Închipuire

A bătut la uşa mea o morsă,

Avea ceafa umedă, de emoţie

Am bănuit, uitându-mă pe vizor,

Zâmbea uşor timidă, încurcată.

 

Pe pielea lucioasă, catifelată

I se prelingea oceanul,

Era de lungime medie, aritmetică,

Aşa părea, privind-o pe înălţime.

 

Am observat că avea şi coadă, jos,

Da, da, şedea în coadă de peşte,

Era destul de …nu vă spun cum

Şi nu era deloc (echi)distantă.

 

M-a salutat amabilă, destul de cald

Pentru lumea rece de unde venea.

M-a întrebat dacă poate să mă ia,

Auzind-o, un fior m-a traversat.

 

Ca orice neam prost, crezând că nu-s,

Am vrut s-o îmbrăţişez, s-o relaxez,

Însă s-a ferit, arătându-se timidă,

Probabil, m-am gândit, fiindcă era nudă.

 

M-a rugat să ieşim la o plimbare

Şi – de ce nu – la un cub… pătrat.

Să ne aşezăm pe vârful unui aisberg

Şi de acolo să privim lumea apelor

În timp ce ne scufundăm încet,

Noi doi, doi posibili Titani-ci.

 

SILVAN  G.  ESCU

Întrebări

Am fost născut într-o bună dimineaţa,

Tocmai când mă pregăteam asiduu să ies

Să iau o gură de aer lumesc, să respir,

Să adulmec, să miros rostul acestei lumi.

Şi de atunci am multe întrebări fără rost.

 

Dacă mi-a plăcut ce simt, sau ce miros ?

Greu de spus, lumea aceea fiind la apus,

Părea că am din start mirosul blocat pe închis,

Ca o stradă cu sens unic, din care nu se iese,

Probabil fiindcă nu era de asta nevoie. Încă.

 

Dacă o să-mi placă ce anume aş putea să văd?

Nu, nu mă întrebaţi, s-ar putea să vă mint,

Sau, aş răspunde ciudat : cârtiţa nu vede,

Sapă în permanenţă, sondează întunericul,

Ferindu-şi tot timpul ochii de lumina zilei.

 

De mă întrebaţi cumva dacă mi-a plăcut ce aud,

Voi răspunde: da, mi-a plăcut râul cum susură,

Da, mi-a plăcut s-ascult vântul cum şuieră,

Da, mi-a plăcut glasul mamei cel de-nceput

Şi mi-a plăcut ciripit vesel de păsări s-ascult.

 

Dar, vezi tu lume, ce eşti la apus, numai atât.

SILVAN  G.  ESCU

 

Umbra

Am întâlnit o umbră nemaivăzută,

Umbla de una singură, neînsoţită,

Bântuia aiurea pe străzi, fără vreo ţintă.

Am privit-o nedumerit, contrariat,

Neştiind a cui umbră ar fi putut să fie.

 

Văzându-mă, nu s-a arătat surprinsă,

S-a uitat la mine cu ochi de văzduh,

Doar puţin intrigată de uluiala mea,

Brusc mi-a făcut semn cu umbra mâinii

Să tac, să nu scot nici măcar o silabă.

 

Apoi, din senin mi-a întors spatele,

S-a depărtat alergând zăludă, despletită,

Lăsând în urmă o altă nefirească umbră,

Întocmai ca o dâră ceţoasă, difuză,

Era umbra propiei sale umbre, sumbră.

 

Am alergat înfiorat pe urma paşilor săi,

Mergea tare abătută, de gânduri strivită,

Arăta cu mult mai întunecată şi-n vârstă,

Ca o biată bătrână-ncovoiată umblătoare,

Ce părea chiar a fi mirată de cum arată.

 

Poate a înţeles că este doar o ciudăţenie,

O stingheră, o bizară umbră a nimănui,

O umbră umblând mereu rătăcitoare,

Fără stare, aflată în permanentă căutare

A cuiva căruia să-i fie devotată umbră.

 

SILVAN  G.  ESCU

Trepte spre cer

După aproape o viaţă-ntreagă

Mă aflu doar sub prima treaptă,

Mai mint un gând, mai spun o şoaptă,

Nu-i nimenea aici să mă-nţeleagă.

 

Sub prima treaptă stau ascuns,

De mii de gânduri sunt cuprins,

De ne-mpliniri, de neajuns

Mă doare timpul nepătruns.

 

Doar prima treaptă-o pot privi,

Doar pân-acolo-i orizontul meu,

Dar cum să fac s-ajung la Dumnezeu,

Cum scara-aceasta să o pot sui ?

 

Cine îmi spune cum să procedez,

Cu care treaptă să încep întâi şi-ntâi?

Cu prima-i foarte greu, vă garantez,

Apoi, pe care treaptă piciorul să îl pui ?

 

Dar cel mai bine-ar fi să încerc să zbor

Şi uneori să m-odihnesc pe-o treaptă,

S-ajung curând la uşa fără de zăvor,

În felu-acesta să sfârşească a mea soartă.

 

SILVAN  G.  ESCU

Jumătăţile drumului

Nebunul din capătul străzii normale,

(Am putea gândi: halal normal !)

Se poartă, hai să spunem, în mod firesc.

Însă, doar până la jumătatea drumului,

Acolo redevine normal, adică nebun.

Iar partea cealaltă, de la capătul străzii,

Îl privește cu o înţelegere tăcută.

 

Strada, singură, fără trotuare, îngustă, tristă,

(Normal, desigur, fiindcă aşa s-a născut,)

Nu se arată deloc mirată, deloc contrariată,

I se pare normal şi drept dovadă, însoţindu-l,

Îi urează fără nicio reţinere: drum bun!

 

În celălalt capăt îl așteaptă, privindu-l altcumva,

Ușor bizar, dacă nu cumva chiar anormal,

Partea care se autointitulează nefirescul.

În acest fel se prezintă, privind din depărtare,

Depărtare care totuși pare atât de aproape.

 

Strada, aceea singură, de care vă vorbeam,

În întregul său, ca semn al sensului unic,

Îl îmbrățișează entuziastă, surâzând şăgalnic,

Înnebunind de plăcere la rândul ei. Ea, normala.

O plăcere care, iată, este firească la urma urmei.

SILVAN  G.  ESCU

Bipolar

Sunt nord şi sud concomitent,

Sunt cele două puncte deodată,

Sunt nordul, sudul, laolaltă,

Când prea distrat, când prea atent.

 

Sunt trandafir ce stă să înflorească

Cu ţepii toţi postaţi pe dinafară,

Sunt şi prezent, dar sunt şi-odinioară,

Eu sunt şi floare, sunt şi glastră.

 

Sunt o epavă pe pământ uitată,

Acuma sunt aici, un pic şi dincolo,

O cobiliţă gârbovită, dar şi gigolo,

În pragul uşii stau, dar şi-n fereastră.

 

Sunt apă lină, sunt foc răvăşitor,

Sunt şi-n prezent, dar sunt şi-n viitor,

Bătârân morocănos, dar şi fecior,

Şi sub, dar şi deasupra vremilor.

 

SILVAN  G.  ESCU

Târâtoare

Mă uit înspăimântat in jur,

Nu-mi dau seama ce se întâmplă,

O gaură de şarpe mă strigă :

Hei, tu, cel cu ochelari,

Nu te mai holba atât,

Apopie-te, hai, vino aici,

Aici e locul tău, neomule.

 

Lasă, ştiu, simt asta după sânge,

Ai sângele rece, ştii bine, fiindcă

Porneşte dintr-o inimă îngheţată,

Eşti întocmai unei târâtoare,

Reptilă dezgustătoare.

 

De multă vreme sunt singură,

Singură, neîntrebată de nimeni,

Mi s-a urât de atâta singurătate,

Vezi bine, că doar ai ochelari,

Te ştiu, eşti unul de-l nostru.

 

Aşa că-ţi fac o invitaţie,

Vino şi locuieşte în mine,

Sau, dacă nu, ia-mă cu tine,

Du-mă şi fă-mă peşteră,

Locuinţă pentru balauri.

 

SILVAN  G.  ESCU

Ori

E vreme rea, este răcoare,

De-o viaţă plouă în rafale,

Din respect pentru natură

Ţin umbrela umbrei mele,

Umbra unei vieţi rebele.

Cum vă sună ?

 

Este mai deschisă la culoare

Decât mine. Însă şi ea doare.

Este umbra unui om întunecos,

Omul acela-s eu, ins umbros.

Sunt ocolit de soare ?

 

Eu am visat să fiu mai mult

Decât o simplă umbră pe pământ,

Să fiu mai mult decât un gând,

Ori umbra unui înger, ori tumult.

Ori gându-mi mut?

 

Un munte mă aşteaptă să îl urc,

Poate e-un munte de destin ştiut,

Mă cheamă timpul înspre el să vin,

Mă trage după sine, e un timp hain.

Are şi-o cupă cu venin?

 

Sunt umbra umbrei mele, anonim

În lume singur umblu, biet străin.

Cum, când revin ?

 

SILVAN  G. ESCU

Rea vestire

Plecasem deja, ducându-mă

Pe aleea din spatele verii,

A florilor devenite incolore,

Fiindcă nu mai eram verde.

Şi încă de atunci, de ieri ştiam

Că infernul va fi colorat strident,

Mă va aştepta îmbrăcat de gală.

 

La intrare şedea de pază un cuc,

Era împreună cu singurătatea,

Respectând datina.

Se privea cu coada ochiului în geam,

Un ciob ieşit dintr-un colţ – capcană,

Se privea cu groază, se vedea ciudat,

Încurcat în propria încercare de scăpare.

 

M-am apropiat şi m-am cutremurat,

Prin ciobul de geam raiul era invers :

Nepopulat, fiindcă speranţa se sfârşise.

Era ca un oraş străin, necunoscut,

Ameninţat de un soare întunecat,

Care nu mai putea şopti lumină.

 

Mi-am dus mâna însângerată la piept,

Îmi căutam cu disperare inima,

N-am mai găsit-o, plecase deja înaintea mea.

Orbită, îşi căuta propria cale pe orbită,

Dar Universul îi refuza înscrierea,

O împingea înapoi pe pământ, în pământ.

 

SILVAN  G  ESCU

Împuţinare…

Am văzut păsări singure, nedumerite,

Întrebându-se unde sunt oamenii.

Fericite că nu mai sunt vânate,

Triste că oamenii s-au vânat între ei.

 

Am văzut albine aiurea roind, 

Căutând cu disperare o floare.

Triste că florile au dispărut

Întrebându-se unde să pună polenul.

 

Am văzut fluturi surprinşi, miraţi, dar

Fericiţi că nu mai sunt prinşi în insectar,

Trişti că nu mai are cine să-i privească,

Căci oamenii nu mai au priviri nici între ei.

 

Am văzut aceiaşi fluturi aşezaţi turceşte,

Părând că şi-au luat răgaz de odihnă.

De fapt nu mai aveau cum să zboare,

Fiindcă aerul dispăruse şi el.

 

Am văzut… nu, n-am mai văzut,

Dispărusem şi eu.

Mă luase aerul cu el…

SILVAN  G.  ESCU