Categorie: Silvănisme

 

♦♦♦Amicii sunt, nu-i aşa? prieteni mai mici, sau mai puţin importanţi, mai de mâna a doua să-i numim. Poate ei au fost cândva importanţi şi au decăzut, sau nu au ajuns încă, ori poate nu vor ajunge niciodată la înaltul şi greu de atins statut de prieten. Pentru că prieten înseamnă mult mai mult decât o simplă şi grăbită spusă, scăpată din gură, când o ţinem deschisă în mod necontrolat, printre buzele îngroşate  de suficienţă, într-un moment de euforie, sau în timp ce ne aflăm într-o stare de emergenţă (statică, asta e de la mine !). Asta dacă vrem (sau putem, încercând) să parafrazăm sarcastic – abătându-ne drastic de la înţelesul spuselor sale –  vorbele pline de lumină ale unui prieten filosof. (Afirmaţia având o vădită de la distanţă conotaţie negativă!).

♦♦♦Filosof pe bune, unul şcolit, cu patalama, la mână cum se spune, care-şi etalează cu eleganţă actoricească, deloc cabotină, gândirea, intelectuală era să zic, în manifestări culturale de tot felul. Şi nu ca noi, unii dintre noi demult cocliţi, care ne scremem, tot intelectual desigur, dar nu reuşim decât să pipăim cu gândul câteva idei ce se vor presărate cu aromă filosofică, mai mult iezuită decât ortodoxă. Acei noi vechi, neaveniţi, deci neprimiţi, care nu avem loc nici măcar în rândurile atât de rarefiate ale lor, fiindcă suntem prea butucănoşi, noi, acei născători de frustrări, cum ar zice un alt însemnat cu firul roşu al cunoaşterii. Acelui prieten al meu, dacă nu m-ar urechea cu propria mea mână, mi-aş permite să-i spun un singur cuvânt cu care sper să-l jignesc, anume că este intelectual rafinat, ceva care mă enerverază la culme!

♦♦♦Amicii am cam stabilit ce sunt.

♦♦♦Dar Amarii, ce ar putea fi ? Amici mai mari, sau amici amari, adică neprieteni? Probabil că nici unii nici ceilalţi, ci mai de grabă ceva nedefinit, aşa cum sunt multe altele dealtfel. Sunt ei inclasabili, greu sau imposibil de aşezat în tipare, au ei identităţi confecţionat-paradoxale, sau mai de grabă este percepţia noastră care ne transmite că ei aparţin vagului? Şi în acest fel sunt neatinşi de niciun secret. Unul bine ascuns refuzului de a-l pătrunde.

♦♦♦Dar dacă sunt cumva cei care obţin cu un efort minim un beneficiu maxim, brut este adevărat, din care se scade impozitul pe inteligenţă ?

♦♦♦Sau, de ce n-ar fi oameni-căprioare care boncăluiesc jalnic ca cerbii aflaţi în faţa veterinarului, privind cum sunt castraţi semenii lor?

♦♦♦Ori, poate, sunt doar materie, fie şi materie primă, dar nu vedem în jurul ei niciun contur care să-i fizionomizeze ca definiţi.

 

               AmicUL  neSĂRAT  dIN  cOTROCEnI,

                            S  g  E

 

 

 

 

 

 

♦♦♦Am simţit că am ceva în pantofi. Sincer, m-am speriat. Când m-am aplecat am văzut că erau picioarele. Ale mele.

 

 

crăCĂNATul   diN  cOTROCENi

S  g.  E

 

♦♦♦Cel mai puţin nimic adică, dacă pot spune aşa. Şi ştiţi bine că pot, fiindcă am fost prevăzător şi mi-am luat permis de putut. Aş putea spune şi că 100% DELOC ar putea însemna şi maximum de NIMIC, şi n-ar fi deloc (!) greşit.

♦♦♦Cum am scris şi în titlu, aşa sunt multe lucruri, unii oameni, unele acţiuni ale lor. Asta nu pentru că toate cele pomenite nu ar exista, ci pentru că existenţa lor este din păcate inversul vieţii lor. Acel nefericit invers care practic le-o anulează, lăsând-o fără pic de conţinut, nu chiar vidă, findcă ar putea fi plină cu aer. Doar.

♦♦♦Dar, ca să fiu concesiv, deşi mi-e greu, aş putea spune că DELOC nu înseamnă neapărat (de nimeni !) nimic sau nimeni, ci acel sau acea ceva care are zero valoare de inventar, atunci când este pus pe cântar.

♦♦♦DELOC reprezintă, chiar şi atunci când se prezintă reverenţios, cel mai puţin PUŢIN posibil din cât ar fi necesar pentru a fi sesizabil. Paradoxal, chiar împotriva oricărei logici încărcată cu ceva altfel decât deloc, DELOC-ul meu, mă rog, de care vorbesc eu în scris, este vizibil uneori, culmea, chiar prin inexistenţă. Vă rog – doar asta pot să fac pentru voi!- să nu mă luaţi în balon, considerându-mă aşa cum chiar eu ştiu că sunt, dar vă asigur că mi-am câştigat la loto dreptul de a fi stângaci în logică şi exprimare. Şi – dacă e să gândim invers, ceea ce mie mi se întâmplă foarte des – în mod cert la fel de paradoxal, prezenţa, altfel infinit de discretă a DELOC-ului, este în unele cazuri benefică. Fiindcă în aceste situaţii lipsesc (motivat) repercursiunile, efectul negativ al existenţei sale, nenecesare în ultimă instanţă, acolo unde este posibil să-şi bage coada justiţia ( logicii, era să zic !)

♦♦♦Şi – încă un paradox – alteori nu este deloc greu să observi, mai ales la alţii, (vedeţi, vă introduc şi pe dv. acolo unde vreau eu), să depistezi DELOC-UL!

♦♦♦Îmi bag amândouă mâinile în buzunarul de la ceas, în acelaşi timp, ca să nu le discriminez, şi caut cureaua lui. A ceasului, pe care unii, mult mai inteligenţi, mai scrupuloşi şi mai exacţi decât mine îl numesc oră, cea care are minute, fiind în acest fel mai apropiată de TIMP. Dar, o caut în zadar, n-o găsesc şi – deşi-mi pipăi atent toate cotloanele buzunarului – totuşi nu dau decât de DELOC. Descopăr în locul unde se află un mare gol, pe care-mi permit să-l numesc fără pic de ruşine 100% DELOC. Este o adevărată mostră de DELOC pur, absolut. Şi deşi această (ne) găsire îmi provoacă o tristeţe egală cu ea însăşi, mă consolez cu gândul că la un moment dat, cel ultim, voi deveni un DELOC absolut. Bineînţeles după ce voi parcurge toate etapele, până când în loc să scad, voi creşte spre partea superioară a DELOC-lui pur, cel pe care-l numesc 100% DELOC.

♦♦♦La final – finalul acestui articol, deocamdată, nu vă bucuraţi ! – pot să afirm că nu m-aş mira deloc ca măcar cineva să-mi critice chiar şi DELOC-ul definitv.

99%  De  LOC-ul  diN  cOTROCEnI

S  g.  E

                                  Epoca de piatră cubică 

♦♦♦Prima piatră aruncată din șanț. În piață. Acolo bineînțeles, fiindcă, de obicei fiind aglomerată, nu există riscul să nimerească în gol ! Va găsi ea un cap care merită să fie spart. Prima piatră era aproximativ relativ ( cum ar spune cineva care este altcineva ) rotundă, dar – culmea – avea colțuri, mă rog, un pic rotunjite. Colţuri aflate la vedere, în formă de stea, nu vă spun care, să nu-mi aud vorbe greu de suportat ca suporter al altora.

♦♦♦Și uneori se înfigea, desigur dacă nimerea unde trebuia. Nu vă spun unde pentru că o să mă întrebați și de ce. Așa că stau în banca mea, rîndul de la geam termopan, chiar dacă pe vremea aceea nu ERA, fiindcă era epocă.

♦♦♦Și era tare. Căci atunci erau vremuri dure. Este adevărat că și capetele..

♦♦♦Epoca de piatră cubică nu există decât în închipuirea şi desigur în accepția mea, eu, care ţin la ce e-al meu, deci şi la pietre, și – cu acordul dv. – un pic și a altora, e vorba de închipuire, pe care nu-i voi numi acum şi nici altădată ca să nu-i fac de rușine. Sunt suficient eu.

♦♦♦Din păcate pentru capetele meritoase piatra cubică nu are decât muchii. Mă rog și cuțitul are, dar el are și alte avantaje, nu e cubic.

♦♦♦Privind foarte aplecate le acele pietre, capetele s-au lăsat impresionate și au luat ușor – ușor forma lor. Așa că de-acum, mă rog, de atunci, se pot lovi și între ele, fără nici un risc. Decât probabil acela de a fi numite pietre. Dar nu cred că le deranjează prea mult, poate chiar le face plăcere, sportiv vorbind !

♦♦♦După o vreme capetele și pietrele au început să se aibe ca frații, de nu le mai puteai deosebi între ele, deși nu cred că ar mai fi fost nevoie și se pare că nici măcar ele nu și-au mai dorit. Au ajuns să aibă exact aceeași formă, culoare , mărime și tărie… mai puțin de caracter. Dar asta este o altă poveste, de spus celor care încă nu au ajuns la un stadiu așa de avansat. Mai au încă ceva de lucru, să zicem așa, fiindcă deja se află pe drumul bun, chiar dacă nepietruit!

♦♦♦Ele coexistă pur și simplu, nu este necesar să fi fost făcute săpături pentru a fi aflate, descoperite. Și chiar dacă ar fi fost nevoie de așa ceva era floare la ureche. Putea fi folosită sapa de lemn cu coadă de aur. Pe care era scrijelită cu litere de bronz următoarea inscripție : nu vă mai luați de piatra cubică, dacă nu vreți să aveți soarta lemnului !

♦♦♦Sau invers. Nu-mi mai amintesc bine, că și eu sunt vechi, un fel de lemn Tănase. Mai nou însă, chiar dacă am o piatră de lemn agăţată de gât.

SaPa  DE  leMN  diN  COTROCENI

S  g.  E

♦♦♦Prima bâtă necioplită, nerindeluită, nefinisată, dar, fiţi siguri, extrem de fandosită folosită de ,, grotarii” din Valea (Plângerii la Parchet- a)Jiului (Valea ! la București) datează – culmea neștiinței din toate epocile – cică din Epoca de piatră spre lemn, care, la rândul ei, durează și astăzi, cel puțin până la ora 11 și 11 min. când voi deschide fereastra spre lume să văd dacă mai e.

♦♦♦Constat cu surprindere uluită că nu mai e. Au furat-o și p-asta. Și cu asta Basta (Gheorghe). Şi totuşi, abia după ce surprinderea m-a luat pe la spate am scăpat de uluială. Şi – (poate) vedeţi bine – nici acum n-o mai am.

♦♦♦Doar Tănase a supraviețuit, ca să ne povestească ,, Amintiri din Epoca de Lemn”. A lui, numai a lui. Evident, din acele amintiri, câte (bâte) i-or mai fi rămas şi lui ca amintire.

♦♦♦Tănase face bâte de când se ştie şi mai face şi astăzi, cel puţin până azi la ora 11 şi 12 min. când l-am văzut ultima oară. Nu, nu pe el pentru ultima oară, nu, pentru că epoca lui de lemn nu putrezeşte niciodată, deci nici el.

♦♦♦Am o rugăminte la dv., cel de-acolo, de lângă sora miresii, care vă uitaţi cu neîncredere superioară când la mine când la el, nu mai aruncaţi în Tănase cu pietre din cealaltă epocă, cea din care faceţi parte dv. Pentru că el, Tănase, e de lemn şi nu simte. Şi apoi ce aveţi cu Tănase, el doar le-a făcut, nu le-a şi folosit, dar dacă chiar vreţi să vă luaţi de cineva luaţi-vă de mine, sau de Pinocchio că amândoi minţim aproximativ la fel, eu de un singur fel, el şi de felul doi. Dar asta credeam că ştiţi deja, fiindcă el, Pinocchio, e mai mulţi – dacă permiteţi, şi nu văd până acolo de ce nu – şi ăştia mint de îngheaţă apele termale.

♦♦♦Tănase, care este şi colecţionar de spinări, din cele adevărate, omeneşti să le zicem aşa, mai păstrează şi azi câteva, puse la loc de cinste, în panoplia de lemn aurit a neamului carbonifer era să zic, alături de bătătorul lor, pe numele de lemn fin, zis Bâta ! Una singură a mai rămas de la Mineriadă şi aceea smulsă cu greu din mâna lui Cosma, care o păstra strâns la pieptul acoperit cu brichete de cărbune, niciodată făcut praf, pe considerentul firav – brutal că el a fâcut-o, el trebuie s-o deţină, şi nu un deţinut ca el, ca, scuzaţi ! Cosma. Şi – dacă nimeni n-o să-l oprească – s-o şi folosească. În folosul binelului public, chiar dacă acesta o duce rău. Vă rog nu întrebaţi cine. Că nu-i bine ! Nu, nu, nu insistaţi, vă rog.

♦♦♦Dacă am lăsat (de la mine) impresia că aş avea limba de lemn să ştiţi, tot de la mine, că Tănase nu are nicio vină, nu el a cioplit-o.

NeCIOPLITul  dIN  cOTROCENi,

S  g.  E

♦♦♦A fost odată – şi mai este şi astăzi – un om special. Bine, nu e el chiar foarte rar din păcate, însă e unul care nu căra – şi nu cară nici acum – cu el, sau după el, nicio îndoială, fiind convins că aşa ceva nu există, deşi tot timpul se uită la ea. Întocmai ca personjul din ,,Moromeţii”, Ilie Moromete parcă, atunci când a văzut girafa.

♦♦♦Cu diferenţa că îndoiala nu avea gâtul atât de lung, fiind în opinia lui, a acelui om, îndoită : deci, practic, invizibilă din punctul său de vedere, observată de-acolo, de sus, din punctul în care se afla. E vorba de Îndoială desigur, doar nu v-aţi îndoit.

♦♦♦În plus omul nostru, sau dacă doriţi al vostru, nu avea acest minus, păgubos ar zice unii, adică nu-i era teamă de adevăr, ci invers. În tot acest timp – trecut, prezent, viitor – nouă (vouă) ne (vă) este teamă de adevăr, fiindcă acceptăm orice fel de prudenţă. Întrucât pur şi simplu o vedem, tocmai fiindcă are gâtul lung şi neîndoit.

♦♦♦Şi – îndoindu-ne un pic, ca să putem să ne aşezăm pe scaun – o să încercăm să explicăm cum vine asta din respect pentru scaun, nu ?

♦♦♦Dar pentru acest lucru vă rog îndoiţi-vă şi dumneavoastră un pic şi luaţi loc pe unde apucaţi, poate aşa veţi înţelege mai bine decît mine ce vreau să spun(spunem).

♦♦♦Aşadar, când cineva îi pune acestui om articulaţia la îndoială, el nu mai îndoaie piciorul din articulaţia genunchiului vreme de vreo două săptămâni ; de fapt acel cineva – nu o să-i dezvălui numele, că aşa m-a rugat – se referea la articulaţia vorbirii. În acest fel – propriu – respectivul om mergea cu piciorul ţeapăn, ca un şontorog de profesie (incertă) şi numai după ce ,,cineva”-ul îi permitea, oferindu-i un permis în acest scop, explicându-i în termeni simpli, în propoziţii de maxim două cuvinte despre ce e vorba, numai atunci încerca timid să-l îndoaie. Dar şi atunci, nefiind foarte convins, părea a fi tot îndoit. Probabil cu apă, ca să nu fie prea tare.

♦♦♦Tare interesant, penibil de interesant acel, (acest) tip cu mintea îndoită, adică 1/2 din ea, sau pliată dacă nu aveţi nimic împotrivă, aşa cum ar spune un pliant, sau un pliabil, cum preferaţi. Adică uşor de îndoit atunci când e nevoie. Şi e nevoie permanent, termen preluat de la coafor !

♦♦♦Aoleo! Fiţi atenţi că frizerul, cel din coafor bineînţeles, este în spatele dumneavoastră (vedeţi cât vă respect, scriu cu/vântul în faţă, scuze, întreg!), aflat cu maşina de tuns lipită de ceafă ca să vă tundă iarba de acolo, de acasă vor zice alţii.

♦♦♦Că de când staţi îndoiţi pe scaune tot ascultându-mă (ne) v-a cam crescut. Părul. E adevărat că – pe de altă parte, de fapt pe aceeaşi parte – v-a cam scăzut. Curiozitatea. Aşadar, amândouă puse în balanţă vă dau un oarecare echilibru.

♦♦♦Aşa că puteţi să vă dezdoiţi şi să vă ridicaţi, după care să mergeţi la casele voastre liniştite, linştiţi.

NeÎNDOITul  dIN  cOTROCENI

S  g.  E

MicUȚ PAMFLEţel !

♦♦♦Moara stricată e funcțională și chiar dacă nu e prea veche nu arată prea nouă, așa că are nume de om, unul cu două diminutive, Gheorghiță și Mateuț (ca fotbaliștii, dar măcar ei erau doi, fiecare cu el !), așadar acest doi într-unul e tăricel în minciunică, chiar dacă aceasta nu e prea micuță.

♦♦♦Acest bâlbâituț, probabil bunuț profesional, ocolește orice întrebare, pe care o consideră constatare, validându-se astfel ca avocăcățel și se tot învârtește după copac până amețește. Copacul. Care se uită perplex la el ( dânsulețul ) cum aleargă într-un singur picior, în timp ce cu celălalt își dă șutulețe mobilizatoare în funduleț ca să prindă vitezuță și astfel s-o prindă din urmă și s-o mângâie pe cefuță pe șefuță. Sobra și voinica șefă a DNA, despre care distinsulețul spune, fără să fie întrebat, că n-a plagiat și în consecință, folosindu-se de elocință, nici gura nu-i miroase a litere mîncate. Și chiar dacă le-ar fi mâncat nu se observă, fiindcă erau acolo, niște amărâte de litere de mână, adică de mânecuță, pardon, de mânuță. Deci nu se pune !

♦♦♦Întrebat fiind dacă a făcut (într-o) parte din comisie, el (uțul) răspunde cu gura, folosind cuvinte îngrămădite ( de pilierul de la naționala de rugby) unele peste altele, că nu. În schimb afirmulează doct că i s-a cerut în calitate de avocat doct(or) să formulească un punct nevralgic de vedere la distanță privind de aproape valoarea strict – literară era să zic, dar mă abținesc – profesională a lucrării de doctorat a doamnei baschetbaliste. Care altfel se pricepe de minune să arunce la coș cu toate mingile corupte, mai ales cele umflate.

♦♦♦Revenind la moară, domnulețul, deși nu-și amintește ce este întrebat, își amintește perfect (perfectul simplu, că nu e așa complicat!) ce nu e. Întrebat. Acest avocacat-doctor și profesor de drept stângist, poticnit la vorbă și la logică – cea intenționat lovită la gioale, pentru inducere în eroare – îmi provoacă olecuţă oroare.

♦♦♦Foarte întâmplător, în perioada cu pricina a întocmit rapoarte profesionale pe marginea din stânga a lucrărilor de Dottore, scrise (oare!) cu pixulețul de niște oameni simpli și necunoscuți. Este vorba de unul și…una, dublu V. P. și L. C. K.

♦♦♦Acest avocat de – rimă! – vine singur la bară, fixă deocamdată, dar nu se ştie cât și – rămânând agățat de ea – începe să turuie, bubuind niște nimicuri, micuţe, pe care le repetă de mai multe ori ca să fie repede neținute minte.

♦♦♦Din tot ce vorbește am reținut că nu am înțeles nimic, în afară de faptul serii că e un foarte bunicel (diminutiv !) apreciator !

BâlbâITUL  aproape  mUt  diN  cOTROCENi,

S  g.  E

♦♦♦De la o vreme încoace, ba, mai precis spus chiar dinaintea erei noastre care trece domol prin Iohannis, fostul ,,Ardei umplut” cu evenimentele zilelor din trecutul nu foarte îndepărtat, apoi ,,Găina care a născut pui vii” și actualul ,, Român rupt în cur ”, cum zice chiar el, a început să aibă o bizară ruptură fracțională de logică. Ori este una reală, datorată nu știu cărui fapt, să sperăm că nu medical, ori este una jucată, jonglată în mișcări unduitoare de gleznă.

♦♦♦Optimist cum sunt, optez mai de grabă pentru opt, pardon, pentru a doua variantă, pentru că pe toți cei pe care, uneori pe bună dreptate, i-a înfierat cu mânie proletară – vedeți bine comunistul asuprit din el ! – acum îi mângâie îngrijorător de suspect pe ceafă, adesea cu ambele mâini în același timp. Și o face într-un mod grețos, aproape că mi se găgește !

♦♦♦Pentru cei care nu cunosc termenul le dau termen doar până la sfârșitul fiecărui an să se documenteze în localitatea cu pricina, aflată la numai căteva zvârlituri de băț de noi, mai bine zis între noi, voi și el.

♦♦♦Desigur că este revoltător, mai ales că se comportă așa de fiecare dată când se află în același studio de televiziune, indiferent care, cu invitatul pe care urmează să-l aghezmuiască, dar de fapt jurnalistul, valoros altfel, își înmoaie mâinile bătucite de atâta scris pentru a le pregăti de frecție !

♦♦♦Și – din când în când – aplecându-se ceremonios, ca să i se vadă clar ruptura neagră, cade ( nu de pe scaun, nu încă) de acord global cu invitatul, sughițând, gâfâind ca și gonflabila care nu are nicio părere. Efortul se datorează încercării jurnalistice de a stoarce oștire (scuze, trebuie citit separat !), spunând invariabil același lucru : ,,nici nu știți că mi-ați dat un pont, domnu cutare”.

♦♦♦Evident, Cutărescu se înfoie de cort, zâmbește superior și promite să-i mai dea. Nu întrebați ce, că e simplu, pur și simplu. Apă la moară, păi voi la ce vă gândiți, în timp ce ronțăiți fraze-ntre dinți ?

♦♦♦Pentru noi, cei vechi, este cu atât mai surprinzător cu cât în articolele publicate în presa scrisă, sau pe net are o altă atitudine decât atunci când vorbește stând pe scaunul în formă de 4, unde abia dacă reușește să ia un amărât de 5 și acela chinuit, tras de coadă.

♦♦♦Oare să fie de vină ruptura !

CârpiTUL  îN cUr  diN  cOTROCENi,

S  g.  E

♦♦♦N-avem. Era să zic că ne pare rău dac-am avea, fiindcă n-ar fi ce ar trebui, dar acum asta e, am zis-o-am zis-o. Avem doar apă fiartă, rămasă permanent caldă în aşteptarea Ceylon-ului ( Sri Lanka ). Că doar de acolo vine cel adevărat, negru și tare. Aproape întreaga producție merge în Marea Britanie, așteptată la ora cinci fix în fiecare zi. Chiar şi de cei din Ceylon, aflaţi în vizită în perfidul şi beţivul, era să zic, Albion ( el ! ). Şi chiar şi noi dacă am fi acolo şi n-am avea apucăturile de aici.

♦♦♦Aşa că aici, la noi nu (mai ) ajunge. Oricum noi stăm cu ele sculate, pardon, curate am vrut să zic, cu ceştile adică. Dar n-am greşit prea tare – şi sculate – adică gata aşezate pe masă, doar – doar… Că aşa sunt restaurantele toate, se pregătesc din timp pentru orice eventualitate, că nu se ştie ce pleaşcă poate pica pe capul nostru şi să-l avem descoperit, zise amabil chelnerul. Pe care nu-l vedeam, fiindcă vorbea de sub tejghea. Acolo obişnuia el să-şi facă serviciul. Nu, nu militar, nu, că nu se mai face, că acum e pace. Aşa zice Johanis, cică i-a spus lui d-na Merkel, cea cu-n singur L, ca să nu atârne prea greu la cântar ( ul istoriei ). Că de, ştiţi cum sunt femeile.

♦♦♦Ce am vrut de fapt să spun cu asta? Eu, celălalt, de partea cealaltă a bricadei, de fapt a tejghelei, eu ,,cerătorul „, că nu mă pot numi aşa uşor ( ca fulgul ) revendicatorul, căci despre mine este vorba. Anume, că din exagerată amabilitate ne grăbim fără să ne dăm seama c-am putea gafa. Să cerem, iar alții să nu ofere, nu din vina lor. Așadar, să nu ne poată da ce nu-i de nasul nostru. Acuma nu ştiu prea bine, o fi prea scurt, sau prea luat la purtare ? Nasul. Poate că totuşi o fi vorba de orizont şi n-am înţeles eu prea bine, fiindcă mai tot timpul eram ocupat. Întrucât eram preocupat de altceva, mai bine zis de altcineva, mă rog, nu vă pot spune chiar totul.

♦♦♦Altfel, avem orice fel de ceai, până şi de cartofi, că-s cei mai ieftini. De fapt din coji de cartofi, care sunt gratis, chiar dacă le-am plătit odată cu cartoful şi-l bem să ne alinăm of-ul. Însă trebuie neapărat tăiate fideluţă (cojile), ca să fie fine, să aibă o anumită eleganţă, să dea bine la privit. Fiindcă aşa cum se spune, orice băutură, mai puţin apa, se bea în primul rând cu ochiul. N-am vrut să vă jignesc ( deşi îmi face plăcere ) şi să zic cu ochiul boului, că s-ar supăra vaca. Că ştiţi cum e ea, mai nevricoasă, cu ocara scoasă pe masă. La vedere cum se spune, pentru cei ca mine, care stau pe vine şi îmi pun patine. Vă rog să nu luaţi în seamă ultimele… ultime.

♦♦♦Dar, ca să vă împac – cu mine – vă ofer o bere – şi ea făcută tot din ceai, pardon, din cartofi. O parte din ei noi, iar cealaltă prăjiţi ! ( ? ) Prăjim !

♦♦♦Aşa-i că nu vă place ceaiul ?

DORitorUL  diN   COTROCENI

S  g.  E

♦♦♦Acest lucru se întâmplă când nu-i sunt toate oile acasă, sau nu are toate ţiglele pe casă cum se spune şi drept urmare îşi pierde din relaxarea specifică. Şi atunci se restrânge, se micşorează, se îngheboşează – crispându-se într-un zâmbet jenat, mai de grabă un rictus ca de durere, provocată de lipsa normalităţii. Normalitate cu care este atât de obişnuit. El, cel atât de vesel altfel.

♦♦♦Este vorba de râsul ca stare, ca manifestare, ca gest facial, însoţit la mică distanţă, practic concomitent, de o sonorizare mai mult sau mai puţin zgomotoasă, în orice caz una destul de auzibilă, chiar dacă uneori enervabilă.

♦♦♦Având o altă stare, chiar nefirească, pur şi simplu s-a făcut de râs zâmbind, doar zâmbind. El, ditamai râsul, nu a putut să schiţeze decât un amărât de zâmbet. Tare supărat trebuie să fi fost.

♦♦♦Celălalt râs, animalul, nu zâmbeşte niciodată. În mod normal. Dar pentru noi – în mod cu totul excepţional – o face. E adevărat, mai mult rânjeşte, parcă un pic dispreţuitor – amuzat la auzul rugăminţii noastre. Cea pornită din adâncul neprofund însă al inimii. Ei, ce părere aveţi, nu-i aşa că vă place minciuna ? Şi dacă vă place de ce nu zâmbiţi, ci doar rânjiţi ? Râşilor ! Aici ar trebui să-mi cer scuze, dar mi-e lene.

♦♦♦Brusc contrariat, dar relaxat, se priveşte în oglinda împrumutată prin mijloace specifice lumii animalelor de la Fernando, prietenul lui Alex. Cum care Alex ? Prietenul animalelor, evident ! Aşadar, văzându-se cum arată, râsul îşi puse labele pe pântec şi izbucni într-un râs isteric. Şi e normal să râdă în aşa hal când îşi vede surâsul jalnic, de parcă nu e el, ci pisica sălbatică, domesticită cu forţa de apărătorii patriei. Scuze, asta e staţie de metrou ! De cruduţa Codruţa am vrut să zic, dar, exact când voiam să deschid gura mi-a intrat ceva, de fapt cineva pe gât. Era tocmai un ,, tocmit ” de fratele vitreg al miresei, un cunoscut prieten aş putea spune. Era camuflat în ceva de mâncare, un fel de ceafă de peşte la grătar. Acel ceva era învelit în tablă, furată de la tablagiii care şi-au aruncat caşchetele, vorba lui nea Puiu, peste gardul de la Palatul de Gheaţă de la Cotroceni.

♦♦♦Culmea este că cei doi (şi-un sfert) râşi, atunci când s-au întâlnit absolut dintr-o întâmplare programată din timp, au râs unul de celălalt de s-au tăvălit pe parchet, nu alta. Cum, care Parchet, păi ce, nu ştiţi şi voi care ? Şi văzându-ne şi pe noi râzând au zâmbit larg spre noi, cei vechi. Şi lung, desigur. Şi-ar mai zâmbi şi astăzi, dacă le-aş da eu voie. Şi – generos cum sunt – nu le dau !

♦♦♦În schimb le dau voie să nu mai râdă ca proştii !

râsUL  diN  COTROCENI

S  g.  E