Îmbrăţişare cu ochii

♦♦♦În urmă cu vreo două săptămâni am văzut ceva la televizor despre care am vrut să scriu chiar în acea seară, dar fiind prea emoționat n-am reușit și abia acum, după atâta timp, simt că sunt în stare să o fac. În acea seară întreaga suflare care s-a aflat în sala de spectacol sau în fața televizoarelor a lăcrimat, mai puțin cea care a smuls acele lacrimi… Ba chiar a zâmbit, deloc superior însă, ci doar cu superioritatea celui al cărui suflet e o continuă bucurie, o continuă poezie, a celui care a câștigat deja lupta cu propriul destin trupesc, învingător ieșind de departe cel spiritual. Și este un copil încă, o domnișoară cu o voință care lipsește multora dintre noi, un talent multivalent revărsat în activități vocaționale în care sunt strict necesare chiar membrele care să le săvârșească.

♦♦♦Încă de la apariția pe scenă, din prima clipă, ne-a îmbrățișat cu ochii și ne-a ținut strâns chiar și după terminarea numărului artistic, susținut cu vocea și cu degetele de la picioare, alergând delicat pe clapele pianului cu care se acompania.

♦♦♦Cei prezenți în sală se uitau cu firească uimire unii la alții, neputând să-și stăpânească ochii să adune sub pleoape roua lacrimilor, izvorâte de dincolo de normalitatea cu care acei oameni sunt obișnuiți în viața de toate zilele, cea atât de anormală altfel. În timp ce, de la înălțimea scenei, dar mai ales de la înălțimea performanței artistice cu adevărat unice, doi ochi mari, senini, calzi, generoși ne mângâiau sufletele deja încântate de prestația sa.

♦♦♦Pe mine cel puțin acei ochi luminoși mă urmăresc permanent, obligându-mă să nu uit ce au transmis sufletului meu desfrunzit și care simt că are nevoie de acea lumină pentru a călători spre locul arătat de acei ochi. Ochi care nu mă lasă să mă rătăcesc, fiindcă îmi arată potecile de pe care alungă întunericul nopții să văd unde îmi așez pașii nesiguri, șovăitori.

♦♦♦Multe ore mai târziu, în adâncul odihnitor al nopții, unul din misterioșii vestitori cerești a apărut, odată cu dunga zorilor, plutind către mine în fruntea nenumăratei sale oștiri. El a găsit cuvânt de deșteptare în urechea celui adormit, a mea adică, făcându-mă să mă ridic și să rostesc – nici eu nu știu de ce – un nume, doar atât : LORELAI.

♦♦♦După care am căzut într-un somn liniștit, fără coșmaruri, doar cu vise în care eram înconjurat de îngeri, în mijlocul cărora cînta la pian cu degetele de la picioare, îmbrățișându-mă cu acea privire mîngâietoare, un înger aflat deloc întâmplător printre noi. Unul trăitor aici, pe pământ.

SILVAN  G.  ESCU

Târâtoare

Mă uit înspăimântat in jur,

Nu-mi dau seama ce se întâmplă,

O gaură de şarpe mă strigă :

Hei, tu, cel cu ochelari,

Nu te mai holba atât,

Apopie-te, hai, vino aici,

Aici e locul tău, neomule.

 

Lasă, ştiu, simt asta după sânge,

Ai sângele rece, ştii bine, fiindcă

Porneşte dintr-o inimă îngheţată,

Eşti întocmai unei târâtoare,

Reptilă dezgustătoare.

 

De multă vreme sunt singură,

Singură, neîntrebată de nimeni,

Mi s-a urât de atâta singurătate,

Vezi bine, că doar ai ochelari,

Te ştiu, eşti unul de-l nostru.

 

Aşa că-ţi fac o invitaţie,

Vino şi locuieşte în mine,

Sau, dacă nu, ia-mă cu tine,

Du-mă şi fă-mă peşteră,

Locuinţă pentru balauri.

 

SILVAN  G.  ESCU

Vânzătorul de ţânţari

♦♦♦De fapt e mult spus vânzător, l-am avansat eu la acest înalt statut, habar nu am pe ce temei. Şi o să mă supun la grele cazne ca să explic mai în amănunt, cam cum este preţul cu amănuntul, adică mai lesne de înţeles pentru cei înţepaţi deja. Este de fapt un escroc cu creier de antreprenor în suspensor, un şantajist nenorocit cu negru pământ în buric, unul care umblă cu ţânţarii la el, ţinându-i de-al dracu într-o sacoşă jegoasă, ca să nu bată la ochi şi-i ameninţă pe locatari cu invazia ,,Invincibilei armada „, sau, dacă preferaţi un termen mai puţin belicos, a ,,trompeţilor „!

♦♦♦Numai ce-l vezi că intră – pe la ieşire desigur – în fiecare scară ( cea dublă, partea pe care se coboară, cea socială ) numai scară de bloc să fie, întreabă de administratorul sindic şi în lipsa acestuia, care toată ziua, bună ziua este ocupat cu insolvenţa, se orintează spre est, privind pe furiş spre vest, şi când nimeni nu e atent întreabă de celălalt. Nu mă întrebaţi care, că nu sunt într-o dispoziţie prea bună săptămâna asta şi probabil sigur (!) nu voi fi nici cea viitoare şi cu (acul de ) siguranţă o să vă supăraţi că nu vă răspund la salut, pardon, la întrebare.

♦♦♦Şi după ce cu mare greutate la cântar dă de el ( în el, deocamdată nu !) îi propune acestuia, dar dacă se află mai la distanţă, aceluia, îi pune aşadar pe masa virtuală un târg. Unii, ceva mai neserioşi, neutri, ar zice cu glas răcnit târg de mirese de exemplu, alţii, mai puţin neserioşi, prieteni, ar spune pe un ton mai scăzut, am zice noi chiar un semiton, târgul de la Leipzig, în timp ce noi, care suntem un pic mai vechi, am spune abia şoptit că acest ,,deal” ( vedeţi cu urechea ce bine sună! ) este de fapt o simplă invoială. Adică, ori cu ţânţari, ori cu linişte din partea locatarilor.

♦♦♦Iată în ce constă toată tărăşenia : într-o cutie, împrumutată de la Pandora, deci nimic special, în mare secret ( îl ştim doar noi, câţiva ) ţine o singură ţânţăroaică gravidă cu un muscoi, aflată chiar în ultima lună, care va naşte pui vii, cum ar zice Românul rupt în cur. Ăsta e tot şpilul afacerii : banii, sau viaţa ( pusă în pericol ), prin simpla punere în libertate condiţionată a ,,trompetistei „. Simplu şi ingenios.

♦♦♦Însă parşivenia merge şi mai departe, fiindcă întreprinzătorul, care-şi spune cu suficientă emfază şi făloşenie vânzător, este de fapt un cumpărător înrăit, el cumpără ramele cu plase cu tot de la ţânţari, pardon de la locatari, dacă se poate pe gratis – şi se poate, garantez ! – promiţând la schimb pemperşi pentru aia micii, pantru puii de ţânţăroaică adică. Păi ce credeaţi că-i dă gratis ? În schimb(ul 2) îl asigură la ASIROM pe administrator că nu deschide cutia. Ca să nu răcească gravida.

♦♦♦Grozavă idee, mizerabilă gândire, insectă – scuze – infectă iniţiativă, nesimţită escrocherie, bănoasă afacere, afectoasă, chiar – ştrangulând-o – insecto-omenească !

♦♦♦Trăiască libera iniţiativă !

aNOFELul  dIN  cOTROCENI

S  G.  E

( Repost ) IDIOT – Îmbunătăţit ( articolul! )

♦♦♦M-am născut, mai corect spus, am fost născut demult, unii prieteni, ceva mai, dar ce zic eu, mult mai deştepţi decât mine, ar spune chiar de prea mult timp. Şi – fiind aşa cum sunt, o să vă daţi singuri seama – probabil se gândesc că nu prea mai am ce căuta printre ei, poate că-i încurc.

♦♦♦De când mă ştiu eu locuiesc în Dostoievski, sunt idiotul său principal. Dar cum așa, Doamne Iartă-mă, ce zic eu – idiotul de mine – sunt chiar unicul chiriaş. Culmea prostiei este că mă mândresc cu asta, aşa că am plăcuta impresie că sunt tare deştept dacă recunosc acest lucru. Nu-i aşa că e un lucru mare, că este ceva nemaispus şi nemaiauzit de cineva? Să crezi despre tine – chipurile, în mod deștept ! – că ești un idiot?

♦♦♦Nu, nu este vorba (aia) de stradă, ci de ditamai autostrada; cea a literaturii universale. După părerea mea de idiot – dar poate (sper) unul deştept, sprijinit cu capu-n deşt, aş zice eu, care abia-mi ţin capul – este cea mai importantă din câte au existat vreodată. În lumea întreagă, desigur întreagă şi la minte.

♦♦♦Pentru că acea autostradă are benzi infinite, construite în întregime (iar, iată!) din idei deștepte, cele mai multe unice. Pe care să te tot plimbi. Gândind. Doar gândind la ce a scris el. Iar noi, dacă ne apucăm de scris, o facem doar ca să-l copiem, bieţi ,,indigoi”. Dacă ţineţi neapărat putem folosi singularul, pentru mine şi pentru acea foiţă liliachie. Dar şi în acest caz vom fi plurali, adică doi !

♦♦♦O să mă întrebaţi ce vreau să spun cu asta, cu locuitul adică, aşa că o să încerc să vă explic cât mai simplu cu putinţă, fiindcă eu sunt mai greu de înţeles tocmai din pricina de care vă vorbeam mai sus (dar şi mai jos !). Iată, pe scurt, ce vreau să spun cu mâna pe inimă, cea de sub cămaşă, eu, care sunt bănuit că n-aş avea pe prea mulţi la inimă : aşadar, eu, care sunt idot cum deja bine ştiţi, mă grăbesc – că sunt tot timpul cam pe fugă şi în mare întârziere – alerg să pun mâna pe o carte de-a sa. Şi ochii.

♦♦♦Dar cel mai tare mă grăbesc să vă invit în scris, cu scrisul meu mic, dorind din toată ființa mea de simplu cititor să mă auziţi și să-l citiţi. Iar cei care l-aţi citit faceţi bine şi mai citiţi-l măcar o dată…

♦♦♦Nu de alta, dar n-aş vrea să rămâneţi ca mine. Aşa cum am zis ceva mai sus. Sus de tot. Cu litere mari.

♦♦♦Unul care este ( sunt, sau aş putea să fiu ) mândru de a fi fost un probabil personaj de-al său. Fie și idiot.

IDIOTUL  din  COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) – Eminescu nu mai este ?

♦♦♦Aş fi vrut să scriu o poezie la moartea lui Eminescu. Atunci însă. Dar, cum s-a născut prea devreme, sau eu prea târziu, n-am apucat să-i respir versul în stare crudă, proaspătă, să inspir o metaforă din creaţia sa și să expir recunoștință. Iar acum – la o distanță de timp întristător de lungă – nu mai îndrăznesc decât să-mi furişez privirea peste umărul său nevăzut, să trag cu coada ochiului la poeziile sale şi să-i sorb vorbele scrise cu geniu neegalat.

♦♦♦Cuvintele pe care îmi doresc să le spun despre el nu au legătură cu moartea. Pentru că după ce ni l-a luat – doar atât a putut face hâda ! – după aceea nu a mai avut nicio o putere asupra lui, ba din contră, acum este mai viu decât oricând. Fiindcă, de mai bine de 125 de ani, în fiecare zi de 15 iunie el învie puțin câte puțin. Iar ea, moartea – lovi-o-ar şi pe ea !- moare de ciudă!

♦♦♦Da, Eminescu ESTE ! Mă întreb ce trebuie să facem ca să-i merităm trăirea. Ce, nu știați că el trăiește permanent? Sau, dacă aţi ştiut, cum de v-aţi permis să uitaţi ? În primul rând trebuie să simțim nevoia să-l citim, să-l recitim, să-l recităm, să-l intonăm, să-l slăvim, să-l trăim. Şi să-l iubim, dacă ne permite. Doar dacă ne permite. Şi nu neapărat tuturor… Îi conjur pe românii nerecunoscători să ia aminte şi să execute zi de zi, clipă de clipă cele spuse mai înainte! Iar pe Eminescu îl rog să fie din nou îngăduitor, să ne ierte şi să ne permită să-l iubim.

♦♦♦Pentru că am mai scris despre el în alte împrejurări şi pentru că simt că nu va refuza, am să-mi permit chiar acum să-l strâng în braţe peste timp, cu recunoştinţa prietenului, care – sper – m-ar fi lăsa să-i fiu. Ca să pot să-i miros ,,Floarea albastră” de la reverul poeziei, să-i curăţ pana cu care a scris ,,Dulce Românie”, iar el, mergând cu paşi agale, să-mi arate aleea plopilor fără soţ, adică nepereche, întocmai ca şi el. Şi încă ceva, la care visez de mult, de când am auzit prima oară numele lui, dar pe care parcă-l știam dintotdeauna. Aș vrea să-l rog, să-l implor să-mi permită să-i fiu cal la diligența care-l duce la Viena. Iar la întoarcere, ciulindu-mi urechile a uimire, să-mi povestească despre boemia sa, despre iubirile sale şi – înainte de a ajunge din nou în țară, încă de la trecerea graniţei – să-mi spună câte ceva despre Schopenhauer.

♦♦♦După care, odihnindu-se preţ de o poezie, să continue să scrie cu aceeaşi vervă şi sarcasm despre relele şi răii vremii, chit că duşmanii săi de atunci, de ieri sau de azi vor încerca să-l omoare încă o dată. Mereu pe 15 Iunie. Zadarnic. Nu poţi ucide o pasăre cântătoare!

♦♦♦Nu fiţi trişti, Eminescu s-a născut ca o dimineaţă, una purtătoare de Luceferi, şi aşa va rămâne veşnic!

♦♦♦Pentru că acestei păsări nu o să-i ia nimeni zborul, iar pentru noi toţi, chiar şi pentru detractorii săi cei mai acerbi (doar atât !, din respect pentru ,,pasăre”), pana din aripa sa fermecată mai scrie încă.

SILVAN  G.  ESCU

ÎnDOItul

♦♦♦A fost odată – şi mai este şi astăzi – un om special. Bine, nu e el chiar foarte rar din păcate, însă e unul care nu căra – şi nu cară nici acum – cu el, sau după el, nicio îndoială, fiind convins că aşa ceva nu există, deşi tot timpul se uită la ea. Întocmai ca personjul din ,,Moromeţii”, Ilie Moromete parcă, atunci când a văzut girafa.

♦♦♦Cu diferenţa că îndoiala nu avea gâtul atât de lung, fiind în opinia lui, a acelui om, îndoită : deci, practic, invizibilă din punctul său de vedere, observată de-acolo, de sus, din punctul în care se afla. E vorba de Îndoială desigur, doar nu v-aţi îndoit.

♦♦♦În plus omul nostru, sau dacă doriţi al vostru, nu avea acest minus, păgubos ar zice unii, adică nu-i era teamă de adevăr, ci invers. În tot acest timp – trecut, prezent, viitor – nouă (vouă) ne (vă) este teamă de adevăr, fiindcă acceptăm orice fel de prudenţă. Întrucât pur şi simplu o vedem, tocmai fiindcă are gâtul lung şi neîndoit.

♦♦♦Şi – îndoindu-ne un pic, ca să putem să ne aşezăm pe scaun – o să încercăm să explicăm cum vine asta din respect pentru scaun, nu ?

♦♦♦Dar pentru acest lucru vă rog îndoiţi-vă şi dumneavoastră un pic şi luaţi loc pe unde apucaţi, poate aşa veţi înţelege mai bine decît mine ce vreau să spun(spunem).

♦♦♦Aşadar, când cineva îi pune acestui om articulaţia la îndoială, el nu mai îndoaie piciorul din articulaţia genunchiului vreme de vreo două săptămâni ; de fapt acel cineva – nu o să-i dezvălui numele, că aşa m-a rugat – se referea la articulaţia vorbirii. În acest fel – propriu – respectivul om mergea cu piciorul ţeapăn, ca un şontorog de profesie (incertă) şi numai după ce ,,cineva”-ul îi permitea, oferindu-i un permis în acest scop, explicându-i în termeni simpli, în propoziţii de maxim două cuvinte despre ce e vorba, numai atunci încerca timid să-l îndoaie. Dar şi atunci, nefiind foarte convins, părea a fi tot îndoit. Probabil cu apă, ca să nu fie prea tare.

♦♦♦Tare interesant, penibil de interesant acel, (acest) tip cu mintea îndoită, adică 1/2 din ea, sau pliată dacă nu aveţi nimic împotrivă, aşa cum ar spune un pliant, sau un pliabil, cum preferaţi. Adică uşor de îndoit atunci când e nevoie. Şi e nevoie permanent, termen preluat de la coafor !

♦♦♦Aoleo! Fiţi atenţi că frizerul, cel din coafor bineînţeles, este în spatele dumneavoastră (vedeţi cât vă respect, scriu cu/vântul în faţă, scuze, întreg!), aflat cu maşina de tuns lipită de ceafă ca să vă tundă iarba de acolo, de acasă vor zice alţii.

♦♦♦Că de când staţi îndoiţi pe scaune tot ascultându-mă (ne) v-a cam crescut. Părul. E adevărat că – pe de altă parte, de fapt pe aceeaşi parte – v-a cam scăzut. Curiozitatea. Aşadar, amândouă puse în balanţă vă dau un oarecare echilibru.

♦♦♦Aşa că puteţi să vă dezdoiţi şi să vă ridicaţi, după care să mergeţi la casele voastre liniştite, linştiţi.

NeÎNDOITul  dIN  cOTROCENI

S  g.  E

Ana Brici de Romania

 

♦♦♦Mângăiată politic pe ceafa albă ca zăpada viscolită de furtuna străzii, ceafă mângăiată la rândul ei cât se poate de tandru de zulufii cârlionțați ai acestei frumoase brune, doamna Birci-all și-a eliberat șoldul ca să nu mai pară țață și a pus mâna mângâiecioasă de femeie de fier pe bici, ținându-l amenințător deasupra legatei la ochi, ca nu cumva s-o încline. E vorba de balanță. A Justiției.

♦♦♦Această Doamnă de Stat ( e vorba de Justiție, ca să nu fie vreo discuție), agresată în mod nerușinat de permanent, care nu mereu STĂ așezată cum ar vrea unii virili, cred ei, aflați în postura șefului de post care se vrea și politician, această doamnă nu suportă să fie tăvălită pe orice imaș de orice pălmaș de la sat ori din oraș.

♦♦♦Luată de pe drumuri, ale Europei, unde a fost trimisă la produs capital pentru Marx-ul colectiv de astăzi, pe numele său de partid penibil de social, botezat în mod ateu cu duiosul prenume PSD, a fost rugată prin ordin pe linie roșie ierarhică să se întoarcă (pardon) cu fața și să accepte o nouă poziție propusă, ba chiar dorită de mustața de deasupra sa.

♦♦♦După rumeneala din obraji, dacă n-o fi cumva mascara, se pare că n-are. Adică nu are nimic contra, în speță acea atitudine consecventă cu care se producea până de curând în platourile televiziunilor, așadar nu are nimic împotriva propunerii de a fi măcar pentru câteva zile interimar(ă) la Ministerul păstorit jalnic până deunăzi de ,, Altă-ntrebare ”.

♦♦♦Rămânând în același timp în alt spațiu, de Ministru pentru Românii de Pretutindeni, acei români care de acum o să fie văduviți de prezența sa, nu o s-o mai vadă pe niciunde, nu o să-i mai admire mersul legănat de zborurile dese pe alese dintr-un loc în altul în căutarea conștinței de sine. Pe care s-o importe gratis, după care s-o exporte legată cu fundă roșie, dar, pentru păcălirea străinătății, golită, suptă de conținut, în buna manieră specifică partidului mamut cu picioare de lut.

♦♦♦Orice ar face neste(I)mata doamnă Ana Birchall tot frumoasă rămâne.  Mai ales dacă nu rămâne.

Omul   BRICI  dIN  cOTROCENI

S  g.  E

Altă-ntrebare

♦♦♦Ministrul ,, Altă-ntrebare ” este atât de crispat, de constipat, încât înainte de a răspunde la o întrebare, oricare, parcă scapă vânturi pe gură şi, printre ele, se grăbeşte să prindă ora de culcare aflată în trenul puterii, răspunzând la foc automat Kalashnikov, în mod invariabil şi stereotip cu o tocită pe la margini, adică pe la mahala-ntrebare-constatoare, recte: altă-ntrebare !

♦♦♦Acea altă-ntrebare urma să fie tratată cu flori de băşina porcului, numită nepopular păpădie, a începutului următoarei întrebări, formulată identic, de parcă ar fi citit de pe promterul Antenei 3 ( şi-un sfert ?).

♦♦♦Ministrul Bâlbâici a înghiţit ,, Pumnul şi palma ” lui Dumitru Popescu cu cotor cu tot, dar şi hapul, acel panaceu universal pentru prostie, în vederea (de aproape !) tratării cu blândeţe mângâicioasă a şefilor săi penali aflaţi în şi din şedinţa de guvern, dar şi atunci când a ieşit pe la intrare ca să anunţe ce şi-a dorit cine avea nevoie ( nu, nu la baie !). Fiind împins, prin forţa strivirii cu privirea, pe scară, în jos, evident, de treapta de deasupra sa. Sau, poate, cine ştie, chiar a avut în gândul din capul său de Oblio această coclită generozitate socială străbătută de o solidă ( tare-n partea moale ) inserţie justiţie(ară).

♦♦♦De la începutul conferinţei de presă şi chiar şi în prezent (prezentul continuu) ,,mă râd ” de-mi vine să plâng şi mi-e teamă de bau-bau că am făcut-o ( cu cine ?!) şi în somn ( să fi fost al RAŢIUnii ?).

♦♦♦O grijă nu-mi dă pace, ci doar fiori de război, un gând groaznic mă persecută şi mă bagă cu capu-n apă, obligându-mă să dau un răspuns individual la o întrebare colectivă: cum oare, un om care pare că nu a citit nicio carte de specialitate, în afară de titlu, pe care-l ştie pe din afară, cum poate să fie ce n-ar trebui ? Răspunsul se găseşte în tocul uşii de la PSD, ţinut sub cheie de :

♦♦♦Drag-ne-a fost pe locul doi cîndva,

      De-acuma nu mai este-aşa.

      Aşa-i, n-aşa ?

♦♦♦Într-un final, aşteptat cu nodu-n gât, locul unde se ţine vioara, cea desenată pe cravata roşie ca partidul, de această clonă a nimănui  cu  întrebarea  ,, când  se va sfârşi ” , această minune de ,, ministru ” a ,,tăiat” felia de declaraţii de presă, scurt pe din doi în doi, întorcându-se la stânga sa, făcând ca dreapta să rămână cu ea-n mână, cu întrebarea, devenită deja laitmotiv: altă-ntrebare ?!

neÎNTREBATU diN  cOTROCENI

S g. E

Moricica stricătuţă

MicUȚ PAMFLEţel !

♦♦♦Moara stricată e funcțională și chiar dacă nu e prea veche nu arată prea nouă, așa că are nume de om, unul cu două diminutive, Gheorghiță și Mateuț (ca fotbaliștii, dar măcar ei erau doi, fiecare cu el !), așadar acest doi într-unul e tăricel în minciunică, chiar dacă aceasta nu e prea micuță.

♦♦♦Acest bâlbâituț, probabil bunuț profesional, ocolește orice întrebare, pe care o consideră constatare, validându-se astfel ca avocăcățel și se tot învârtește după copac până amețește. Copacul. Care se uită perplex la el ( dânsulețul ) cum aleargă într-un singur picior, în timp ce cu celălalt își dă șutulețe mobilizatoare în funduleț ca să prindă vitezuță și astfel s-o prindă din urmă și s-o mângâie pe cefuță pe șefuță. Sobra și voinica șefă a DNA, despre care distinsulețul spune, fără să fie întrebat, că n-a plagiat și în consecință, folosindu-se de elocință, nici gura nu-i miroase a litere mîncate. Și chiar dacă le-ar fi mâncat nu se observă, fiindcă erau acolo, niște amărâte de litere de mână, adică de mânecuță, pardon, de mânuță. Deci nu se pune !

♦♦♦Întrebat fiind dacă a făcut (într-o) parte din comisie, el (uțul) răspunde cu gura, folosind cuvinte îngrămădite ( de pilierul de la naționala de rugby) unele peste altele, că nu. În schimb afirmulează doct că i s-a cerut în calitate de avocat doct(or) să formulească un punct nevralgic de vedere la distanță privind de aproape valoarea strict – literară era să zic, dar mă abținesc – profesională a lucrării de doctorat a doamnei baschetbaliste. Care altfel se pricepe de minune să arunce la coș cu toate mingile corupte, mai ales cele umflate.

♦♦♦Revenind la moară, domnulețul, deși nu-și amintește ce este întrebat, își amintește perfect (perfectul simplu, că nu e așa complicat!) ce nu e. Întrebat. Acest avocacat-doctor și profesor de drept stângist, poticnit la vorbă și la logică – cea intenționat lovită la gioale, pentru inducere în eroare – îmi provoacă olecuţă oroare.

♦♦♦Foarte întâmplător, în perioada cu pricina a întocmit rapoarte profesionale pe marginea din stânga a lucrărilor de Dottore, scrise (oare!) cu pixulețul de niște oameni simpli și necunoscuți. Este vorba de unul și…una, dublu V. P. și L. C. K.

♦♦♦Acest avocat de – rimă! – vine singur la bară, fixă deocamdată, dar nu se ştie cât și – rămânând agățat de ea – începe să turuie, bubuind niște nimicuri, micuţe, pe care le repetă de mai multe ori ca să fie repede neținute minte.

♦♦♦Din tot ce vorbește am reținut că nu am înțeles nimic, în afară de faptul serii că e un foarte bunicel (diminutiv !) apreciator !

BâlbâITUL  aproape  mUt  diN  cOTROCENi,

S  g.  E

Ruptul în cur

♦♦♦De la o vreme încoace, ba, mai precis spus chiar dinaintea erei noastre care trece domol prin Iohannis, fostul ,,Ardei umplut” cu evenimentele zilelor din trecutul nu foarte îndepărtat, apoi ,,Găina care a născut pui vii” și actualul ,, Român rupt în cur ”, cum zice chiar el, a început să aibă o bizară ruptură fracțională de logică. Ori este una reală, datorată nu știu cărui fapt, să sperăm că nu medical, ori este una jucată, jonglată în mișcări unduitoare de gleznă.

♦♦♦Optimist cum sunt, optez mai de grabă pentru opt, pardon, pentru a doua variantă, pentru că pe toți cei pe care, uneori pe bună dreptate, i-a înfierat cu mânie proletară – vedeți bine comunistul asuprit din el ! – acum îi mângâie îngrijorător de suspect pe ceafă, adesea cu ambele mâini în același timp. Și o face într-un mod grețos, aproape că mi se găgește !

♦♦♦Pentru cei care nu cunosc termenul le dau termen doar până la sfârșitul fiecărui an să se documenteze în localitatea cu pricina, aflată la numai căteva zvârlituri de băț de noi, mai bine zis între noi, voi și el.

♦♦♦Desigur că este revoltător, mai ales că se comportă așa de fiecare dată când se află în același studio de televiziune, indiferent care, cu invitatul pe care urmează să-l aghezmuiască, dar de fapt jurnalistul, valoros altfel, își înmoaie mâinile bătucite de atâta scris pentru a le pregăti de frecție !

♦♦♦Și – din când în când – aplecându-se ceremonios, ca să i se vadă clar ruptura neagră, cade ( nu de pe scaun, nu încă) de acord global cu invitatul, sughițând, gâfâind ca și gonflabila care nu are nicio părere. Efortul se datorează încercării jurnalistice de a stoarce oștire (scuze, trebuie citit separat !), spunând invariabil același lucru : ,,nici nu știți că mi-ați dat un pont, domnu cutare”.

♦♦♦Evident, Cutărescu se înfoie de cort, zâmbește superior și promite să-i mai dea. Nu întrebați ce, că e simplu, pur și simplu. Apă la moară, păi voi la ce vă gândiți, în timp ce ronțăiți fraze-ntre dinți ?

♦♦♦Pentru noi, cei vechi, este cu atât mai surprinzător cu cât în articolele publicate în presa scrisă, sau pe net are o altă atitudine decât atunci când vorbește stând pe scaunul în formă de 4, unde abia dacă reușește să ia un amărât de 5 și acela chinuit, tras de coadă.

♦♦♦Oare să fie de vină ruptura !

CârpiTUL  îN cUr  diN  cOTROCENi,

S  g.  E