Cotroceni

Partea a II- a – cea nu de sus.

♦♦♦La toată această atmosferă de circ preistoric, oferit gratis ca bonus pentru rânjet prostesc, cineva – deocamdată prefăcut timid, având tot timpul la îndemână două cuburi de gheaţă oceanică – asista de pe margine. La început doar privind, hăhăind căt îl ţinea flota şi cât îi permiteau serviciile de pe punte ( pun-te bine cu cine trebuie! ). Era piratul cu amândoi ochii pe jumătate acoperiţi, jumătatea de deasupra lor, Omul din Atlantida, cea de lângă Mamaia noastră, vai de mama ei.

♦♦♦Privea amuzat, ca un animal politic modern, stând încă pe banca de rezerve (de cadre pentru tablouri, care nu vor fi pictate niciodată ), având alături două pahare. Unul cu Whisky preistoric şi altul cu gheaţă polară istorică, dar la fel de veche, adusă chiar de el. Primul, whisky-ul, provenea din rezerva de protocol de la Crescent, iar gheaţa fiind fin spartă de Urs (U) cu spărgătorul de nuci pe buci de la Antene. Dar nu doar sta, ci intra câte un pic în teren, unde a şi rămas două reprize prelungite, ca arbitru şi jucător în acelaşi timp, punându-şi pe braţul Chilia banderola de (Dan) căpitan ( de plai ). Aflându-se într-o permanentă dispută cu mulţi neanderthalieni, nastasieni, voiculescieni şi ulterior căcărieni şi pontanieni.

♦♦♦ Comandantul de ,,grotari” ceva mai evoluaţi în involuţia lor, chiar le aduna acestora ciomegele ca să facă ţepe din ele, în care să-i înfigă în primul rând pe înfigăreţi. Dar şi pe proprietarii de lopeţi pe care le foloseau pentru a strânge banii şi furci ca să-i învârtă. Nu de altceva, dar ca să nu se usuce. Banii. Din păcate pentru ţepe au rămas fără obiectul muncii, să zicem aşa, muindu-li-se vârfurile de ruşinea de a nu fi văzut niciun cur înfipt în vreuna dintre surate, chiar înainte de a putrezi. Ţepele.

♦♦♦ Această ruşine se întâmpla în vremea în care mergea – de parcă erau două cocote plecate la agăţat parlamentari grotieri – braţ la braţ cu Dom Profesor de dicţie preistorică, zis şi cursa de şoareci, sau Motanul Felix şi Otilia. Pînă în clipa în care, stând cu urechea lipită de uşa de la Griv(EI) co, lăsată special necapitonată, a aflat că mogulul de cimpanzei urmărea ceva necurat.  Anume să-i taie moţul, a se citi şuviţa, care părea un steag pe catarg, lăsată să i se fluture în bătaia lui ( Sorin Ovidiu ) Vântu (lui ).

♦♦♦Motanul, urmaşul Râsului – animal actual – a ajuns între timp un fel (ul doi ) de Monte Cristo, conte de Monte Carlo, pardon, de Jilava, locuind pe gratis în taverna mohorâtă de la Rahova ca tânăr scriitor bătrân, privind mânios şi mârâios printre gratii şi stanoage spre exteriorul interiorului locativ.

♦♦♦În tot acest timp, dar şi înainte şi după, devoratorul de politicieni de doi bani de hârtie igienică s-a şters cu ei pe spate, că până acolo ajungea şi până acolo îi ajungea zâmbetul larg deschis la fermoar.

NEsufărITUL  diN   COTROCENI

S  g.  E

♦♦♦Partea I – cea de sus.

♦♦♦În acele vremuri preistorice, dar tot istorice, cum ar zice un urangutan cu apucături de bucile obrajilor moderne – apucându-se de citit chiar înainte să apară literele – ei bine, acei oameni nu vorbeau. Ba chiar abia dacă reuşeau să să ridice pe vine, dresaţi să stea pe coadă de un anume profesor de cimpanzei. Urangutanul arfi putut fi Dl. Nistor – să-i zicem așa – iar cimpanzeii acei oameni – să le zicem așa – care nu vorbeau. Încă. Nu vorbeau între ei, unii cu alții adică, știindu-se că asta este o constantă a omenirii dintotdeauna. Dar de fapt ei nu vorbeau deloc, nu încă, doar răgeau, așa cum o fac și astăzi unii dintre noi, de parcă am fi vechi… fiare.

♦♦♦Însă Omul de Neanderthal, pe numele său de dizident printre ai ,,foștilor” săi, I-escu să-i zicem, era singurul care grăia, mai bine spus scotea niște sunete ceva mai culte decât primele onomatopee. Celor cu auzul mai fin decât noi li s-a părut că au fost legate două scremete sub formă de cuvinte, ca un strigăt fioros de indignare, care suna aproximativ astfel: măi animalule! Cu semnul mirării cu tot, deși nu era cunoscut încă. Decât poate ca semn pe fața celor care ședeau cu spatele în semn de protest, fiind nemulțumiți de faptul că nu prea fac fapte şi că sunt prea cuminți. Arătându-l în tot acest timp cu bâta minerului pe animalul de apă sărată, nepotul Mămăii. Nescris, ci doar desenat deocamdată pe pereții peșterilor cu o culoare ideologică, provenită din coaja scoicii vii, ea însăși nevorbitoare pe vremea aceea.

♦♦♦Lângă OM, dar depărtat de el – zicea el – ședea ca pe cărbuni străbuni încinși – de câțiva inși – un posibil profesor, bărbatul politic al caprei. Cel care, deși nu vorbea, avea încă de pe atunci certe abilități aritmetice incipiente, reușind să numere, deocamdată în gând, pietrele vulcanice, chiar dacă erau fierbinți. Așezându-le cu grijă părintească sub curul tăbăcit al românului, care era frate bun cu nesimțirea, fiindcă pur și simplu nu simțea căldura, așa cum nu o simte nici astăzi, ca să nu -l ardă la buzunar ; de aceea pe acolo bate vântul neschimbării. Şi cam cu atât am rămas de la el, cu barba ţapului în primul rând, dar şi cu jumătăţi de coajă de nucă de cocos. Pe post de căşti de protecţie împotriva zgomotelor indecente ale maţelor goale ale străzii, coji lipite de ţeste cu unsoare de maimuţă, adică salivă pentru necunoscători, puse peste urechile blegite ale electoratului mereu luat pe la spate, adică prin surprindere, chipurile.

♦♦♦După care, văzând că sunt prea surprinse de avalanşă – cea a promisiunilor fără sfârşit – masele de animale – vii era să zic – viitori oameni – de paie era să zic, dar nu mai zic – ar mai fi stat încă patru ani cu frumoasele lor guriţe căscate. A neînţelegere, sorbindu-i primului OM cele două cuvinte direct din gură, chiar înainte de a o deschide, aplaudând încontinuu ca să se încălzească în aşteptarea vremurilor şi mai reci care vor veni, cum ar fi de exemplu recent, sau acum.

nesuFERITul  diN   COTROCENI

S  g.  E

Articol scris la vremea lui

PAROL!

♦♦♦Ar fi putut fi cel mult Ministrul Culturii, însă mai de grabă al culturii pe două rânduri în răsad deschis ( la pantaloni era să zic, pardon ), înghesuit chiar cu vrerea sa într-o bălegarniță. Sau, de ce nu, al mai multor culturi, aflate pe căi neștiute în seră descoperită – decapotabilă chiar, dacă ne constrîngem un pic imaginația cu cureaua. Evident una neîncălzită, deci răcită, de-i curgea nasul mai ceva ca alte Aleea jacta est! Ar fi putut să fie Ministrul Educației Culturii, însă s-a ajuns – pe jos – la un compromis și a fost propus și acceptat doar la una din ele, fiindcă amândouă sunt feminine. Dar, ce să vezi, zise orbul, că de auzit nici vorbă, zise surdul mutului – măi dragă oameni buni –buni de votat era să zic – într-o bună, dar rea zi, a fost… Cum, ce a fost ? A fost – în grabă, netam-nesam, pe nepusă masă, că nu permitea bugetul – a fost – ziceam – numit în importanta și – credem noi sperând – responsabila funcție de semi – prim ministru. Interimar adicătelea, e adevărat – a-nviat – însă la fel de adevărat este că nu a fost. Ce n-a fost? A, da, n-a fost uns cu mir nemțesc, că președintele – vorbind rar și gândind pe măsură – așa, pentru păstrarea echilibrului tăcut – nu-l avea la el, ci la ea, care era … doar ea știa unde. Prin urmare a fost doar îngăduit așa și așa, dar mai mult așa, de voie de nevoie. Cu toate că el nu poate fi decât cel mult secund, dar – și în acest caz doar așa, un felul doi de secund – unul amestecat printre firele de nisip, nelipite între ele bineînțeles. Nisip care curge, evident cu el cu tot, dintr- o clepsidră secundară și intră în pântecul gros al alteia, care, la rândul ei, nu se vrea neapărat principală, ci mai de grabă una care să fie cel mult cumva nesecundară dacă se poate. În orice caz un secund care să semene un pic de tot măcar cu el, cu secundarul ceasului, dacă tot ne apropiem cu gândul de timp. Hai că-mi place cum am adus-o din condeiul pixului! Exact la timp!

♦♦♦Și culmea „tupeului obraznic” – al meu desigur – nu știu cum naiba s-a întâmplat și pe unde-am colindat, dar abia zilele și mai ales nopțile astea am aflat ce n-aș fi dorit să aud vreodată. Anume că – acest popândău era să zic – vine pe vine, de parcă s-ar duce, cumva pe șest, ducând degetul arătător acolo unde trebuie, adică perpendicular pe buze. Vine așadar, călărind mârțoaga Marei – Fefeleaga adică, cea politică – răsărind subit direct dintr-o nouă ( răsărădniţă, era să zic ) formațiune. Una neformatată încă, fiindcă n-are nici bază nici acid şi nici măcar vreun pic de rid, că de, e tânără. Recte din partidul numit dorință ca și tramvaiul, denumit aproape bășcălios – cu un cuvânt împrumutat de pe marginea de sus a șanțului – adică ALDE.

♦♦♦ALDE de-ai lui Tăriceanu, fost când Duriceanu, când Moliceanu, care mai nou se crede Înțelipceanu, cel care fu împins de floarea ornamentală Crin, culmea, cel niciodată înflorit, pe scări.

♦♦♦Dar nu în sus, ci pe ușa pe care scria cândva numele său, primind un şut cu şpiţul care l-a nimerit exact acolo unde trebuia, împins aşadar afară din Pe Ne Le cocoșului. Cocoșelul – vorba cântecului – jumulit ulterior la exterior de pontosul Ponta cu stânga, a fost de fapt dreaptaciul șef al partidului, adică veștejitul înainte de termen Crin. Ce ironie istorică contemporană, domnule profesor de ce ziceam mai înainte. Înainte, dar totuşi în era noastră, cea ruşinos de modernă.

♦♦♦Acest ALDE este un smoculeț de partid cu alură de ruptură, putem spune chiar de fractură. În cazul – acuzativ – de faţă a osului pubian – nu, nu vă prea rușinați – cauzată de greaua autonaștere. Dar – în același timp, ca să fim corecți, de parcă ar interesa pe cineva – având în vedere (a, care ne cam lasă ) și câteva mișcări de trupe. Şi mai ales de trupuri, destrupate de la alte partide, venite prin transfer în interesul deserviciului, cu care făcură înainte de clisură de-o strânsură. Și uite aşa şi-aşa – reuniți într-un snop politic – și-au scuturat aurul norocului moştenit de la adevăraţii oameni politici ante şi interbelici. Unde altfel decât pe treptele din fața pantofilor baschetbalistului, care între timp a renunțat la acest sport pentru a fi rezervă de pilot terestru, fiindcă are genunchii moi. Căci moi – en francias, s’yl vous plais – ( moa adică ) sunt viața toată! Play boy-ul de la Adesgo, Înțelipceanu, pe vremea când nu era ce crede că ar putea fi, fiindcă făcea ce i se spunea, ca toţi prezentatorii, face parte din cealaltă clepsidră. Însă una inversă, ca și caracterul deținătorului de nisip, nisip care curge de jos în sus, în mod evident împotriva timpului și a firii, că ne face să ne ieșim – fie și pe la intrare – din fire.

♦♦♦Dl. – să-i zicem în glumă prim ministru – este o apariție, în cel mai bun caz hilară, ca și cum ar fi un elev bătrân cu fața tânără, cu perciunii lipiţi cu gumă de mestecat – rămas cu guma-n buzunar repetent ani la rând – ca Bulă de exemplu. Unul care a șterpelit catalogul din cancelarie (a guvernului adică) și se prezintă, aranjându-și tacticos nodul lipsă de la cravată, în fața adevăraților elevi, dându-se drept profesor strâmb. Acest obosit și speriat popândău de câmp, Câmpeanu pe numele său de om, se preface că face pe dracu-n patru și face pe dracu ghem, adică mai nimic. Și totuși am rămas cu ceva, cu o lună din viață lipsă. Îmi cer scuze, aici ar fi trebuit să fie de fapt un moment trist, însă m-a luat mâna pixului prin surprindere și n-am mai putut s-o oprescu.

♦♦♦Dar, cum orice lună are un număr finit de zile și luna noiembrie s-a sfârșit chiar înainte de finit, așa că infinitul popândău cu joben roșu ( la culoare era să zic! ) s-a întors din nou pe câmp. Așteptând vremuri mai bune și – de ce nu – mai lungi. Sau poate şi mai groase pentru zilele geroase, de ce nu?

♦♦♦Permiteți o întrebare ne-câmpenească? Oricum eu o pun: De ce îți bați joc de noiembrie, Doamne!

popÂNDĂUL  diN  COTROCENI

S  g.  E