somnul adânc, cam cât locul îngropăciunii și făcându-și pârghie cu coatele goale, dezvelite de frământarea visului, reuși anevoie să iasă din el, din somn, cu doar puțin timp înainte ca Muntele lui Venus să se rostogolească peste el și să-l sufoce de plăcere. Vai ce tristă sculare!

♦♦♦…Chiru îşi luă pufoaica agăţată într-un cui înfipt în grinda odăii care se vroia de vară târzie şi ieşi afară, despicând cu respiraţia sa, caldă încă, aerul tare care-i strânse buzele mari, cărnoase într-o movilă neuniformă, ascunsă, de parcă se fereau de ceva. Poate că a fost o reacţie firească, cumva instinctuală, punând stavilă averselor nărilor de la baza nasului său cât borcanul de mazăre din piramidele cu fundul lat de atâta stat din alimentarele de altădată.

♦♦♦În umezeala rece a dimineţii de început de noiembrie apucă un retevei brumat ivit la îndemână şi azvârli cu el după un câine stană de piatră, care sărise gardul de nuiele verzi şi uscate, lucrat de natură pe gratis, ca să privească mirat la lună, stând cu picioarele dindărăt crăcănate de parcă se odihnise pe butoiul din curtea restaurantului cu acelaşi nume. Cel privatizat avant la lettre de harnicii şmecheri pogorâtori din oierii machedoni, chitiţi să împartă cu clienţii lor doar tămâia afuriseniei, dacă o exista aşa ceva… Acei comercianţi, născuţi şi nu făcuţi, aveau piei de miel lipite direct pe tălpi, cu blana în jos desigur, ca să nu li se audă călcătura nu mereu prietenă cu legea.

♦♦♦Câinele prinse din zbor bucata de lemn fără brumă de ură în priviri și-l înfipse par în pământul umed, continuarea firească a trupului omului, ca să susțină gardul care despărțea lumea lui de lumea noastră. Lăsându-l pe om înmărmurit, cu căciula căzută și ea de uimire pe ochii care nu reușeau să se mai închidă, surprins într-o poziție de animal chircit de teama represaliilor meritate. Din acea poziție, de semn al întrebării mirate, a pornit înspre poartă, culmea în urma umbrei sale, care părea să fie vie, în timp ce el părea că o susține ca un necioplit arac umblător.

♦♦♦Ieși pe poarta rămasă deschisă dintotdeauna, cu gândurile prinse în menghina întrebărilor fără sfârșit, punându-și capul pe nicovala încinsă a soarelui, pentru ca un ciocan izbăvitor să i-l crape în felii de pepene cu sâmburi de Lună Nouă, din care să se hrănească, atunci când nu latră, toți câinii care privesc la ea.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Ca să-mi relaxez nervii, pentru că ştiu manevra care să mă ajute, i-am întins ( puţin numai, fiindcă erau deja ) pe sârmă la uscat, adică la calmare. După ce mi-am împachetat calmul pe care-l aveam rezervă în dulap şi l-am pus în ambalajul care trebuia, am ieşit în oraş, intrând direct în el, desigur pe uşa din faţă, că doar faţă avea.

♦♦♦După ce m-am dezaplecat din poziţia în care mi-am legat şireturile de care mă trag cu vecinii de peste ocean, am plecat în căutarea timpului pierdut, dar, din păcate ( ale mele ) nu l-am mai găsit; sărise pârleazul dintre ce vroiam şi ce puteam, plictisit să mă tot aştepte toată viaţa ( tot a mea ).

♦♦♦Intrat bine în oraş, chiar în centrul său nervos, dar destul de calm la ora aceea, era cât pe ce să dau peste sora miresii, care şedea ascunsă după umbra soră-si, aşteptând prilejul să-i ia locul. Şi – dacă s-o putea – şi soţul. Din nefericire pentru ea, pentru sora sorei să zic aşa, a dat cu ochii de mine, Doamne! şi ce ochi avea, albaştri şi mari că era cât pe ce să mă lovească – pardon – cu ei. Noroc că erau închişi, parţial desigur, altfel nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.

♦♦♦Transpirat ca un pirat cu ochiul bandajat de emoţie şi de vrere, atent la ce nu trebuia, dar – lua-m-ar naiba – merita, era cât pe ce să mă lovească ce n-aş fi vrut. Nu vă spun ce ca să nu vă sară inima din pantaloni, scuze din piept, cum era să-mi sară mie (-n sută ). Situaţie greu de suportat, care ar putea dura cel puţin până va începe să mă doară locul. Ce mai, putea să se-ntâmple ceva grav de la aşa o mică distanţă de bancă. Cum care bancă, păi nu v-am spus? A, da, am uitat. Contrariat, pentru că mergeam pe sens contrar pentru vârsta mea, m-am oprit în faţa unei bănci de care m-am rezemat ca la Remat cu spatele ca să pot vedea ce se petrece la acea petrecere ( de pietoni ).

♦♦♦Văzându-mă atât de aproape de bancă, ochii albaştri ca aştri şi mari ca marea s-au apropiat între ei – nu, scuze! – de mine, privindu-mă galeş, crezând, mai mult sperând că sunt Directorul ei şi voia să fiu şi-al ei, dacă nu mă deranjează. Era aşa de bucuroasă că-ţi venea s-o mănânci, mai mult mie decât vouă! Şi – absolut de lut normal – a încercat să deschidă uşa, dar banca nu avea, pentru că nu avea nevoie, era deschisă de jur-împrejur. Şi pe deasupra ( dar şi pe dedesubt ) era de lemn, ca multe altele din sectorul 3/4.

♦♦♦Aţi văzut ce bine m-am stors de idei? Dar, dacă nu aveam storcătorul cu mine?

SILVAN  G.  ESCU