Categorie: Poezii

   

Ochiul clipei m-a privit scurt,

Ca o apăsare, ca o pedeapsă,

Poate de ciudă că îi supravieţuiesc.

Efemera!

 

SILVAN  G  ESCU

 

Încă de la începututrile ei lumea a fost – şi continuă să fie şi astăzi – alcătuită în întregime din poveşti, iar fiecare individ are povestea sa, diferită de a altora, dacă nu chiar unică. Cu decorurui specifice fiecăreia în parte, unele de-a dreptul incredibile, dar în acelaşi timp imposibil de cuprins cu privirea unui singur om, a fiecăruia din noi. Iar noi, oamenii  – simpli şi neputincioţi – suntem  aproape toţi triste personaje deja distribuite în acele poveşti, chiar cu mult timp înainte de a ne fi născut.

Acele poveşti sunt – fără nici cea mai vagă şi desigur neintenţionată nuanţă peiorativă – nemuritoare; în orice caz durează atâta timp cât va exista viaţă pe pământul acesta, singurul dealtfel, succedând-ne, generaţie după generaţie până la apusul lor.

Numai noi, oamenii, ieşim din poveste în mod revoltător de definitiv, relativ (ce cuvânt dubios de duios !),  aşadar, relativ repede şi – chiar şi mai revoltător –  într-un singur fel. Adică, părăsim scena  într-o singură direcţie, una cu sens unic, călcând cu paşi tremurânzi, nesiguri, şovăielnici, împleticiţi, târşiiţi şi nu întotdeauna demni, exact pe urmele paşilor celor dinaintea noastră, chiar fără să ne dăm seama. Şi ieşim de fiecare dată pe aceeaşi uşă, cea din spate, singura dealtfel, uşă care are  – Doamne, îngrozitor de puţin ! – un singur mâner, situat doar pe dinăuntru. Uşa dintre noi, cei ce nu ştim ce am fost  – şi noi ceilalţi, care urmăm şi care nu se ştie ce vom fi.

Altfel, pe întreaga perioadă a vieţii interpretăm roluri fixate de Regizor, fiecare interpret făcând-o în felul său, pe măsura calităţilor cu care a fost înzestrat, roluri mai importante, sau mai puţin însemnate. Uneori, unele extrem de simple, dar totodată umilitoare, doar de inşi care au în permanenţă o tavă în mână, de parcă aşa s-au născut. Acea tavă  pentru ei  rămâne tot timpul goală, indiferent cât de încărcată ar fi, poate pentru că – glumind amar –  este mai uşor de curăţat. În tot acest  timp  privind cu jind la plinul de dinaintea altora.

Toate aceste roluri sunt oferite în funcţie de viziunea şi voinţa Regizorului, care este în acelaşi timp şi Scenarist, dar şi Scenograf. Numai costumele – cele mai multe ca de bal mascat –  ni le alegem singuri – insuficientă consolare însă – şi asta dacă despre alegere se poate vorbi, având în vedere că designer -ul este însuşi Destinul.

Aşa se întâmplă  absolut cu toţi dintre  – hai să ne  numim astfel – actori.

Un nefericit paradox se înghesuie la intrare, făcându-şi loc cu coatele, anume faptul unic că toţi suntem actori şi în acelaşi timp cu toţii spectatori.

Însă ce e mai interesant, dar totodată îngrozitor de trist este că – uneori cel puţin – suntem spectatori doar noi pentru noi.

În schimb ce facem noi oamenii, cei care ne prefacem că înţelegem neînţelesul, de parcă am şti cum stau lucrurile şi desigur pretinzând că am avea soluţii? Păi, ne străduim să facem tot felul de planuri, cât mai multe, cât mai elaborate şi desigur cât mai îndrăzneţe şi neapărat fanteziste. Acele planuri care  – culmea potrivelii  – se suprapun perfect, până la identificare tocmai cu cele  din rolul oferit atât de generos. Planuri despre care  – iată o altă nefericită  culme a iluzionării – avem impresia că ne aparţin, că noi singuri le-am pus la cale. Ca atare, visăm încontinuu cu ochii deschişi, încercând din răsputeri să ne croim drum, având impresia că am putea – exclusiv cu forţa minţii noastre – să ne proiectăm şi să ne construim propriul destin. O, cât de frumos pare să fie !

Dar, se dovedeşte – întristător de adevărat – că, pe cât de ambiţioasă şi entuziastă pare, pe atât de iluzorie, de falsă şi până la urmă demnă de milă este această nefericită îndrăzneală. Îndrăzneala de a încerca să ieşim din rol.

De fapt,  nu facem  altceva decât să urmăm neabătut, pas cu pas, unicul scenariu, preexistent, în mod sigur scris încă de la începuturile lumii. Adică să intrăm în scenă numai la momentul potrivit, doar atunci când ne vine rândul, nu oricând şi oriunde şi mai ales – cel mai dureros – să ieşim din poveste cu mult înainte ca aceasta să se termine.

Şi aproape întodeauna părăsim scena  cu eterne regrete rămase în urma noastră. Probabil. Şi – bineînțeles – enunţate cine ştie cu câtă reală simţire de cei care ne supravieţuiesc, începând desigur cu jelitul.

Culmea absurdului, neapărat veşnic, este faptul că acest necuprins cuvânt – ,, etern ” adică – face notă discordantă tocmai cu efemeritatea omului.

Aşadar, cei care plecăm doar cu bilet dus, dar şi cei care rămân, neavând deocamdată niciun bilet, suntem cât se poate de efemeri. Poate – unii dintre noi cel puţin – nemeritatat de efemeri.

Dar aceasta – nu-i aşa – este o altă poveste…

 

 

iLUZIonistul  diN  cOTROCEnI,

S  g  E

                   ASCULTĂ

 

De-acum am la ce mă uita,

Din poză-mi mângâi privirea,

Deja trezit-ai în mine simţirea,

Drum ţi-ai croit spre inima mea.

 

Ascultă, ascultă atentă, auzi

Cum tainic şueră vântul?

Aşează pe buze cuvântul,

În marea-ţi din ochi mă scufunzi.

 

Când zorile se-adună-ncropire,

Iar noaptea-i lăsată în urmă,

În inimă visul îmi scurmă,

Şi-agale se naşte trezirea.

 

Ascultă femeie, ascultă, auzi?

În minte-mi umblă gânduri zălude,

Concentrice, line, gânduri rotunde,

Dar stai, ce văd, ochii-ţi sunt uzi?

 

SILVAN  G  ESCU

 

 

 

Când simte iubirea că vine, femeia se scrie pe sine

Cu gingaşe semne, uşor înclinate, italice, litere fine,

Ea reprezintă atunci pură delicateţe, eu semne aldine,

Groase, bolovănoase, doar asta însemn, asta ştiu bine.

Ea se oferă, eu doar solicit, consider că mi se cuvine.

 

Cu mers de felină păşeşte, iar părul pădure se vrea,

Unduitoare, liană se-ncinge pe mine în loc de curea,

Duioasă felină se-agaţă de mine c-o blândă privire,

Deoparte, cât mai departe, la urmă, se lasă pe sine

Şi-acolo în vârf, pe culmile-nalte, mă urcă pe mine.

 

Eu sunt ca oceanul în prag de furtună, ea tainic sărut,

Când vine aproape de mine în ochii-i ca mura m-arunc,

Ea-nseamnă enorm pentru oameni, eu cruntă ruşine,

Eu caut nimicuri în lucruri, ea doar fapte măreţe reţine,

Eu sunt temător şi nesigur, ea-ntregul control îl deţine.

 

Ea gândul îmi prinde din zbor, îl poartă cu ea în văzduh,

Desigur ea are trecere-n lume, eu simplă  soartă de cuc,

Eu stric tot ce se poate atinge, ea ştie s-aleagă ce-i bine,

Eu sunt elefantul greoi, ea umblă cu gesturi fine, feline,

Eu negura nopţii totale îmbrac, ea zi luminoasă devine.

 

SILVAN   G.   ESCU

 

 

 

Nebunul din capătul străzii normale,

(Am putea gândi: halal normal !)

Se poartă, hai să spunem, în mod firesc.

Însă, doar până la jumătatea drumului,

Acolo redevine normal, adică nebun.

Dinspre partea  cealaltă, de la capătul străzii,

Se priveşte pe sine cu o înţelegere tăcută.

 

Strada, singură, fără surori, îngustă, tristă,

(Este normal astfel, fiindcă aşa s-a născut,)

Nu se arată deloc mirată şi nici contrariată,

I se pare normal şi drept dovadă, însoţindu-l,

Îi urează, privindu-l cu simpatie: drum bun!

 

În celălalt capăt îl așteaptă, privindu-l altfel,

Ușor bizar, dacă nu cumva  chiar anormal,

Partea  care se autointitulează  nefirescul.

În acest fel se arată, privind din depărtare,

Depărtare care totuși este atât de aproape.

 

Strada, aceea singură de care vă vorbeam,

În întregul său, ca semn al sensului unic,

Îl îmbrățișează cu ambele trotuare,  surâzând,

Entuziasmată de plăcerea de a-i fi unic ghid.

Plăcere care pare firească în anormalitatea ei.

 

SILVAN   G.   ESCU

Unei frumoase zăpăcite

 

Din degetele fine i se scurg culori,

Drăcesc pictează gemene surori,

În podu-nalt al palmei ţine cheia,

Cu ea aşterne-n coală gândul şi ideea.

 

Greceşte stă în casa-i ca o insulă,

Iar mâna stângă-n moale pensulă

Ea tare îşi transformă când pictează

Dulci Rubensiene ce amar oftează.

 

Imaginează veseli porci cum zboară,

Privind spre omenire aşa-ntr-o doară,

Apoi se prind în horă numai de copite

Şi-aruncă în văzduh grohăituri şoptite.

 

Din ochii luminoşi îi curg râuri de stele,

Ce mai apoi le-aşează tainic pe pământ,

Oricât de mult aş căuta, precis nu sunt

Ca ea în lume-aşa de multe Filomele!

 

SILVAN   G   ESCU

 

Am observat  aici aproape, de după colţul lumii

O-ntunecată siluetă alergând de gânduri speriată,

De parcă se ascundea să nu fie văzută de cineva,

Păream să fiu eu, aşa părea, ca prima impresie.

 

Înfrigurat, am cutezat să dau mâna cu curajul

Şi, cu timiditate, am pornit în căutarea mea,

Înfruntând mirosul greu al timpului deja stricat,

Neştiind cine anume a stins lumina în Univers.

 

Brusc m-am pomenit strigat pe nume. Era frica,

Mă privea fix, cu faţa zbârcită, nedumerită,

Zicându-mi,  înfăşurată într-o mantie de curaj:

Băi fricosule, cum îndrăzneşti să mă părăseşti?

 

Dintr-odată, lumina a început să-şi  croiască drum,

Izbindu-se de întuneric cu un trosnet înfricoşător,

Alergau pe cer mii de săgeţi zig-zagate de fulgere,

Strălucind ca un ceresc bombardament de stele.

 

Prin mult prea scurta şi intermitenta lor iluminare,

Apropiindu-mă cu băgare de seamă, m-am zărit.

Şedeam pe loc ţintuit, purtam în piept insigna fricii,

În timp ce eu, umbră curajoasă, înaintam spre mine.

 

SILVAN   G   ESCU

 

Fiindcă iubesc odihna,

Ce credeţi că am făcut?

Am ieşit din vacanţă

Şi am intrat în concediu.

 

În concediu de studii.

Ei bine, m-am apucat vârtos

Să studiez pauzele.

 

Aşa mi s-a părut firesc.

Atunci. Dar şi acum.

 

Dar şi aşa e destul de obositor,

Cel puţin până la pauza de masă.

 

Deşi nu vă cunosc, că mi-e lene,

Vă întreb cu glasul scăzut,

Să nu mă aud şi să mă trezesc:

Nu-i aşa, că şi voi simţiţi la fel?

 

SILVAN   G   ESCU

 

Cine are atâta îndrăzneală,

Cine cutează cu atâta cinism

Să-mi ştranguleze gândurile?

 

De eşti tu vinovata aceea,

Te blestem cu inima strânsă,

Şi cu un nod gordian în gât,

Să ai doar un singur gând.

 

Şi acela să umble bezmetic,

Să strige deznădăjduit în pustiu,

Neluat în seamă de nimeni.

 

Să rătăcească-n lume stingher,

Alergând cu ochii ieşiţi din orbite

În căutarea gâfâindelor mele gânduri.

 

SILVAN   G   ESCU

 

Văzând murdăria din jurul meu

M-am apucat cu neştiută râvnă

Să mătur resturi de fraze, putrezite.

 

Strâng frunze de cuvinte uscate,

Şi bileţele de dragoste, mincinoase.

 

Mătur desene cu chipuri neterminate

Şi chipuri închipuite, niciodată desenate.

 

Mătur tot ce nu mai trebuie omenirii,

Aspir praful din plămânii oamenilor,

Şterg sudoarea încruntării pentru nimic.

 

Am şi o bucată de cârpă, cât pământul,

Cu care şterg praful de pe suflete chinuite.

 

Iar în final, ajuns la capătul străzii,

Al străzii acestei lumi pestilenţiale,
Lăsându-mă la urmă, mă mătur şi pe mine,

Devenit prin strădanii consecvent repetate

Un important şi nesuferit gunoi şef.

 

SILVAN   G   ESCU