Simţiri… – Cotroceni

Mihai Eminescu – Născutul

Mi-am propus de mai mult timp să vă atrag şi – de ce nu – chiar să vă rețin atenția spunându-vă câteva – mai multe, de fapt! – din gândurile mele formate de-a lungul timpului despre Eminescu – Născutul.

Da, Născutul, fiindcă pentru mine doar s-a născut, chiar dacă sunt nevoit să accept că a și murit. Spre deosebire de noi ceilalți care am fost născuți, (şi dacă o să mai am ocazia o să dezvolt pentru cei interesați de acest lucru) el S-A născut, pur și simplu s-a autonăscut, tatăl fiindu-i Universul, iar mama Poezia. Așadar, noi doar vom muri, nemaitrăind ca el.

S-a născut așadar – dar cu certitudine cu totul altfel – s-a născut într-un an cu zero-n coadă, însă cu toate celelalte numere în frunte, cu stea cu tot. Una numai a lui. Cu care a şi plecat.

A venit pe lumea aceasta cu un scop anume, pentru a o schimba și nu i-au trebuit decât 17 ani de activitate creatoare intensă pentru a o face să nu mai fie ca înainte. Pentru că ceilalți ani, din păcate şi pentru el, dar şi pentru noi, au fost marcați de boală, de neîmpliniri, de groaznică suferință. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă ar mai fi putut crea măcar alți 17 ?

În 1859 – anul Unirii mici, cum nemeritat și jignitor a fost numită de oameni ce se consideră mari – așa cum spuneam, în acel an avea doar 9 ani, ulterior această ultimă cifră, după exact 30 de ani, devenind un ultim reper al vieții lui, înainte de plecarea sa în nemărginire.

La acea vârstă, mult prea fragedă, poate nu a putut să înţeleagă la adevărata dimensiune măreţia evenimentului şi ce avea să însemne Unirea, motiv pentru care acest important moment istoric nu ocupă un loc important în opera sa cel puțin. Fiindcă altfel, gazetărește vorbind, a făcut dese referiri la ea, militând permenent pentru păstrarea unității țării, îndrăznind, visând – cu uluitoarea lui putere de anticipație – chiar la mai mult, reunirea întregii românimi într-un singur stat, mândră floare în buchetul națiilor Europei.

Poate, dacă ar fi avut mai mult timp la dispoziție şi dacă împrejurările ar fi fost prielnice, ar fi scris despre acele momente care au schimbat cursul istoriei naționale și ar fi făcut-o în felul său atât de personal, atât de unic.

In numele său, al marelui său nume – îmi iau libertatea acestei obrăznicii – am cutezat să scriu poezia pe care poate şi-ar fi dorit să ne-o lase el, compusă cu totul alfel, desigur, intitulată „ Uniți-vă”. Poezie pe care, cu prețuirea pe care i-o datorez, i-o dedic şi care în modesta mea versificare se prezintă astfel :

UNIȚI-VĂ

Români din toate țările, uniți-vă!

Și în întreg desăvârșiți-vă,

În cuget și simțiri păstrați-vă,

Cu dragoste îmbrățișați-vă.

Iar voi români din România

Iubiți-vă cu toată ființa glia,

Iar de plecați, să nu uitați

La vatra voastră să vă-napoiați.

Românie, lasă deschise brațele,

În ele să-ți cuprinzi suratele,

La pieptu-ți să le strângi cu drag,

Câștigă cu dușmanii rămășag.

În gândul nostru-i scris unire,

Atunci, de ce atâta-mpotrivire?

Lăsați de-o parte orice vrajbă,

Prindeți-vă de mână-n grabă.

Români frumoși, în ochi priviți-vă,

Uniți-vă, îmbrățișați-vă, iubiți-vă!

Întâmplător, sau mai de grabă nu, Unirea din anul 1859 s-a făcut doar la distanţă de ceva mai mult de o săptămână de ziua sa de naştere. Cred eu, de fapt sunt convins că deloc întâmplător.

Revenind, trebuie să amintesc faptul că Eminescu a fost dintotdeauna plăpând, fiind relativ mic de statură, slăbuț și mereu asaltat de boli și de nevoi, dar cu toate acestea a avut o putere creatoare incredibilă.

Eu unul cel puțin, văzându-i fotografia – cea de la vârsta imediat următoare adolescenței, unica publicată în vremea tinereții mele – am crezut că ar fi fost un june înalt, spătos, masiv chiar. Dar – măcar prin comparație cu Ion Creangă, care era o matahală de om – poetul era aproape un pui de om, firav din punct de vedere fizic.

Numai fruntea sa era înaltă cât Carpații pe care i-a străbătut de atâtea ori, iubindu-i fără rezerve. Era masivă, intimidantă prin forța ascunsă îndărătul ei și – și de aceea – atât de luminoasă, de frumoasă, de copleșitoare.

Acolo, înapoia acelei frunți a viețuit, stând pitulată de ochii altora, muza care l-a făcut să fie incomparabilul poeziei românești și a făcut-o posibilă ajungerii la noi, poetul obligându-ne parcă, prin valoarea scrierii, chiar să-i sărutăm mâna ținătoare de pană măiastră prin intermediul poeziei sale de neegalat.

Fără să fie un pustnic, deşi a fost un introvertit, şi-a creat o lume numai a sa, din care nu va mai ieși vreodată până la ieșirea din această lume pământeană, cea fizică, pentru că altfel va rămâne veșnic doar în prima.

La fel ca şi uitarea chiar şi plictiseala este uneori benefică, fie şi doar pentru faptul că ambele sunt naturale, adică fireşti. În ceea ce-l priveşte pe Eminescu prefer să mă îmbolnăvesc de neuitare, iar de plictisit n-o să mă plictisesc niciodată să îl citesc, să-l recitesc, să-l admir, să-l cinstesc şi să-l consider patriarhul literaturii române.

A fost în postura privilegiată, dată de impunătoarea sa personalitate, a omului care ar fi putut avea totul, dar a ales să nu ceară nimic pentru el. Pentru că a iubit prea mult oamenii şi a considerat că poate ei au mai mare nevoie de fiecare acel ceva care i s-ar fi cuvenit lui. Asta a fost de fapt bucuria trăirii lui, aşa a fost mulţumit şi fericit.

După cum probabil știți – îmi place să cred asta – am scris un eseu despre Mihai Eminescu, intitulat „ Dor de dor”, poate unii dintre dvs. chiar v-ați aplecat asupra lui, după care v-ați ridicat, răstimp în care să-l fi frunzărit măcar.

În siajul celor scrise acolo, în încercarea de a exemplifica – în felul meu – cât de cât această stare, am produs – rod al iubirii mele pentru Eminescu – următorul dor, care se cheamă, nici nu se putea altfel :

DOR NEVINDECAT

Fericit privesc în zare,

Soarele mă încălzește,

Mă privești surâzătoare,

Zîmbetul tău mă topește,

Glasu-ți tandru îmi șoptește:

Dragostea-i nepieritoare.

Te iubesc mai mult ca ieri,

Însă mai puțin ca mâine,

Îmi faci anii primăveri

Numai când ești lângă mine,

Inima din piept îmi sare,

Simt că zbor din floare-n floare.

Dar, atunci când ești departe,

Nu te afli lângă mine,

Depărtarea ne desparte,

Chiar atunci dorul îmi vine.

Aș dori să-ți spun în șoapte

Dorul ce-l împart cu tine.

Îmi ajungi dorul din urmă,

Îl atingi tremurătoare

Și-l împletești în cunună,

Acel dor cumplit mă doare,

Vin-o iute, boala-mi curmă,

E-o boală răvășitoare.

Mi-ai zdrobit inima-n piept

C-ai plecat lăsând-o goală,

Ai lăsat-o ne-mpăcată,

Orice poruncă accept

Numai ia-mi această boală.

Ceastă boală ancestrală,

Ce n-a putut fi vreodată

De cineva vindecată.

Eminescu nu a fost doar un poet mângâiat de geniu, a fost o entitate complexă, poate şi complicată, în orice caz una arzândă, răvăşitoare, efervescentă. Pentru el poezia a izbucnit dinăuntrul său, ca un vulcan încărcat cu inegalabila lavă a metaforei şi a făcut-o firesc, fără nicio sforţare, a fost o formă descurajantă pentru alții, dar atât de lejeră pentru el, cea de a se exprima, de a transmite scânteia sclipirilor sale, aşa cum de altfel a făcut-o în toate celelalte domenii pe care le-a abordat.

În tot ceea ce a întreprins cu gândul sau cu pana sa, Eminescu a descoperit, a pipăit şi a atins inflexibilităţi foarte solide ale vieţii şi lumii, legi ale firii, într-un cuvânt omenescul din ele. Ca un acrobat profesionist, pipăind versul, poetul a pendulat între fantezia aproape nefiresc de firească în cazul său şi concretul exact, adeseori frust, brutal chiar, manifestat prin atitudinea deloc tolerantă faţă de mai marii vremii, altfel atât de mici pe lângă personalitatea sa atât de proeminentă. A pendulat între afecţiune şi melancolie, nu neapărat de sorginte ludică, pe de o parte,

vezi printre altele: ,, fiind băiet păduri cutreiram / Şi mă culcam ades lângă izvor.. “ şi revolta abia reţinută, dacă ne referim doar la ,, Împărat şi Proletar “, pe de altă parte.

Versul său nu are colţuri, este rotund ca cercul de lumină din jurul frunţii sale, poate fi lesne mângâiat cu privirea şi de aceea poate fi citit de oricine cu pasiune, cursiv, fără poticneli.

A fost când tristul vesel, când tristul melancolic, când răzvrătitul, când candidul, duiosul, iubitorul de oameni şi de ţară. A fost un Om! A contemplat viaţa sub toate aspectele şi formele ei, dar pe alocuri a şi atins-o, insuficieant însă pentru a fi fericit, ci poate doar mulţumit cu ce i s-a oferit.

A scris poezie relativ simplă, accesibilă oricărui cititor, ca un desen clar, uşor şi plăcut de privit, dar în acelaşi timp şi poezie filosofică, scrisă nu cu înverşunare, ci cu zâmbetul osânditului, abia schiţat, parcă zâmbindu-şi sieşi, conştient de cunoaşterea propriei valori, de care nu a făcut paradă niciodată, ca mai toate marile valori universale, din rândul cărora face parte.

Şi-a mutat întreaga fiinţă, în totalitatea ei însă, rând pe rând, în orice a întreprins, nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării şi nimic nu a fost scris privind doar din afara fenomenelor abordate.

Cât priveşte activitatea didactică, ideile sale reformatoare, poate prea avansate, sau chiar fanteziste pentru acele vremuri, au fost considerate inadecvate, menită să bulverseze comoditatea şi inerţia sistemului, să mişte prea brusc starea învăţământului de atunci, iar superiorii săi ierarhici cu siguranţă au fost inhibaţi de o astfel de iniţiativă.

Am mai spus-o și într-o altă împrejurare literară, dar îmi face plăcere s-o reiterez. Pretindem cu toții că Eminescu (vai, ce bucurie am de fiecare dată să pot scrie și pronunța acest nume!), așadar, ne lăudăm că Eminescu ne aparține. De fapt noi îi aparținem lui, pentru că noi suntem copiii săi, el fiind tată al limbii noastre – de la el am învățat să vorbim și să scriem. El este tatăl trăirilor noastre sufletești – de la el am învățat să simțim – al trăirilor noastre și gândirii noastre, fiindcă de la el am învățat să ne amintim – al îndrăznelii noastre de a săruta – atât cât ne permite el, măcar cu vârful buzelor – versurile-i nemuritoare.

Mă străduiesc să exemplific cele spuse mai sus prin poezia:

NEAPARȚINERE

Mă am, dar, culmea, nu-mi mai aparțin,

Sunt multă apă într-un pahar cu vin,

Din care-a mai rămas pe fund puțin,

Din toate câte-am fost, acuma e amar pelin,

De- un timp de-o tremurândă ramură mă țin.

M-alerg din urmă, dar, iată, nu mă prind,

Oriunde mă îndrept deja mă văd plecând,

La lucruri serioase mă uit mai nou râzând,

De fapt e râsu-mi tare trist și mă surprind

Cu-ntregu-mi chip de râsul meu zâmbind.

Mă simt cumva întreținut, dar nu aparținut,

Ci aparținător de gînduri, în permanență mistuit,

Din câte-au fost, nimica nu se-arată revenind,

Deja mă văd, m-aud, mă simt îmbătrânind.

Sunt prins de vreme între susținere și întreținere

Și totuși, între deloc și-ntregul tot aleg neaparținere.

Fire visătoare, dar totodată arzândă, a colindat țara în lung și-n lat în fuga sa permanentă spre un ceva numai al lui, repetată, neliniștită, parcă intuind că va avea puțin timp la dispoziție, în căutarea a ceea ce doar el știa, încercând să cuprindă cât mai multe cu mintea sa mereu sfredelitoare, mereu însetată de cunoaștere.

A trecut în peregrinările sale prin orașe mari, dar și prin târguri și orășele, unele din ele însemnând ceva semnificativ pentru istoria acestui popor, dornic să afle cât mai multe, să-și îmbogățească și mai mult deja bogata sa cultură.

Noi, cei care-l iubim, avem datoria să-l promovăm, făcându-i pe alții, mai puțin familiarizați cu opera sa să-l descopere, iar pe ceilalți, ceva mai apropiați de adevărata cultură, să-l redescopere.

A fost sintetic și analitic în egală măsură, reușind când să facă un singur mănunchi din toate, când – dovedind generozitate – să ne răsfețe cu explicarea la modul amănunt a ceea ce dorea să ne arate, cu ceea ce avea să ne uimească. Acest lucru este și simplu și normal în cazul unei minți geniale.

Pentru mine Eminescu este doar născut, este încă viu, chiar acum mă uit la el, mă așez în genunchi în numele tuturor, rugându-l să ne ierte pentru nevolnicia noastră, pentru vinovăția noastră de al da uitării, noi bieți epigoni nerecunoscători. Așa îl văd eu, viu. Și nu sunt orb. Și chiar dacă aș fi, tot așa l-aș vedea. Pentru că aş face-o cu ochii minţii.

Eminescu ne-a învățat să gândim, să scriem, să citim, să știm, să iubim, să suferim și chiar să murim.

Adolescent fiind am învățat de la Eminescu să iubesc, să știu să mă îndrăgostesc, citind „ Floare albastră ”. Deasemenea am învățat să gândesc, parcurgând cu creionul în mână „ Glossa ”. Am învăţat să citesc, mai apoi să recit, pentru ca acum, iată, să şi scriu. După care am învățat CUM să fiu generos, urmărindu-i știința de a se dărui. Am învățat să sufăr, trăindu-i suferința. Și voi muri venerându-i până și moartea.

Deși pare că nu mai este cazul, țin totuși să amintesc cât de actuală este și astăzi, parcă mai mult decât oricând, poziția sa social-politică, exprimată atât de tranșant în ,, Scrisoarea III ”. Dacă nici versurile din această poezie nu se constituie într-o adevărată atitudine civică, de revoltă și de înalt patriotism, atunci care ? Cine altul decât el ar fi putut scrie astfel ? Nu putem, nu avem dreptul să uităm această pildă, aceste înfierări la adresa neiubitorilor de țară, parcă mereu aceiași, parcă mereu la fel, mereu și mereu, în toate epocile. Poate doar Nicolae Bălcescu a vorbit cu atâta patos despre această oropsită țară, dar de scris, în felul în care a scris, nu putea s-o facă decât el, Eminescu.

Cum oare am putea uita aceste versuri, scrise cu atâta înciudare ? :

” Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

S-ajungă-a fi stăpână și pe țară și pe noi !”

Sau, ceva mai la vale:

„! Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară

Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei

Ca să nu se-arate-odată ce sunteți – niște mișei !”

A fost într-o permanentă luptă cu timpul, dorindu-și să înfăptuiască multe lucruri, parcă intuind că va avea atât de puțin la dispoziție. Aș fi vrut să-i fi putut împrumuta din timpul meu, dar nu pot să fac decât să-i mai dedic o poezie, luând în răspăr timpul atât de nemilos, cu el în primul rând :

TIMP HAIN

Nimeni pe lumea asta nu are puterea să m-ajute

Și nimeni nu vreau să mă întrebe vrute-nevrute,

Din care zare acea tristețe grea îmi vine, de unde

Și până unde mai ales, durerea-n mine se întinde,

De ce acest cumplit blestem din urmă mă ajunge.

Pe fața albă – a pernei, eu fața tristă mi-o așez și plâng,

Vărs un ocean de lacrimi și perna udă-n brațe-o strâng,

Neîntrerupt mă simt tot mai apăsat de grelele suspine,

Cu greaua trecere a timpului, tristețea se iţeşte-n mine,

De-aceea, de atâta grea durere stăpânit, să urlu-mi vine.

Iar tu, o, prea nechibzuită viață, unde anume te grăbești,

Așa încrezătoare te arăți și uiți c-o veșnicie nu trăiești,

Naivă, te lași mereu atrasă-n fuga timpului și slugă-i ești,

Adevărat stăpân pe el îl recunoști și peste tot îl însoțești,

Că-n felu-acesta existența îți scurtează, nici nu bănuiești.

Tu, Timpule, hainule, neîncetat alergi, deloc nu obosești,

Dorința mea, acea de-a te opri un pic măcar, nesocotești,

De tine-ncerc să fug, mă treci prin cazne și mă-mbătrânești,

Nici o secundă, iată, tu nu pierzi și niciodată nu greșești,

Tu știi precis că-n orice loc aș sta ascuns, acolo mă găsești

Pe el l-a găsit mult prea devreme, nedrept de devreme. Dar, în acel scurt timp îngăduit de soartă, pe lângă toate celelalte, ne-a învățat chiar să și murim. Cel puțin pe mine.

Pentru toate aceste învățăminte și pentru încă multe altele, neenumerate aici, dar și pentru cele pe care nu am reușit să le înțeleg, sau să le descopăr îți mulțumesc Titan al poeziei!

Adevăratul Escu al neamului este Numai el, Eminescu, motiv suficient să mă încumet să-i dedic următoarea poezie, încă una, intitulată sugestiv:

ADEVĂRATUL ESCU

Normal,doar el a fost adevăratul Escu

Şi nu acela-nchipuit de Muşatescu,

Indiferent câţi au mai fost şi vor mai fi,

Doar al său nume în timp va dăinui.

Enescu a scos un „ Mi ” din Eminescu,

Ca să rămână singur el cu muzica,

Neîndrăznind să-l concurez pe Titan,

Ci, respectuos, să-l celebreze an de an.

Și noi ar trebui să ne-nchinăm la a lui stea,

Atâta timp cât lumea-aceasta-o exista,

Să-l prețuim pe marele George Enescu,

Dar, mai ales să-l venerăm pe Eminescu.

O spun chiar eu, neînsemnat, pretins poet,

SILVAN G. ESCU

Aripi ascunse în gene

♦♦♦Aproape că-i este milă de cei ca noi, normali ne place nouă să ne numim într-o efuziune firească de oameni, unii dintre noi infirmi sufletește, poate fără vina noastră, ea știind deja că nu suntem în stare să aplaudăm simplu, doar cu bătăile inimii, așa cum numai ea știe să o facă. Noi, ceilalți, o facem doar cu mâinile astea ostenite de atâta nefăcut și de foarte multe ori nevrednice și păcătoase, cu care ne automângâiem neputințele și maculăm albul frumuseții pure, aflată la doar doi pași de noi dealtfel.

♦♦♦Ea nu știe să plângă râzând, iar dacă ar face-o, cu siguranță ar fi nevoită să-și șteargă lacrimile cu genele, fluturându-le a bucurie, a iubire pentru frumosul din oameni, pe care ea îl găsește și acolo unde nu există.

♦♦♦Ea nu știe decât să râdă, păstrând lacrimile bine strunite în colțul ochilor, pentru ca – de acolo unde nu ar trebui să stea prea mult, ca să fie mereu proaspete – să fie sorbite de privirile noastre hipnotizate de un firesc greu de deslușit, ca o revărsare de talent și frumusețe a sufletului, incomparabile.

♦♦♦Într-un fel straniu pentru noi, greu de gestionat, ba chiar și doar de admis, dar atât de natural pentru ea, această minune de om plânge cu umerii și râde cu ochii, la baza cărora surâsul permanent se simte la el acasă.

♦♦♦Să nu ucizi o pasăre cântătoare zice titlul unui film celebru. Această pasăre cântătoare cu aripi de îngeri în gene ne ia cu ea în zbor legănat de adieri de vânt și ne așează pe umeri de stele, acei umeri care nu plâng niciodată pentru că stelele nu știu aceste descărcări de durere, ele fiind toate doar zâmbet.

♦♦♦Această pasăre împrăștie cu aripile genelor sale atât de generoase pulberi de talent și valuri de lumină, ne arată tuturor și fiecăruia în parte locul unde ar trebui să ne aflăm, uneori doar pentru căutatul refugiu spre noi, dar cel mai adesea pentru necesara meditație, pentru descoperirea valorii noastre, pentru obligatorul exercițiu de spiritualitae de care avem atâta nevoie, pentru regăsirea dorințelor și a posibilelor idealuri care se află la o așa mică distanță de noi.

♦♦♦Rămâne doar să avem puterea să le privim cu alți ochi, cum sunt cei ai acestei păsări, acei ochi senini, mereu surprinși de căte putem să oferim, numai să vrem.

♦♦♦Am primit încă o dată o lecție de cum trebuie să ne uităm în primul rând la noi, dar să mai păstrăm ceva, să ne mai rămână privire și pentru ceilalți.

♦♦♦Mulțumim pentru această lecție oferită cu o așa mare bucurie și generozitate în mod gratuit fiecăruia din noi.

SILVAN G. ESCU

Pozitivitate

♦♦♦Noi, oamenii, ne dorim să avem parte de lucruri frumoase în viaţa noastră, să fim înconjuraţi de lumina pozitivităţii, pentru binele nostru, sau a celor din jur pe care îi iubim sau îi preţuim.

♦♦♦Însă, pentru a junge la ea, la pozitivitate, este necesar să avem o structură corespunzătoare, genetică, dar asta nu este întrutotul suficient, avem nevoie de educarea voinţei şi abia după aceea e posibil să reuşim depăşirea tuturor barierelor, cu blândeţe însă, obligatoriu cu bun simţ, dar mai ales cu înţelepciune. Dar cum ajungem la ea, la înţelepciune ? Un răspuns, cu mai multe ramificaţii, ar fi următorul : în primul rând să ne dorim, apoi să cumpănim, după care să alegem şi – nu neapărat în ultimul rând – să tolerăm. Ce ? Orice. Oricând. Oricui.

♦♦♦Am certitudinea că dacă ne apropiem de ea, de pozitivitate, într-un fel anume, simţim – şi nu este doar o simplă impresie – că printr-un efort de imaginaţie – atât cât să ne permită tangenţa cu ea, una aproape concretă – putem să dăm o formă utilă, armonioasă gândului în alergarea lui cu bună ştiinţă spre normalitate. Acea normalitate atât de necesară în a ne asigura stabilitate emoţională şi pe care în mod cât se poate de firesc să o putem transmite celor spre care ne dircţionăm gândul, sau cu care interacţionăm într-un fel sau altul.

♦♦♦Întrebarea principală care se pune: este oare posibil ca, presupunând că reuşim să ajungem la această pozitivitate, să-l putem influienţa în sensul dorit, urmărit, pe cel care este fundamental negativ, care vede doar în negru totul, care are o anumită voluptate a putregaiului, a urâtului, a răului. Nimeni nu poate garanta o asemenea determinantă schimbare în modul fundamental de viaţă a unui astfel de individ, dar încercarea trebuie neapărat făcută, fiindcă ea este latura normală, cea care face parte din structura acelei pozitivităţi şi este posibil ca, perseverând, până la urmă acea încercare să aibă sorţi de izbândă.

♦♦♦Dar ce se-ntâmplă când se întâlnesc două persoane care ating în acelaşi timp acea normalitate pornită din acelaşi gen de stabilitate emoţională şi care ajung să aibă concomitent acelaşi grad de pozitivitate de care vorbeam ? Se naşte o pozitivitate superioară, ca şi când s-ar însuma cea a celor doi, şi astfel s-ar consolida, conducând la o stare emoţională înaltă, greu de atins de unul singur? Sau pozitivitatea unuia, poate mai puternică, sau doar mai dinamică, ar înghiţi-o pe a celuilalt ? Greu de spus. În orice caz din conjugarea pozitivităţii celor doi va izvorî o lumină, benefică ambilor, dar şi altora. Şi – cu certitudine – acea lumină se va revărsa şi asupra celor din preajmă.

♦♦♦Ne putem măcar propune să avem parte de aşa ceva?

SILVAN G. ESCU

Îmbrăţişare cu ochii

♦♦♦În urmă cu vreo două săptămâni am văzut ceva la televizor despre care am vrut să scriu chiar în acea seară, dar fiind prea emoționat n-am reușit și abia acum, după atâta timp, simt că sunt în stare să o fac. În acea seară întreaga suflare care s-a aflat în sala de spectacol sau în fața televizoarelor a lăcrimat, mai puțin cea care a smuls acele lacrimi… Ba chiar a zâmbit, deloc superior însă, ci doar cu superioritatea celui al cărui suflet e o continuă bucurie, o continuă poezie, a celui care a câștigat deja lupta cu propriul destin trupesc, învingător ieșind de departe cel spiritual. Și este un copil încă, o domnișoară cu o voință care lipsește multora dintre noi, un talent multivalent revărsat în activități vocaționale în care sunt strict necesare chiar membrele care să le săvârșească.

♦♦♦Încă de la apariția pe scenă, din prima clipă, ne-a îmbrățișat cu ochii și ne-a ținut strâns chiar și după terminarea numărului artistic, susținut cu vocea și cu degetele de la picioare, alergând delicat pe clapele pianului cu care se acompania.

♦♦♦Cei prezenți în sală se uitau cu firească uimire unii la alții, neputând să-și stăpânească ochii să adune sub pleoape roua lacrimilor, izvorâte de dincolo de normalitatea cu care acei oameni sunt obișnuiți în viața de toate zilele, cea atât de anormală altfel. În timp ce, de la înălțimea scenei, dar mai ales de la înălțimea performanței artistice cu adevărat unice, doi ochi mari, senini, calzi, generoși ne mângâiau sufletele deja încântate de prestația sa.

♦♦♦Pe mine cel puțin acei ochi luminoși mă urmăresc permanent, obligându-mă să nu uit ce au transmis sufletului meu desfrunzit și care simt că are nevoie de acea lumină pentru a călători spre locul arătat de acei ochi. Ochi care nu mă lasă să mă rătăcesc, fiindcă îmi arată potecile de pe care alungă întunericul nopții să văd unde îmi așez pașii nesiguri, șovăitori.

♦♦♦Multe ore mai târziu, în adâncul odihnitor al nopții, unul din misterioșii vestitori cerești a apărut, odată cu dunga zorilor, plutind către mine în fruntea nenumăratei sale oștiri. El a găsit cuvânt de deșteptare în urechea celui adormit, a mea adică, făcându-mă să mă ridic și să rostesc – nici eu nu știu de ce – un nume, doar atât : LORELAI.

♦♦♦După care am căzut într-un somn liniștit, fără coșmaruri, doar cu vise în care eram înconjurat de îngeri, în mijlocul cărora cînta la pian cu degetele de la picioare, îmbrățișându-mă cu acea privire mîngâietoare, un înger aflat deloc întâmplător printre noi. Unul trăitor aici, pe pământ.

SILVAN G. ESCU

( Repost ) – Eminescu nu mai este ?

♦♦♦Aş fi vrut să scriu o poezie la moartea lui Eminescu. Atunci însă. Dar, cum s-a născut prea devreme, sau eu prea târziu, n-am apucat să-i respir versul în stare crudă, proaspătă, să inspir o metaforă din creaţia sa și să expir recunoștință. Iar acum – la o distanță de timp întristător de lungă – nu mai îndrăznesc decât să-mi furişez privirea peste umărul său nevăzut, să trag cu coada ochiului la poeziile sale şi să-i sorb vorbele scrise cu geniu neegalat.

♦♦♦Cuvintele pe care îmi doresc să le spun despre el nu au legătură cu moartea. Pentru că după ce ni l-a luat – doar atât a putut face hâda ! – după aceea nu a mai avut nicio o putere asupra lui, ba din contră, acum este mai viu decât oricând. Fiindcă, de mai bine de 125 de ani, în fiecare zi de 15 iunie el învie puțin câte puțin. Iar ea, moartea – lovi-o-ar şi pe ea !- moare de ciudă!

♦♦♦Da, Eminescu ESTE ! Mă întreb ce trebuie să facem ca să-i merităm trăirea. Ce, nu știați că el trăiește permanent? Sau, dacă aţi ştiut, cum de v-aţi permis să uitaţi ? În primul rând trebuie să simțim nevoia să-l citim, să-l recitim, să-l recităm, să-l intonăm, să-l slăvim, să-l trăim. Şi să-l iubim, dacă ne permite. Doar dacă ne permite. Şi nu neapărat tuturor… Îi conjur pe românii nerecunoscători să ia aminte şi să execute zi de zi, clipă de clipă cele spuse mai înainte! Iar pe Eminescu îl rog să fie din nou îngăduitor, să ne ierte şi să ne permită să-l iubim.

♦♦♦Pentru că am mai scris despre el în alte împrejurări şi pentru că simt că nu va refuza, am să-mi permit chiar acum să-l strâng în braţe peste timp, cu recunoştinţa prietenului, care – sper – m-ar fi lăsa să-i fiu. Ca să pot să-i miros ,,Floarea albastră” de la reverul poeziei, să-i curăţ pana cu care a scris ,,Dulce Românie”, iar el, mergând cu paşi agale, să-mi arate aleea plopilor fără soţ, adică nepereche, întocmai ca şi el. Şi încă ceva, la care visez de mult, de când am auzit prima oară numele lui, dar pe care parcă-l știam dintotdeauna. Aș vrea să-l rog, să-l implor să-mi permită să-i fiu cal la diligența care-l duce la Viena. Iar la întoarcere, ciulindu-mi urechile a uimire, să-mi povestească despre boemia sa, despre iubirile sale şi – înainte de a ajunge din nou în țară, încă de la trecerea graniţei – să-mi spună câte ceva despre Schopenhauer.

♦♦♦După care, odihnindu-se preţ de o poezie, să continue să scrie cu aceeaşi vervă şi sarcasm despre relele şi răii vremii, chit că duşmanii săi de atunci, de ieri sau de azi vor încerca să-l omoare încă o dată. Mereu pe 15 Iunie. Zadarnic. Nu poţi ucide o pasăre cântătoare!

♦♦♦Nu fiţi trişti, Eminescu s-a născut ca o dimineaţă, una purtătoare de Luceferi, şi aşa va rămâne veşnic!

♦♦♦Pentru că acestei păsări nu o să-i ia nimeni zborul, iar pentru noi toţi, chiar şi pentru detractorii săi cei mai acerbi (doar atât !, din respect pentru ,,pasăre”), pana din aripa sa fermecată mai scrie încă.

SILVAN G. ESCU

Crăciunul de lângă noi

Crivățul aruncă săgeți de gheață smulse gerului năprăsnicit, cocoțat atoatestăpânitor pe coama zburlită a munților, lăsând să cadă viscolit fulgi nepereche de nea peste pământul în care ne vom străbuni și noi trupurile născute chiar din el, ca o răscumpărare…

În această atmosferă de poveste, privind cu ochii pe frestruica aburită aceeași veșnică minune, vom aștepta de fiecare dată, la nesfârșit, ca pe un mereu nou început, nașterea Mântuitorului ca pe cea mai Dumnezeiască speranță, ca pe o porție binecuvântată de liniște, de drag de viață, de pace și de iubire pentru aproapele nostru.

Focul…focul din sobe să scoată scântei cu miros de cetină și să-l împrăștie peste tot, peste capetele noastre mirate că e posibil…

Ar trebui ca în fiecare casă să umble îngeri cu colinde pe umeri, iar în loc de aripi să poarte straie de sărbători cântate pe toate vocile pământului, straie tivite cu miros de cozonaci necopți în așteptarea venirii Domnului Iisus Hristos.

Ar trebui ca fiecare om să aibă o pivniță a sa, iar de grinzile ei să atârne șiraguri neuniforme de cârnați usturoiați, tobe și burți de porc afumate, umplute cu ficat, șoric și toate cele trebuincioase, dar neapărat cu dragoste și dorință de viață. Toate aceste bunătăți privind galeș de deasupra butoaielor pântecoase pline cu licoare de ananas, stoarsă din chihlimbarul boabelor de struguri îmbrățișați în ciorchini cât ugerul vacilor.

Iar dintr-un colț al pivniței, niciodată aflat, ci doar bănuit, să răsune un susur doinit, abia șoptit, ca o mângâiere a sufletului deschis, curat, dar atăt de încercat al românului…

Așa să așteptăm Sfăntul Crăciun, cu zîmbet în inimi și-n simțiri, iar în Ajun, învăluiți în această aură a bucuriei, să primim urarea zglobie a copiilor dornici de a se înavuți, temporar doar, cu mere, covrigi și nuci, pe care le vor rândui cu grijă spre a fi numărate. Aflați pentru o zi în prietenească întrecere cu ceilalți înavuțiți pentru o noapte..

Poate că par doar lucruri simple, niște banalități acolo. Da, dar ce banalități plăcute ! Cît de minunate !

SILVAN G. ESCU

( Repost ) Avem nevoie de mâine

♦♦♦Simţeam această nevoie în timp ce mă aflam în căutarea orizontului nevăzut, care în mod sigur, în înţelepciunea sa ancestrală scrutează depărtarea care se sprijină pe nemărginirea zărilor.

♦♦♦Am oscilat între iluzia unei culmi niciodată urcată şi certitudinea unui pas făcut de prea multe ori. Şi am ales să mă iluzionez, frământându-mi trupul de lut cu mâinile în formă de aripi de îngeri, muiate din când în când în lacrima şi ea în formă de inimă plânsă.

♦♦♦Şi uite aşa am rămas agăţat de iluzii, care alunecau laolaltă cu certitudinile, dar şi cu inerentele îndoieli în aceeaşi direcţie, spre ceva ce simţim cu toţii, spre ceea ce se chemă datină.

♦♦♦Drumul colbuit de atâta nemers pe el are mai nou trotuare de apă dulce, dar şi sărată din loc în loc, adunată de la lacrimile broaştelor. Iar eu – vrând să experimentez – merg cu tălpile goale pe deasupra apei, pe partea stângă a trotuarului din dreapta, ca să le fac în ciudă broaştelor, care altfel înoată regulamentar. Dar şi pentru că mă oboseşte la culme culoarea, prea verde pentru ochii mei, motiv pentru care merg călcând cât pot eu de apăsat pe spinările lor.

♦♦♦Să fi fost un simplu vis? Şi dacă da, povestea acelui vis mi s-a cuibărit la sân, ciugulindu-mi din inimă vorbe pe care le adaugă spuselor sale, născute încă înainte de a mă naşte eu însumi.

Este o poveste tristă, care tot încearcă să se cureţe de rugina adevărurilor incomplete, spuse pe jumătate şi mai ales de stăpânirea minciunilor spuse în numele său, care vrea să scape de apăsarea nopţii minţii îngrădită cu gratii din suliţe de gheaţă.

♦♦♦De prea multa apăsare a nopţii, ochiul a început să sângereze peste culorile vremii, amestecîndu-le cu purpuriul seminţelor durerii, încolţite spontan lîngă icoana umilinţei. Eu avînd doar vina de a fi statuie vie pe care s-a experimentat umilinţa, eu singur având în mine prea multe străzi. Pe care s-o aleg, care este cea care mă va lua de mână şi-mi va arăta calea, care îmi va arăta drumul acela special care să nu aibă imprimat pe frunte coroana fricii.

♦♦♦Voi mai găsi în spatele porţilor închise în mine dimineţile pe care să le nasc, făcându-le cadou timpului şi pe care să le înfieze mama ziuă?

♦♦♦Numai zorile – împingând noaptea în trecutul adânc, subţiind-o treptat de întuneric, acele zori cu ochi migdalaţi, butucesc amintirile prezentului, care vor deveni – în mod inevitabil – trecut în viitor.

♦♦♦Între timp trupul lor, al zorilor, se strecoară aproape neobservat în povestea pe care tocmai încerc să v-o spun.

SILVAN G. ESCU