Categorie: Politică intestină

♦♦♦Nu-i aşa că-i aşa, că vicele este fin? Fin neşlefuit de naş. N-aşa? Deşi o să fie greu să vă daţi seama, este vorba chiar de Bogdan – fă-te că eşti vice – Olteanu, finul economic al naşului manechin la Adesgo, ajuns întâmplător șef al guvernului, rod al subordonatei destinului.

♦♦♦După ce i-a crescut puful dintre penele PNL – ului, Bogdan călare pe geamantan – ul plin cu dezmierdeli politice şi fine mângâieri pe ceafă, fu împins pe roţile dinapoi înainte, pe scările impunătoare ale BNR. În zborul său planat deasupra unui cuib de cuci năuci, ca la un semn (din naştere, uşoară!), semn făcut de la sol şi-a dat seama că este cazul – dativ – să aterizeze, fiind ajutat de o frumoasă paraşută politică. Desigur, una roşie la culoare, cea a numărului 1/2 – şi arătăm aici cu unul din deşte spre Florin Georgescu – aşa că a nimerit uşor direct în subsolul aurit al Băncii Naţionale. Naţionale, ca ţigările de pe vremuri, cele mai ieftine, adică invers decât salariul său de specialist în nimic.

♦♦♦Oameni buni, n-o să vă vină să credeţi, dar a căzut cu curu-i fin direct în fotoliul şi mai fin de vice-guvernator şi după cum vedeţi scriu nelegat, că asta se va petrece ulterior. Legarea. A aterizat în imediata apropiere a eternului prim vice, Florin Georgescu şi la o oarecare, dar nu oricare distanţă de şi mai eternul guru al BNR, preţiosul Mugur – de fluier – Isărescu, cel care se prea preface că ştie multe. Într-adevăr, ştie să-i pună la treabă pe ALDE cei care sunt ,,VICI”şi – încă şi mai bine – ştie să cultive viţa de vie, ascunzând printre butuci taxele fiscale, care-l cam agasează şi care i se par (sau arac) neconforme cu statutul său de ,,Crămar”.

♦♦♦Bogdan Olteanu a fost împins atât de sus nu fiindcă-i miroseau picioarele, ci pentru că are marele merit de a fi economist, specializat în finanţe la masa de pocher a lui Crin – Căcărău – Antonescu şi agăţat în cuierul lui Florin Georgescu să înveţe de la acesta şi o altă meserie, cea de umeraş. Şi – dacă o vrea Bunul Dumnezeu – să se dezveţe de păcătosul obicei de a fura până şi anafura. Vă puteţi imagina, mergând aproape de Gina, ce discuţii memorabile se porneau când se întâlneau Bogdan Olteanu şi piatra de temelie, pe numele său de consilier de palier Adrian Vasilescu! Cred că râdeau şi covoarele, scuturându-se singure, fără să mai fie nevoie să fie întinse pe bătător.

♦♦♦După ce a stat ani buni cu picioare desfăcute – pentru echilibrul leului de metal – unele bine înfipte pe culoarele BNR, îndesând în buzunarele fără fund (pardon!) orice, a dat cu mâna de ceva. Erau monezile aşezate de vulgul lui Mămălin (sic!) Voicu în şir indian, evident după imporatanţa lor valorică în epocă, care l-au făcut pe ,,finul nostru” să simtă că i se cam rup pantalonii-n cur. De greutate,  de prea mare greutate, fiindcă îşi burduşise buzunarele cu prea multe, încă din vremurile bune – bune de furat, la adăpostul umbrelei scrobite ţinută de naş cu ambele mâini din faţă în spatele finului ,,finanţist”. Timp în care amândoi încercau – la patru mâini –  să-i mângâie orgoliul de făcător de de toate, cel niciodată îndestulat al lui Sorin Ovidiu Vântu. Şi să-i transforme acestuia bastonul de invalid într-unul de mareşal, aşezat sub cal. Bastonul.

♦♦♦Acum, că bietul om(uşor) se află la mare ananghie nu putem să-i urăm decât să aibă ,, monezile” dintre picioarele – dinapoi, era să zic – cât mai uşoare şi mai puţin coclite.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Marele ciobănesc german, îmbrăcat din greşală în greşeală în blană de urs mormăie din când în când şi atunci o face foarte rar ca să i se poată citi pe buze cu mare exactitate ce şi-ar propune să scrie pe facebook, desigur când va lua o pauză din multele vacanțe, toate de vară ( ca durată)!

♦♦♦Deşi pare că nu oboseşte niciodată, sau mă rog aşa ar trebui, fiindcă oricum nu prea se mişcă, tocmai pentru a lăsa ţara să se mişte de capul (Verde al) ei, totuşi nu e chiar aşa.Am putea spune așadar că pentru că s-a plictisit să meargă atât de ( codru) des în Mărginime, din când în când îi trece prin gând, dar nu o spune ca să facă economie de cuvinte, să întreprindă ceva pe grindă. Să meargă, nescoţând nicio vorbă, cât mai departe de ţară ca să n-o streseze stând zi de zi pe capul ei. Apropiindu-se astfel de electoratul său de-afară pe care vrea să-l salute doar cu mâna dusă la chipiul lui Băsescu, însă fără să coboare ca o boare din avion, ca să nu-l confunde cineva cu pontosul Ponta, alt mare plimbăcios. Care altfel e mare şmecher de asfalt, pe care i l-a turnat în cale (şi în calea evoluţiei sale politice) prietenul său de îmbârligături, piticul cu aer de Doa Juan, miruitul Dan ( căpitan de plai cu boi) Şova. Ce cuplu comic formau, la concurenţă cu Stan (Păţitul) şi (castelul ) Bran!

♦♦♦Dar să (ne) revenim la ursul care ne păzeşte pe noi, oile lui Becali şi care, pe muteşte – şi din când în când germăneşte, ne arată… nu vă spun ce ca să nu mă bulgăriţi. Dar tot vă spun ceva, altceva, anume ne arată ceva aşa ca o arătare care stă călare şi nu mai vrea să coboare, fiindcă n-are scărişoare. O, Doamne, nu ştiu ce m-a apucat de pix şi nu-i mai dă drumul ca să pot să scriu şi eu ceva inteligibil, Doamne iartă-mă, că era să fac o mare greşeală şi să zic că ar fi ceva inteligent.

♦♦♦După multe smucituri mi-am eliberat pixul din ghearele ursului, sau ce naiba o fi fost şi – cu ochii în toate părţile privesc la acea arătare, dar nu ştiu s-o descriu, aşa că mai bine o vorbesc. Aşadar, atunci când ne vom întâlni vă voi povesti, însă nu vă grăbiţi că mai avem destul timp, ceva mai mult de doi ANI.

♦♦♦Mare dezamăgire monșerilor, dar ce este mai grav și mai enervat este faptul că durează prea mult, un cincinal întreg, iar noi, cei mai mulți dintre noi mai avem prea puțin timp. Măcar să ne dea și nouă ceva de băut din butoiașul cu rom, cu doi de ,,R” scris mare, la vedere, că tot acolo, în centrul nervos al țării, se află și regele etniei prietenă cu românul. Cel puțin să ne anesteziem ca să vorbim și noi din ce în ce mai rar, mai mârâit și mai greu de înțeles.

SILVAN  G.  ESCU

♦♦♦Zăvor inutil la ușa (gura) permanent deschisă a autointitulatei dive – andive -Querida nației – care o ține așa ( și așa) nu ca să ia aer, ci ca să vomite ură direct în direct pe ecranele televizoarelor care stau cu ciocul deschis să prindă vreo urmă de UUP. Nu vă spun ce înseamnă ca să nu mă înțelegeți greșit, adică exact așa cum sunt.

♦♦♦Fiind iute vărsătoare de lături parfumate cu apă de gură, îi dezbracă, rupându-le hainele de pe ei, pe cei care au trecut prin ea, pardon, pe la ea, ca să-i arate în pielul gol ochilor beliți de excitarea irisului aparținători ai publicului telespectator. Dar în primul rând pentru plăcerea sa perversă, pe care preferă să n-o ascundă sub silicoane, ca să nu-și îngreuneze sânii și conștiința din sutien.

♦♦♦Ultimul pe lista de vânzări cu bucata – în beneficiul presei, dar și pentru amorul ei propriu era să zic – este celebrul (de-acum) onanist cu deștu-n cur, vicele nostru al tuturor, al capitalei noastre virile cam ca el, pe numele de scenă în aer liber tudy. Scuze, poate trebuia să scriu cu T mare, dar din respect pentru alfabet prefer să rămână așa.

♦♦♦Băiatul, un fin intelectual am înțeles, dar impracticabil, după ce și-a scos degetul a reușit să și-l bage rapid București în nas, astfel că imediat după alegerile locale a scos de-acolo o biluță de dimensiunile partidului său. Cu care, ghidonat cu degetul nefolosit încă de Tăriceanu, a aruncat în geamul (era să zic)doamnei Firea, care tocmai se tocmea cu consilerii Primăriei capitalei pe cine să numească în locul celor deznumiți. Așa că l-a ales pe el, absolventul ca solventul al mai multor facultăți decât firele rare de mustăți, cel care așa de tare i-a umilit pe corporatiștii lumii cu capabilitățile sale încât aceștia nu s-au încumetat să- l angajeze ca să nu-l jignească.

♦♦♦Ce, nu știți ce a fost ales? Vai ( Steve Vai) câtă lipsă de cultură politică aveți. Sau, dacă ne uităm invers, n-aveți! El este – după ce a trecut ca Papa peste bridge-l pontifical – este, țineți-vă bine (nu vă spun de ce ca să nu mă boscorodiți) noul viceprimar general cu grad de soldat major neinstruit.

♦♦♦Querida este supărată că de ce nu a fost întrebată ea prima tv cam cum stă cu treaba puiul Tudy, că le-ar fi spus punctul său G năpraznic de vedere la lac, astfel că propunerea ar fi fost inutilă ca întreaga poveste, care spre bucuria multor gură cască abia a început.

SILVAN  G.  ESCU

Articol scris la momentul acela, dar nepublicat

♦♦♦Ar fi putut fi cel mult Ministrul Culturii, însă mai de grabă al culturii pe două rânduri în răsad deschis ( la pantaloni era să zic, pardon ), înghesuit cu vrerea într-o bălegarniță. Sau, de ce nu, al mai multor culturi, aflate pe căi neștiute în seră descoperită – decapotabilă chiar, dacă ne constrîngem un pic imaginația cu cureaua. Evident una neîncălzită, deci răcită, de-i curgea nasul mai ceva ca alte Aleea jacta est! Ar fi putut să fie Ministrul Educației Culturii, însă s-a ajuns pe jos la un compromis și a fost propus și acceptat doar la una din ele, săru‘ mâna coană Fănica, fiindcă amândouă sunt feminine. Dar, ce să vezi, zise orbul, că de auzit nici vorbă, zise surdul mutului – măi dragă oameni buni –buni de votat era să zic – într-o bună, dar rea zi, a fost, în grabă, netam-nesam, pe nepusă masă – că nu permitea bugetul – a fost -ziceam- numit în importanta și – credem noi sperând – responsabila funcție de semi – prim ministru. Interimar adică, e adevărat a-nviat – însă la fel de adevărat este că nu a fost. Ce n-a fost? A, da, n-a fost uns cu mir nemțesc, că președintele – vorbind rar și gândind pe măsură – așa, pentru păstrarea echilibrului tăcut – nu-l avea la el, ci la ea, care era … doar ea știa unde. Prin urmare a fost doar îngăduit așa și așa, dar mai mult așa, de voie de nevoie. Cu toate că el nu poate fi decât cel mult secund, dar – și în acest caz doar așa, un felul doi de secund – unul amestecat printre firele de nisip, nelipite între ele bineînțeles. Nisip care curge, evident cu el cu tot, dintr- o clepsidră secundară și intră în pântecul gros al alteia, care, la rândul ei, nu se vrea neapărat principală, ci mai de grabă una care să fie cel mult cumva nesecundară dacă se poate. În orice caz un secund care să semene un pic de tot măcar cu el, cu secundarul ceasului, dacă tot ne apropiem cu gândul de timp. Hai că-mi place cum am adus-o din condeiul pixului! Exact la timp!

♦♦♦Și culmea „tupeului obraznic” – al meu desigur – nu știu cum naiba s-a întâmplat și pe unde-am colindat, dar abia zilele și mai ales nopțile astea am aflat ce n-aș fi dorit să aud vreodată. Anume că – acest popândău era să zic – vine pe vine, de parcă s-ar duce, cumva pe șest, ducând degetul arătător acolo unde trebuie, adică perpendicular pe buze, vine așadar călărind mârțoaga Marei- Fefeleaga adică, cea politică- răsărind subit direct dintr-o nouă formațiune. Una neformatată încă, fiindcă n-are nici bază nici acid şi nici măcar vreun pic de rid, că de, e tânără, recte din partidul numit dorință ca și tramvaiul, denumit aproape bășcălios – cu un cuvânt împrumutat de pe marginea de sus a șanțului – adică ALDE.

♦♦♦ALDE de-ai lui Tăriceanu, fost când Duriceanu, când Moliceanu, care mai nou se crede Înțelipceanu, cel care fu împins de floarea ornamentală Crin, culmea, cel niciodată înflorit, pe scări.

♦♦♦Dar nu în sus, ci pe ușa pe care scria cândva numele său, împins afară din Pe Ne Le cocoșului. Cocoșelul – vorba cântecului – jumulit ulterior la exterior de pontosul Ponta cu stânga, a fost de fapt dreaptaciul șef al partidului, adică veștejitul înainte de termen Crin. Ce ironie istorică contemporană!

♦♦♦Acest ALDE este un smoculeț de partid cu alură de ruptură, putem spune chiar de fractură a osului pubian – nu, nu vă rușinați – cauzată de greaua autonaștere. Dar – în același timp, ca să fim corecți, de parcă ar interesa pe cineva – și având în vedere și câteva mișcări de trupe și mai ales de trupuri de la alte partide, venite prin transfer în interesul deserviciului, făcură înainte de clisură de-o strânsură. Și astfel reuniți într-un snop politic și-au scuturat aurul norocului pe treptele din fața pantofilor baschetbalistului, care între timp a renunțat la acest sport pentru a fi rezervă de pilot terestru, fiindcă are genunchii moi. Căci moi – en francias, s’yl vous plais – ( moa adică ) sunt viața toată! Play boy-ul de la Adesgo, Înțelipceanu, pe vremea când nu era ce crede că ar putea fi, fiindcă făcea ce i se spunea, face parte din cealaltă clepsidră, însă una inversă, ca și caracterul deținătorului de nisip, nisip care curge de jos în sus, în mod evident împotriva timpului și a firii, că ne face să ne ieșim – fie și pe la intrare – din fire.

♦♦♦Dl. – să-i zicem în glumă prim ministru – este o apariție, în cel mai bun caz hilară, ca și cum ar fi un elev bătrân cu fața tânără, rămas repetent ani la rând – ca Bulă – și care a șterpelit catalogul din cancelarie ( a guvernului adică) și se prezintă, aranjându-și tacticos nodul lipsă de la cravată, în fața adevăraților elevi, dându-se drept profesor strâmb. Acest obosit și speriat popândău de câmp, Câmpeanu pe numele său de om, se preface că face pe dracu-n patru și face pe dracu ghem, adică mai nimic. Și totuși am rămas cu ceva, cu o lună din viață lipsă. Îmi cer scuze, aici ar fi trebuit să fie de fapt un moment trist, însă m-a luat mâna pe dinainte și n-am mai putut s-o oprescu.

♦♦♦Dar, cum orice lună are un număr finit de zile și luna noiembrie s-a sfârșit chiar înainte de finit, așa că infinitul popândău cu joben roșu ( la culoare era să zic! ) s-a întors din nou pe câmp. Așteptând vremuri mai bune și – de ce nu – mai lungi, sau poate mai groase. De ce nu?

♦♦♦Permiteți o întrebare? Oricum eu o pun: De ce îți bați joc de noiembrie, Doamne!

SILVAN  G.  ESCU

 

♦♦♦Curaj este substantiv și e fricos, fiindcă e om. Dar până și fricosul are un pic de curaj, mai ales atunci când se hotărește brusc – luându-se și pe el prin surprindere – prefăcându-se că gândește când ține capul sprijinit în dește, sau mai de grabă când nu face nimic, ca să nu riște cumva să greșească. Pentru a da substanță cenușie și înțeles pe ales înțeleptei formulări, neacademice desigur, că cine nu muncește nu greșește. Ceea ce este adevărat, dar nu și just.

♦♦♦Însă, depășindu-se pe sine – pe linie continuuă desigur – fricosul Domn Curaj – la început ezitant, dar totuși luându-și „Inimă de țigan” în dinți – își ia un pic de tot avânt și se proptește în gândire, care va fi urmată în „curândul apropiat” și de acea expresie care se rotunjeşte în ce se cheamă rostire.

♦♦♦Este vorba – aia – de rotirea cu privirea – stând drept pe vine, cu privirea întretăiată de succesiunea zăpăcitoare zi – noapte, dar mai ales invers – cu privire, ziceam, la situația care merită din preaplinul judecăţii intelectualilor amânată. Cea a plagiatorilor, cei mai mulți dintre ei fiind cei care, deși sânt ultimii amintiți sunt – culmea „tupeului obraznic” – cei dintâi. Adică cei care fac parte din categoria celor mai puțini, aleși de cei mulți … vorba lui Winston Churchil, cel care – fie vorba între noi – a fost un fericit buldog ales al sorții. Cel care a spus cu totul altfel și despre cu totul alți oameni. Așadar, în cazul nostru, particular și acuzativ, este vorba nominativă de aleși sau demnitari, deopotrivă. Care au tot interesul să fie împotrivă.
♦♦♦Prin urmare dl. Curaj se îndârjește să aștepte, prefăcându-se că încearcă să scoată delicat miezul fin din scoică, siluind-o. Umilind-o – acum este vorba de „situație”- pe care o lasă să aștepte pe trepte, în propriul interior, până când îi va veni vremea când… Când n-o să mai fie el spărgătorul „Potemkin” de nuci intelectuale, adicătălea ministru cum s-ar zice.

♦♦♦„Academicianul” Curaj, după ce a prins mușchi și licheni politici pe el – și asta chiar în timpul studiilor postuniversitare – și după ce „Singur acasă” s-a dezbrăcat de caracter – și ăla cu mâneci scurte – a pus botul la țâța lăptoasă a unei vajnice, dar nebelicoase Academii. Una aproape particulară, dar susținută de subsuori cu bani publici obținuți de Guvern prin punerea la dispoziția indispușilor cetățeni aproximativ dâmbovițeni, ceva mai mult decât aproximativ încruntaţi, a unor verzi vespasiene ecologice nelogice. Este vorba – n-ar mai fi – de acea Academie de fotbal cu nasturi de veston cazon, înființată, condusă, mângâiată pe ceafa lată și răsfățată atât pe față cât și pe dos de – și el, până la un punct desigur – răsfățatul tuturor politicienilor, generalul de cârpă, cănitul Gabriel Oprea. Cel care parcă nu se mai oprea să râgâie la fiecare pas „ interesul național”, terfelindu-l pe toate posturile Tv., care ședeau cu ciocul deschis la nasturi ca să-i vadă tăvălalea.

♦♦♦Interes naţional postnatal, că el se pare că l-a născut și – trebuie să recunoaștem, ori ce ar fi că el este cel care l-a consacrat, devenind plăcut de neinteresant, atât ca rostire, cât și ca trăire, atât cea interioară cât și cea care se revarsă pe dinafară.

♦♦♦Revenind la Curaj-ul nostru cel de toate zilele înoptate trebuie spus că a pătruns ca un atacant, percutant și curajos desigur, prin sistemul de lipsă de apărare care privește Educația pe gaura cheii, această instituție timidă, care are firava și debila constituție în continuuă diluție și disoluție.

♦♦♦Pur și simplu, molipsindu-ne de la curaj, am prins și noi ceva bujori în obrăjori și am pus mână de la mână – prin metoda scrisului desigur, trecând pixul dintr-una-n alta – întrebând ca deșteptul cu deștu-n gură cam ce-i trebuie susnumitului domn ca să ia taurul comunal de coarnele din față și să-l pună cu botul pe labele dinapoi, cum ne place nouă deștepților să zicem de inteligenți ce suntem.

♦♦♦Credem că sfiala învinge și în cazul său – prin metoda consacrată a obligativității desigur – fiind prins cu pielea de sub braț în ușa sistemului situat întâmplător sau nu în clădirea dracului era să zic, dar nu zic.

♦♦♦Noi ne prindem pielea obrazului între deștele noastre groase de băieți subțiri și cu sfială prindem curaj măcar atât cât să-i cerem D-lui Curaj să-și scoată ceara din urechi. Apoi, cu ele ciulite, mai drepte decât cele ale iepurelui, să nu mai fie așa fricos și insiduos, să-și ia „ Inima însângerată” în dinți și s-o ronțăie, adică să facă ceva cu ea, cu țara. Sau, o altă variantă, să se ascundă cu ea în brațe în locul cam mizer – din punct de vedere Madacascar, caractericește vroiam să spun – de unde se presupune că a venit.

♦♦♦A, era să uit, Dl. Fărăcuraj ( într-un cuvânt, pentru economie de hârtie! ) este Ministrul Educației – naționale s-ar presupune – dar în același timp și trei mișcări este și un fel de academician, aflat acolo în imediata apropiere a locației, unde mai academiciază și alți câțiva tovarăși care-și zic domni, aidoma lui.

♦♦♦♦♦♦Acest articol a fost scris acum multe luni în urmă şi uitat de mine în cutia de păstrat gînduri şi în acelaşi timp în cea de ţinut scrisori pe care să le vadă doar curajoşii. Şi totuşi – dacă s-a nimerit să ajungă din nou în vârful suliţei pixului e numai bine; înseamnă că am împuşcat doi iepuri morţi deja dintr-o lovitură, de palat.

♦♦♦O, Doamne Mare și Sfânt, bine că nu mai e, aşa că să-i fie de bine era să zic. Dar, Doamne, nouă cum ne va fi? Zic, nu întreb!

SILVAN  G.  ESCU