Categorie: Poezii

 

Tu, adiere de vânt te-ntreb

De unde vii şi oare cine eşti,

În ce gând nepătruns te-ascunzi,

Şi  tot încerci să păcăleşti

Şi-aşa slăbita-mi vigilenţă,

Din răsputeri te străduieşti

Ceva nepământean să zămisleşti.

 

Anume ce ai vrut să-nsemni,

La ce anume te-ai gândit

Să dai acestui nevăzut mister,

Ciudată-nfăţişare cum credeai

Că ar putea să ia fiorul ce mi-l dai?

 

În al meu gând te intuiesc,

Chiar dacă încă nu exişti.

Şi totuşi te întreb cum de rezişti

Privirii mele să te-arăţi

Nălucă, în total mister cuprinsă?

O ştiu, chiar asta vrei să fii,

De ochii lumii să te ţii ascunsă.

 

O, cruţă-mi nerăbdarea,

Te conjur şi grabnic te arată,

Imaginaţiei încearcă să-i dai chip,

Te rog, arată-ţi a ta faţă

Şi dorul mi-l alină, degrabă ostoieşte

Dorinţa ce o simt că mă îndeamnă

Să te urmez orbeşte.

 

                                      SILVAN   G   ESCU

 

 

Doar gândindu-mă la poezie, iată,

Că-mi este dor de tine dintr-odată,

Poate că eşti cuprinsă-n al meu vers,

Al unui vers ce rătăceşte-n Univers.

 

Ori, tu tocmai de acolo-mi vii mireasă,

Eşti chiar petală dintr-o stea culeasă?

Nu-i important să ştiu din care-anume,

Dar ce merit am, de ai venit spre mine?

 

Eu pe niciun munte nu am urcat încă,

Ci doar pe al tău sân, semeaţă stâncă,

Şi pân-acuma niciodată nu am navigat

Decât pe-a ochilor tăi mare, pe-noptat,

Pe-albastru val şi liniştit, de vis purtat.

 

Până acum…

 

 

SILVAN   G   ESCU

Nu ştiţi, dar eu am inventat nisipul,

Iar timpul însuşi a făcut clepsidra,

Cine-i mai important, eu, timpul

Care ne-a făcut pe toţi, sau vidra?

 

Conform mai noului algoritm,

Care nu are rimă, dar are ritm,

Nisipul meu este întrutotul fix,

Fiindcă a luat de la un timp prefix.

 

În timp ce clepsidra întruna curge,

Întreaga existenţă din ea se scurge

Cu diverse viteze în mod evident,

Timp ce peste-un timp devine lent.

 

Tot ce se poate să fi fost chiar invers,

Adică anormal, întocmai acestui vers,

Clepsidra să curgă de-a dreptul în sus,

Dacă inversul ar fi normal acolo pus.

 

Abia atunci e sigur, n-ar fi deloc firesc,

De-aceea ţin morţiş la toţi să v-amintesc:

De-ar fi în stare de-un act atât de curajos,

Timpul ar curge ruşinat, cu privirea-n jos.

 

SILVAN   G   ESCU

         

Sunt fiul unui crocodil de Nil, un rege singur,

Normal, arăt aşa cum sunt, un monstru, desigur,

Pe-ntreaga apă îs stăpân şi nu duc dor de simpatie,

Că sunt reptilă fioroasă şi ştiu prea multă meserie.

 

De fapt, ca să fiu foarte cinstit cu dumneavoastră

Eu sunt femelă, o nefertită  modernă, o mică astră,

Şi în prezent ocup un post de pescar cu patru deşte,

Fiindcă pe-al cincilea mi l-a tăiat din cot un ,,peşte”.

 

A, tocmai uitai, naţionalitatea îmi este egipteană,

Sunt răpitor, de când mă ştiu am cetăţenie fluvială,

Normal că am în preajma mea o mulţime de sirene

Ce au în coadă silicon de Nil şi desigur false gene.

 

În barca vremii ţin o undiţă  din creangă de cireş.

O limbă vreau să zic, când o lansez eu nu dau greş,

Mă rog, posibil este s-o mai arunc căteodată-n gol,

Însă, această ratare pot să-i zic, face parte din rol.

 

Deja v-aud spuând că dacă-s de-atâta timp pe Nil,

Firesc ar fi să fiu mai mult decât un fiu de crocodil.

Parcă vă văd cum staţi picior peste picior şi vă miraţi,

Din coadă dacă odată dau, din faţa timpului plecaţi !

Aplecaţi!

SILVAN   G   ESCU

 

Char eu am inventat nisipul,

Iar timpul a făcut clepsidra,

Cine-i mai important, eu, timpul

Care ne-a făcut pe toţi, ori vidra?

 

Conform mai noului algoritm,

Care nu are rimă, dar are ritm,

Nisipul meu este întrutotul fix,

Fiindcă a luat de la un timp prefix.

 

În timp ce clepsidra, iată, curge,

Întreaga existenţă ne-o parcurge

Cu diverse viteze în mod evident,

Timp ce peste un timp devine lent.

 

Probabil c-ar putea fi chiar invers,

Adică anormal, exact ca acest vers,

Ca nisipul să curgă de-a dreptul în sus,

Dacă inversul ar fi normal acolo pus.

 

Atuncea nu ar fi în niciun caz firesc,

Ţin viu-morţiş la toţi să v-amintesc,

Chiar de ar face un act atât de curajos,

Clepsidra are o ruşinată privire în jos.

 

SILVAN  G  ESCU

 

Un amărât de câine sunt, un pic mulatru

Şi doar la oameni care-s cumsecade latru,

În schimb pe lângă cei mai răi mă gudur,

Îmi este frică când rămân  de unul singur.

 

Mă aflu-n permanentă căutare de stăpân,

Dar unul foarte aprig, cu alură de jupân,

La semeni le aplic din mers o muşcătură,

Să ţină seamă că am un negru cer în gură.

 

 

Normal, mănânc doar ce oamenii aruncă,

Cu ochii trişti aştept să mi se dea poruncă.

Totuşi, eu beau doar apă pură, ne-ncepută,

Din strop de rouă strânsă-n urmă de copită.

 

Firesc, aspect de câine am, şi totuşi parcă

Un sentiment ciudat, de om, mă-ncearcă,

Şi-atunci, cumva, cum pot mă concentrez,

Privindu-i fix, mă străduiesc să nu turbez.

 

SILVAN  G  ESCU

 

Scrutez timid trecutu-ndepărtat

Să înţeleg din care regn mă trag,

Mă tem să aflu ce aş vrea să ştiu,

Din care ierbivoare mă trag fiu.

 

Refuz să cred că vin din animal,

Ar fi prea simplu, ar fi prea banal

Să am un maimuţoi urât strămoş,

Urangutan cu ochii mici, păros.

 

 

Să fie tt acoperit cu păr sârmos,

Să-şi scarpine întruna al său dos,

Să stea cu deştu-n nasul lat, mucios,

Să aibă-n loc de creier doar un os!

 

O, Doamne, Iartă-mă, te rog frumos

Cum aş putea rămâne-ntreg şi sănătos

Să am eu drept strămoaşă o maimuţă

Ce-i fu strămoşului maimuţ mândruţă!

 

 

Când ambii locuiau pe-aceeaşi cracă,

Ei nu simţeau că la pământ se-apleacă,

Ba chiar numeau acea crenguţă stradă,

Iar el, glumeţ, în loc de fă -i zicea dragă.

 

 

 

SILVAN  G   ESCU

 

Cum, sunt oare doar celălalt eu,

Cel apărut prin sumbru ricoşeu,

Din rece con de umbră izvorât

Să fiu doar umbră pe pământ?

 

Desigur, sunt acuma numai ea,

O umbră ce viaţa mi-o înlocuia,

În timp ce eu cel viu, adevărat

Poate că niciodată nu am existat.

 

O umbră ce încet şi ea se stinge,

Din care viaţa tainic se prelinge.

Oare am fost atâta de neînsemnat

De nici ca umbră nu am rezistat ?

 

A fost cu mine soarta aspră, rea,

Afară fiind împins din existenţă

De însăşi umbra, fostă chiriaşa mea.

Şi am ajuns din mult visată stea

Să fiu în loc de existent absenţă.

 

SILVAN  G  ESCU

 

 

Sunt propria clepsidră, vinovată

Că nu-mi păstrez propria cenuşă

Rezultată încă înainte de ardere.

Poate sunt fiu de vulcanice cratere.

 

Îmi scurg cenuşa din clepsidră,

O prind cu grijă în căuşul palmei,

Mă aşez pe-o coamă de gânduri

Şi o împrăştii în patru vânturi.

 

Dar patru vânturi par a fi puţine,

Aşa că mă ridic şi urc la înălţime,

Urc pe fiecare treaptă a gândului,

Şi-ajung tocmai în vârful muntelui.

 

Acolo sus, mai sus de toate gândurile

Deschid iar pumnul cu a mea cenuşă,

Încet mă apropii de-a muntelui uşă

Şi-o zvârl zâmbind în toate vânturile.

 

SILVAN  G  ESCU

 

 

 

 

 

 

Dar  oare unde sunt celălalt eu,

Cel apărut prin sumbru ricoşeu,

Din rece con de umbră izvorât

Să fiu doar umbră pe pământ?

 

Dar poate sunt acuma numai ea,

O umbră ce parcă mă înlocuia,

În timp ce eu cel viu, adevărat

Poate nicicând să nu fi existat.

 

O umbră ce încet şi ea se stinge

Din care viaţa, iată, se prelinge.

Oare atât de simplu şi neînsemnat

De nici ca umbră nu am rezistat ?

 

A fost cu mine soarta aspră, rea,

Afară fiind împins din existenţă

De însăşi umbra, fostă chiriaşa mea.

Şi am ajuns din mult visată stea

Să fiu în loc de existent absenţă.

 

                             SILVAN   G   ESCU