( Repost ) – Eminescu nu mai este ?

♦♦♦Aş fi vrut să scriu o poezie la moartea lui Eminescu. Atunci. Dar, cum s-a născut prea devreme, sau eu prea târziu, n-am apucat să-i respir versul în stare crudă, proaspătă și să expir recunoștință. Iar acum – la o distanță de timp atât de lungă – nu mai îndrăznesc decât să-mi furişez privirea în opera sa şi să-i sorb vorbele scrise cu geniu nepereche.

♦♦♦Cuvintele pe care îmi doresc să le spun despre el nu au legătură cu moartea. Pentru că după ce ni l-a luat – doar atât a putut face hâda – după aceea nu a mai avut nicio o putere asupra lui, ba din contră, acum este mai viu decât oricând. Fiindcă, de mai bine 125 de ani, în fiecare zi de 15 iunie el învie câte un pic. Iar ea, moartea moare de ciudă!

♦♦♦Da, Eminescu este! Mă întreb ce trebuie să facem ca să-i merităm trăirea. Ce, nu știați că el trăiește permanent? În primul rând trebuie să simțim nevoia să-l citim, să-l recitim, să-l recităm, să-l intonăm, să-l slăvim, să-l trăim. Şi să-l iubim, dacă ne permite. Îi ordon poporului român să ia aminte şi să execute zi de zi, clipă de clipă cele spuse mai înainte! Iar pe Eminescu îl implor să mai fie odată îngăduitor şi să ne permită să-l iubim.

♦♦♦Pentru că am mai scris despre el în alte împrejurări şi pentru că simt că nu va refuza, am să-mi permit chiar acum să-l strâng în braţe peste timp, cu recunoştinţa prietenului care – sper – m-ar lăsa să-i fiu. Ca să pot să-i miros ,,floarea albastră ” de la reverul poeziei, să-i curăţ pana cu care a scris ,, Dulce Românie” , iar el, mergând cu paşi agale, să-mi arate aleea plopilor fără soţ, adică nepereche, întocmai ca şi el. Şi încă ceva, la care visez de mult, de când am auzit prima oară numele lui, dar pe care parcă-l știam dintotdeauna. Aș vrea să-l rog, să-l implor să-mi permită să-i fiu cal la diligența care-l duce la Viena. Iar la întoarcere să-mi povestească despre boemia sa, despre iubirile sale şi – înainte de a ajunge din nou în țară – despre Schopennhauer.

♦♦♦După care, odihnindu-se preţ de o poezie, să continuie să scrie cu aceeaşi vervă şi sarcasm despre relele şi răii vremii, chit că duşmanii săi vor încerca să-l omoare încă odată. Mereu pe 15 Iunie. Zadarnic.

♦♦♦Nu fiţi trişti, Eminescu s-a născut ca o dimineaţă şi aşa va rămâne veşnic!

♦♦♦Pentru că acestei păsări nu o să-i ia nimeni zborul, iar pentru noi pana din aripa sa fermecată mai scrie încă.

SILVAN  G . ESCU

Indispensabila minciună

♦♦♦Doamne Iartă-ne, dar câte fericiri nu ar avea nicio șansă să se întrupeze, sau dacă ar exista, pur și simplu s-ar destrăma, dacă n-ar fi atât de hulita minciună, ori dacă ea ar fi aflată !

♦♦♦Aceasta face parte din așa-zisul ,, pachet MMU ” , adică Micile Minciuni Utile. De care ne folosim toți, chiar și acei – ipocriți – care nu recunosc. Pentru că, uzând de ele – deși pare paradoxal – facem mai puțin rău decât dacă am fi complet sinceri.

♦♦♦Așadar, în numele iubirii –  dar mai ales al adevărului (!) şi trăiniciei ei – trăiască MINCIUNA !

MINCINosUL  diN  COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) Viața ca o părere

♦♦♦Râdea de parcă-și cerea scuze că-și dezvelește dinții alb-gălbui, ca în reclama cu pasta de mici ascunsă în tubul de pastă de dinți, nedifuzată însă. Încă. Râdea de viaţă. Sau, poate era invers.

♦♦♦Ieși din bodegă amețit de vodca ieftină, de fumul vălurit în rotocoale vineții, dar și de oboseală și se rezemă de primul stâlp apărut în cale – fiecare bețiv cu stâlpul lui, sprijin de nădejde – oprindu-se, culme a nopții cu ceață, ca pentru o lucidă judecată. Chiar dacă nu era una prea dreaptă. Nu de alta, dar nu reușea s-o țină cum trebuie, unduindu-i-se ca și cărarea din fața sa. Poate din cauza micșorării ochilor presați de pleoapele grele de deasupra, apăsate de cercurile insuficient de rotunde ale paharelor ciobite de frica vremii, dar și de cele împinse de jos de pungile pline de neodihnă de sub ochi. Își imagină că sub pâlpâiala obosită a felinarului de deasupra capului său, întunecat de gânduri îmbâcsite cu nimicuri, scrie cu litere de-o șchioapă o slută, mâzgălind în aer versuri mahmurite despre viața sa. Așa, ca într-un vis real, o luă de mâna cu care nu scria și plecară într-o direcție necunoscută nouă. Deocamdată. Dar, ca o culme a neconcretului, a ajuns singur acasă, cu urma mâinii slutei în mâna sa pe care o mai mângâia încă. Şi adormi pe jumătate îmbrăcat, cu gândul la cealaltă jumătate. Şi cu cealaltă jumătate dezbrăcat, cât să pară altceva decât era. Adică un băutor fruntaş de la oraş. Între veghe şi vis i se părea că foamea îi umbla zăludă prin măruntaie, îmbrăcată în haine de pofte, purtând la gât şiraguri de mirosuri care erau atât de aproape de buzele sale că-i ploua în gură cu cârnaţi de casă.

♦♦♦În visul cel adevărat s-a lăsat prins între tristețea momentului abia trecut și scama de bucurie venită parcă de niciunde, dar pe care, fie și numai intuind-o, simțea că este a lui. Acea bucurie putea fi – iată – şi a lui. Și o ținea strâns la piept cu căldura dată de o nestăvilită nevoie de afecțiune. Una plecată cu mult timp în urmă din viața sa plină de goluri, toate numai de acest fel. Se făcea că Universul bărbaților, deci și al lui, este concentrat și zăgăzuit în bazinul feminin, pe care unii, mai riguroși cu astfel de lucruri, l-ar numi impudic Fundul Marianelor. Al tuturor Marianelor, nu doar cele din Oceanul Pacific.

♦♦♦S-a trezit ținând în brațe fața de pernă întoarsă pe dos. O privea cu dușmănie abia stăpânită; ar fi luat-o la bătaie, dacă nu ar fi avut mâinile înfășurate într-o părere de cearceaf făcut cadou de stăpânul câinelui. Era lac de sudoare, de parcă își făcuse baie în propria transpirație. S-a trezit greu din somnul adânc. Atât de adânc, cam cât locul îngropăciunii tuturor. Și făcându-și pârghie cu coatele goale, dezvelite de frământarea visului, reuși anevoie să iasă din el, din somn, cu doar puțin timp înainte ca Muntele lui Venus să se rostogolească peste el și să-l sufoce de plăcere. Vai ce tristă sculare!

♦♦♦…Chiru îşi luă pufoaica agăţată într-un cui înfipt în grinda odăii veche de mai bine de o sută de ani, din cuiul cu floarea deja ofilită, tocită, care părea a fi chiar mai bătrân decât casa care-l primise ca ceva necesar întrânsa. Era într-o dimineaţă care se vroia de toamnă zgribulită şi fără prea multă tragere de inimă, privind neîncrezător în zare, ieşi afară. Despicând cu respiraţia sa, caldă încă, aerul tare care-i strânse buzele mari şi cărnoase într-o movilă cu coama neuniformă, ascunsă, de parcă se fereau de ceva, care ar fi putut fi orice. Poate că a fost o reacţie firească, cumva instinctuală, punând stavilă averselor nărilor de la baza nasului său cât borcanul de mazăre din piramidele cu fundul lat – de atâta amar de stat – din alimentarele de altădată.

♦♦♦În umezeala rece a dimineţii de început de noiembrie apucă un retevei brumat ivit la îndemână şi azvârli cu el după un câine – care se uita le el de parcă el era intrusul. Şedea nemişcat ca o statuie din epoca de piatră. A câinilor. Câine care, nu se ştie cum, sărise gardul de nuiele verzi şi uscate, lucrat de natură pe gratis, ca să privească mirat la lună. Stând – culme a echilibrului dintre noapte şi zi – cu picioarele dindărăt crăcănate de parcă se odihnise pe butoiul din curtea restaurantului cu acelaşi nume. Este vorba despre cel cu nume de împrumut, oferit însă cu titlu permanent de muntenii roşii în obraji de bucuria de a nu mai cere nimic înapoi în afară de cercuri. Restaurant privatizat avant la lettre de harnicii şmecheri pogorâtori din oierii machedoni, chitiţi să împartă cu clienţii lor din toate timpurile doar tămâia afuriseniei, dacă o exista aşa ceva… Acei comercianţi, unii adevăraţi, născuţi şi nu făcuţi, aveau piei de miel lipite direct pe tălpi, cu blana în jos desigur, ca să nu li se audă călcătura. Una nu mereu prietenă cu legea.

♦♦♦Câinele prinse din zbor bucata de lemn fără brumă de ură în priviri și-l înfipse dintr-o zvâcnire ca pe un par în pământul umed, continuarea firească a trupului omului, ca să susțină gardul care despărțea lumea lui de lumea noastră. După care – sărind gardul dintre cele două lumi – dispăru pur şi simplu, de parcă nu existase vreodată. Lăsându-l pe om înmărmurit, cu căciula căzută și ea de uimire pe ochii care nu reușeau să se mai închidă, ca şi cum acel par i se proptise între pleoape. Om năucit, rămas surprins într-o poziție de animal chircit de teamă, în așteptarea represaliilor meritate, știind totuși că nu are nicio vină. Din acea poziție, de semn al întrebării mirate, a pornit înspre poartă – culmea, mergând în urma umbrei sale – care părea să fie vie, în timp ce el părea că o susține de subțiori ca un necioplit arac umblător.

♦♦♦Ieși pe poarta rămasă deschisă parcă dintotdeauna, cu gândurile prinse în menghina întrebărilor fără sfârșit, punându-și capul pe nicovala încinsă a soarelui, pentru ca un ciocan izbăvitor să i-l crape în felii de pepene cu miez de Lună Nouă, din care să se hrănească, atunci când nu latră, toți câinii care privesc la ea.

SILVAN  G . ESCU

( Repost ) Zăvor la o ușă deschisă

Articol scris la vremea lui – vezi : blog.cotroceni.ro

♦♦♦Zăvor inutil la ușa (gura) permanent deschisă a autointitulatei dive – andive – Querida nației de pe strada Ocupaţiei– care o ține așa ( și așa) nu ca să ia aer, ci ca să vomite ură direct în direct pe ecranele televizoarelor. Promovată de acele televiziuni care stau cu ciocul deschis să prindă vreo urmă de UUP. Nu vă spun ce înseamnă ca să nu mă înțelegeți greșit, adică exact așa cum sunt. Sau nu sunt.

♦♦♦Fiind iute vărsătoare de lături parfumate cu apă de gură înspumată, îi dezbracă, rupându-le hainele de pe ei, pe cei care au trecut prin ea, pardon, pe la ea, ca să-i arate în pielul gol ochilor beliți de excitarea irisului, aparținători ai publicului telespectator amator. Dar în primul rând pentru plăcerea sa perversă, pe care n-o ascunde sub silicoane, ca să nu-și îngreuneze sânii și conștiința din sutien.

♦♦♦Ultimul pe lista de vânzări cu bucata – în beneficiul presei, dar și pentru amorul ei propriu era să zic – este celebrul (de-acum) onanist cu deștu-n cur, vicele nostru al tuturor, al capitalei noastre virile cam ca el, pe numele de scenă în aer liber tudy. Scuze, poate trebuia să scriu cu T mare, dar din respect pentru alfabet prefer să rămână așa.

♦♦♦Băiatul, un fin intelectual am înțeles, dar impracticabil, după ce și-a scos degetul a reușit să și-l bage rapid ( București ) în nas, astfel că imediat după alegerile locale a scos de-acolo o biluță de dimensiunile partidului său. Cu care, ghidonat cu degetul nefolosit încă de Tăriceanu, a aruncat în geamul (era să zic)doamnei Firea, care tocmai se tocmea cu consilerii Primăriei capitalei pe cine să numească în locul celor deznumiți. Așa că l-a ales pe el, absolventul ca solventul al mai multor facultăți decât firele rare de mustăți, cel care așa de tare i-a umilit pe corporatiștii lumii cu capabilitățile sale încât aceștia nu s-au încumetat să-l angajeze ca să nu-l jignească.

♦♦♦Ce, nu știți ce a fost ales? Vai, ( Steve Vai !) câtă lipsă de cultură politică aveți. Sau, dacă ne uităm invers, n-aveți! El este – după ce a trecut ca Papa peste bridge-l pontifical – este, țineți-vă bine (nu vă spun de ce ca să nu mă boscorodiți) noul viceprimar general cu grad de soldat major neinstruit.

♦♦♦Querida este supărată că de ce nu a fost întrebată ea prima tv cam cum stă cu treaba puiul Tudy, că le-ar fi spus punctul său G ( năpraznic ) de vedere (la lac), astfel că propunerea ar fi fost inutilă ca întreaga poveste, care spre bucuria multor gură cască abia a început.

♦♦♦Culmea vitezei la români : la numai o zi de la numire, tocmai când era să termin articolul ( nehotărât ) am aflat că nu mai e. Ce trebuia de la început să nu fie, adică vice-primar general, probabil, fiindcă, pentru că păi de – aia.

GENERalul  –  particular –  diN  COTROCENI

S  g . E

Scrijeliri pe piatră și un pic pe lemn ( Tănase )

Epoca  de  piatră  cubică

♦♦♦Prima piatră aruncată din șanț. În piață. Acolo bineînțeles, fiindcă de obicei fiind aglomerată nu există riscul să nimerească în gol ! Va găsi ea un cap care merită să fie spart. Prima piatră era aproximativ relativ ( cum ar spune cineva care este altcineva ) rotundă, dar – culmea – avea colțuri. În formă de stea, nu vă spun care, să nu-mi aud vorbe greu de suportat ca suporter al altora.

♦♦♦Și uneori se înfigea, desigur dacă nimerea unde trebuia. Nu vă spun unde pentru că o să mă întrebați și de ce. Așa că stau în banca mea, rîndul de la geam netermopan, că pe vremea aceea nu ERA, ci era epocă.

♦♦♦Și era tare. Căci atunci erau vremuri dure. Este adevărat că și capetele..

♦♦♦Epoca de piatră cubică nu există decât în închipuirea și desigur în accepția mea și – cu acordul dv. – un pic și a altora, pe care nu-i voi numi vreodată ca să nu-i fac de rușine. Sunt suficient eu.

♦♦♦Din păcate pentru capetele meritoase piatra cubică nu are decât muchii.  Mă rog și cuțitul, dar el are și alte avantaje, nu e cubic.

♦♦♦Privind foarte mult le acele pietre, capetele s-au lăsat impresionate și au luat ușor – ușor forma lor. Așa că că de-acum, mă rog, de atunci, se pot lovi și între ele, fără nici un risc. Decât probabil acela de a fi numite pietre. Dar nu cred că le deranjează prea mult, poate chiar le face plăcere, cine știe !

♦♦♦După o vreme capetele și pietrele au început să se aibe ca frații, de nu le mai puteai deosebi între ele, deși nu cred că ar mai fi fost nevoie și se pare că nici măcar ele nu și-au mai dorit. Au ajuns să aibă exact aceeași formă, culoare, mărime și tărie… mai puțin de caracter. Dar asta este o altă poveste, de spus celor care încă nu au ajuns la un stadiu așa de avansat. Mai au încă ceva de lucru, să zicem așa, fiindcă deja se află pe drumul bun !

♦♦♦Ele coexistă pur și simplu, nu este necesar să fi fost făcute săpături pentru a fi aflate, descoperite.

♦♦♦Și chiar dacă ar fi fost nevoie de așa ceva era floare la ureche. Putea fi folosită sapa de lemn cu coadă de aur. Pe care era scrijelită cu litere de bronz următoarea inscripție : nu vă mai luați de piatra cubică, dacă nu vreți să aveți soarta lemnului !

♦♦♦Sau invers. Nu-mi mai amintesc bine, că și eu sunt vechi, un fel de lemn Tănase. Mai nou însă.

SaPa  DE  leMN  diN  COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) Woody – ista mea

♦♦♦De o bună bucată de vreme, timp în care n-am reușit să mă dezmeticesc, să ies din năuceală și să înțeleg ce mi se întâmplă, așadar, de la o vreme mă simt un copac agresat în interiorul ființei mele de o ciocănitoare îmbrăcată în uniforma lui Himmler, cu o frecvență a bătăilor uluitoare. Debusolat, cu acul der la busolă dat peste cap, nemaiștiind încotro este nordul, m-am pipăit atent și am constatat că nu am frunze, deci nu sunt p-OM. Atunci, de ce a căzut această pacoste cu ciocul lung pe capul meu? Să fie oare vorba de un blestem? Îndoi-m-aș.

♦♦♦Poate că totuși am un merit ascuns și nu mi-am dat seama de el, de aceea mă străduiesc să-l descopăr și odată scos la iveală încerc să-l fac să rămână așa, neacoperit, să-l vadă toţi, să-l fac de râsul lumii. Gata, deja l-am găsit! Sunt prost, ăsta este meritul meu principal, acela de a fi p-Om bun, de treabă, tolerant şi calm. Şi ca atare, drept recompensă, stau cu capul aplecat, cu privirea nemișcată de uluială, în bătaia sacadată a ciocului ei insistent. Ea se preface că este în căutarea viermilor care s-au ascuns în capul meu, dar în realitate – cea din capul său rotunjit de neadevărurile propriei sale vieţi – îmi vizează și-mi vânează creierii. Crezând că am mai mulți, mai mulți decât ea în orice caz, sapă adânc, cu o osârdie neostoită, în încercarea demnă de alt gen de ispravă, aceea de a-și termina misiunea cât mai curând și cu eficiență maximă. ♦♦♦Am început deja să mă simt mai ușor, pentru că mi se micșorează creierul și – culmea, tocmai acum, parcă nu mai sunt așa de prost. În schimb încep să devin tot mai idiot. Stau în cumpănă cu un ou de ciocănitoare în mână și mă întreb ce să aleg între cele două.

♦♦♦Îl rog pe cel care poartă cu fălășonie un fulg de ciocănitoare la pălărie și consideră că este neciocănit încă să-mi dea un sfat. Dar să nu fie unul idiot. Sfatul.

♦♦♦Nefiind deocamdată în măsură să aleg între cele două stări, fiindcă nu am primit încă niciun fitback, nici măcar unul ciocănit, am hotărât să intru în pădure îmbrăcat în frunzele singurătății. Declamând ca prostul sau ca idiotul, cum preferaţi, niște povești în versuri niciodată scrise. Pe care le recitam cu intonaţie sacadată deja unor cuvinte ascunse de frica frazelor tocmai sub aripa acelei de ciocanitoare, care – n-o să vă vină să credeți – între timp îmi devenise prietenă. Iar eu devenisem semn invizibil.

♦♦♦De fapt eram umbra mea. Asta ajunsesem. Nu mai eram nici prost, nici idiot, eram un important NIMENI.

♦♦♦Woody-isto, prieteno, ce sunete ascuțite scoți! Și ce tare ești în cioc!

NeCIOCĂNITUL  diN  COTROCENI

S  g. E

( Repost ) Vicele de aur coclit

Articol scris la vremea lui.

♦♦♦Nu-i aşa că-i aşa, că vicele este fin? Fin neşlefuit de naş. N-aşa? Deşi o să fie greu să vă daţi seama, este vorba chiar de Bogdan – fă-te că eşti vice – Olteanu, finul economic al naşului manechin la Adesgo, cel ajuns întâmplător șef al guvernului, rod al subordonatei destinului. Întâmplarea, ce nu știați ?

♦♦♦După ce i-a crescut puful dintre penele PNL – ului, de nu-și mai putea ține aripile strânse, umflându-i-se, Bogdan călare pe geamantan – ul plin cu dezmierdeli politice şi fine mângâieri pe ceafă de cît mai multe și nespălate mâini, fu împins pe roţile dinapoi înainte, pe scările impunătoare ale BNR.

♦♦♦În zborul său planat deasupra unui cuib de cuci năuci, așa, ca la un semn (din naştere, uşoară!), semn făcut de la sol nu doar de un singur pol (politic) şi-a dat seama că este cazul – dativ – să aterizeze, fiind ajutat cu toate faldurile deschise – la pantaloni era să zic, Doamne Iartă-mă – de o frumoasă paraşută politică. Desigur, una roşie la culoare, cea a numărului 1/2 din 1 și 2 la un loc – şi arătăm aici cu unul din deşte spre Florin Georgescu, vicele prim, chiar mai mare decât primul – aşa că a nimerit direct în subsolul aurit al Băncii Naţionale. Naţionale, ca ţigările de pe vremuri, cele mai ieftine, adică invers decât salariul său de specialist în nimic.

♦♦♦Oameni buni, n-o să vă vină să credeţi, dar a căzut cu curul, care nu putea să fie altfel decât fin, direct în fotoliul şi mai fin de vice-guvernator şi după cum vedeţi scriu nelegat, că asta se va petrece ulterior. Legarea. A aterizat în imediata apropiere a eternului prim vice, Florin Georgescu, ,, mazărul și fazărul ” finanțelor românești, după părerea de specialist în cărți de joc pe loc, exprimată pe gura din față de floarea de Crin Ant(i)onescu. Și la o oarecare, dar nu oricare distanţă de şi mai eternul guru al BNR, preţiosul Mugur – de fluier – Isărescu, cel care se prea preface că ştie mai multe decât știe.  Într-adevăr, ştie să-i  pună la treabă  pe ALDE cei care sunt   ,,VICE ”  ( nicio aluzie Mihai Popescu ! ) şi – încă şi mai bine – ştie să cultive viţa de vie, ascunzând printre butuci taxele fiscale, care-l cam agasează şi care i se par (sau arac, cum preferați) neconforme cu statutul său de ,,Crămar”.

♦♦♦Bogdan Olteanu a fost împins atât de sus nu fiindcă-i miroseau picioarele, ca eroului rus, ci pentru că are marele merit de a fi economist, specializat în finanţe la masa de pocher a lui Crin – Căcărău – Antonescu. Și – în același timp cu spațiul – agăţat în cuierul lui Florin Georgescu să înveţe de la acesta şi o altă meserie, cea de umeraş, nu de altceva, dar să știe când să stea cu umerii lăsați ( lăsați că știm noi cum, că abia ne-am îndreptat umerii ! ).

♦♦♦Şi – dacă o vrea Bunul Dumnezeu – să se dezveţe de păcătosul obicei de a fura până şi anafura din altarul și el aurit al managerului general (de securitate zic cei răi, dar cei buni se limitează să se refere la securitatea moral – religioasă a neamului ), prețiosul Patriarh Daniel.

♦♦♦Vă puteţi imagina, mergând aproape de Gina – scuze pentru rimă ! – ce discuţii memorabile se porneau când se întâlneau Bogdan Olteanu şi piatra de temelie, pe numele său de consilier de palier Adrian Vasilescu! Cred că râdeau cu sughițuri până şi covoarele, scuturându-se singure, dându-și palme, chiar fără să mai fie nevoie să fie întinse pe bătător.

♦♦♦După ce a stat ani buni cu picioare desfăcute – pentru echilibrul leului de metal, privindu-l inferior pe cel de hârtie (creponată ? ) – picioare bine înfipte pe culoarele BNR, îndesând în buzunarele fără fund (pardon!) orice, a dat cu mâna de ceva. Erau monezile aşezate de vulgul ( scuze, prostimea ) lui Mămălin (sic!) Voicu în şir indian, evident după imporatanţa lor valorică în epocă, care l-au făcut pe ,,finul nostru” să simtă că i se cam rup pantalonii-n cur de plăcerea umplutului.

♦♦♦Și desigur de greutate, de prea mare greutate, fiindcă îşi burduşise buzunarele cu prea multe încă din vremurile bune – cele bune de furat, la adăpostul umbrelei scrobite ţinută de naş cu ambele mâini din faţă în spatele finului ,,finanţist”. Timp în care amândoi încercau – la patru mâini – să-i mângâie orgoliul de făcător de de toate, cel niciodată îndestulat al lui Sorin Ovidiu Vântu. Şi să-i transforme acestuia – mângâindu-l slugarnic în buzunar – bastonul de invalid într-unul de mareşal, aşezat sub cal. Bastonul. Și după ce au scos mâna de acolo – nu vă spun de unde ! – mulțumiți cu ce a ieșit la numărătoare au zis în cor ( Corul Madrigal, format doar din ei doi ) : Da, ca la cununie ! Guvernator să fie !

♦♦♦Bine, asta știm numai noi, aceia care am auzit ca și cum am fi fost acolo ce i-a șoptit Bogdan Olteanu aceluia : du-te tu, măi ziaristule, Guvernator în Deltă și apoi mă duc eu Vice-guvernator la BNR și să vezi atunci rost de ,,verzișori ” !

♦♦♦Acum, că bietul om(uşor) se află la mare ananghie nu putem să-i urăm decât să aibă ,, monezile” dintre picioarele – dinapoi era să zic – cât mai uşoare şi mai puţin coclite.

PRIM  vice  PREȘeDINTELE  diN  COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) Storcătorul de idei

♦♦♦Ca să-mi relaxez nervii, pentru că ştiu manevra care să mă ajute, i-am întins ( puţin numai, fiindcă erau deja ) pe sârmă la uscat, adică la calmare. După ce mi-am împachetat calmul pe care-l aveam rezervă în dulap şi l-am pus în ambalajul de piele care trebuia, am ieşit în oraş, intrând direct în el. Cum este și firesc pe uşa din faţă, că doar faţă avea.

♦♦♦După ce m-am dezaplecat din poziţia în care mi-am legat şireturile de care mă trag cu vecinii de peste ocean, am plecat în căutarea timpului pierdut, dar, din păcate ( ale mele ) nu l-am mai găsit; sărise pârleazul dintre ce vroiam şi ce puteam, plictisit să mă tot aştepte toată viaţa ( tot a mea ).

♦♦♦Intrat bine în oraş, chiar în centrul său nervos, dar – în mod dubios – destul de calm la ora aceea, era cât pe ce să dau peste sora miresii, care şedea ascunsă după umbra soră-si, aşteptând prilejul – prielnic, era să zic – să – i ia locul. Şi – dacă s-o putea – şi soţul. Din nefericire pentru ea, pentru sora sorei să zic aşa, a dat cu ochii tocmai de mine. Doamne! şi ce ochi avea, albaştri şi mari că era cât pe ce să mă lovească – pardon ! – cu ei. Noroc că erau închişi, parţial desigur, altfel nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla.

♦♦♦Transpirat ca un pirat, cu ochiul bandajat de emoţie şi de vrere, atent la ce nu trebuia, dar – lua-m-ar naiba – merita, era cât pe ce să mă lovească ce n-aş fi vrut. Nu vă spun ce ca să nu vă sară inima, scuze, din piept, cum era să-mi sară mie (-n sută ). Situaţie greu de suportat, care ar putea dura cel puţin până va începe să nu mă mai doară locul. Ce mai, putea să se-ntâmple ceva grav de la aşa o mică distanţă de bancă. Cum care bancă, păi nu v-am spus? A, da, am uitat. Contrariat, pentru că mergeam pe sens contrar pentru vârsta mea, m-am oprit în faţa unei bănci de care m-am rezemat ca la Remat cu spatele ca să pot vedea ce se petrece la acea petrecere ( de pietoni ).

♦♦♦Văzându-mă atât de aproape de bancă, ochii albaştri ca aştri şi mai mari ca marea s-au apropiat între ei – nu, scuze! – de mine, privindu-mă galeş, crezând, mai mult sperând că sunt Directorul ei, al Băncii şi voia să fiu şi-al ei, dacă nu mă deranjează. Era aşa de bucuroasă că-ţi venea s-o mănânci, mai mult mie decât vouă! Şi – absolut de lut normal – a încercat să deschidă uşa, dar banca nu avea, pentru că nu avea nevoie, era deschisă toată, de jur-împrejur. Şi pe deasupra ( dar, evident şi pe dedesubt ) era de lemn, ca multe altele din sectorul 3/4.

♦♦♦Aţi văzut ce bine m-am stors de idei? Dar, Doamne ferește, dacă nu aveam storcătorul cu mine?

STORcătorU`  diN   COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) Slugă, caut stăpân

♦♦♦Pentru că nu sunt stăpân pe mine mi s-a întipărit pe faţă o fizionomie tipică de slugă ; până şi corpul a început să se aplece corespunzător, luând forma cobiliţei olteneşti. Aşa că sunt în căutarea unui stăpân şi pentru asta sunt gata să fac orice, ba chiar să îl caut peste tot, până şi-n buzunar. La el…

♦♦♦Aţi putea spune că sunt ne-stăpânit şi chiar aveţi dreptate, pentru că prea sunt de nestăvilit în căutarea unuia. Dar nu oricare, ci oricine, fiindcă nu este acelaşi lucru. Oricine este un nume foarte cunoscut, cu multă prestanţă și cu mult șarm, fiindcă îl are inclus în el pe ,,cine” şi – lucru cel mai important – are grijă de slugi, le face toate poftele. Desigur, asta în cazul obraznic în care îşi pot permite să aibă chestii de-astea.

♦♦♦ Ei, aşa ceva caut eu, dar îl vreau gratis şi în plus să nu aibă vreun minus, ca prin diferență să nu cumva să dea negativ. Să nu fie gras de exemplu, ca să poată ţine pasul în doi, însă să nu se ţină după mine toată ziua bună ziua, vă salut; să nu meargă legănat ca să nu adoarmă în mers şi să aibă coşmaruri cu mine; să nu fie respectuos ca să nu mă obişnuiesc cu binele făcut altora. Și ar mai fi câteva, dar acum mă grăbesc. Pentru că mie îmi place să lucrez suspendat de podul lui Oprescu, respectiv trei-patru zile suspendate pe săptămână, dar din ea, din săptămână. Și dacă se poate – şi o să se poată, că m-am interesat – să fie la sfârşitul ei ca să pot – şi o să pot, că sunt cam slugarnic – să fac punte peste week-end, ca să nu-l ating din greșeală cu vreo treabă.

♦♦♦Am un respect deosebit pentru orice înseamnă vreun semn, fie el şi din naştere, cu atât mai mult dacă este al şefului. Şi pentru asta o să-mi scot la suprafaţă inconştientul ca să-l pun la treabă, dar nu ca ,,lipsă” de conştient, ci ca realitate pozitivă, fiind de fapt regiunea obscură a vieţii mele sufleteşti, pe care vreau să o arăt tuturor. Este vorba de ,, lipsă” desigur, care este o dulce, o delicată, ce mai, o gingaşă, că de-aia e de genul feminin.

♦♦♦Cât despre ce ştiu să fac, apăi pentru mine asta e floare la ureche. Ştiu să fac orice pentru oricine, pot începe orice lucru la timp, dar garantez că nu termin niciunul de teamă să nu-l greşesc şi să mă simt aşa cum sunt. Deocamdată nu vă spun cum.

♦♦♦Având această calitate cu totul ieşită din comun – şi intrată unde o vedea ea cu ochii – întreb fără să aştept neapărat un răspuns : știţi pe cineva la fel de ciudat ca mine dispus să-mi fie stăpân? Dar să aibă tupeul să-şi fie şi slugă în perioadele în care eu mă mai plictisesc? Că-mi vine cam des, din cauza obișnuinței, am uitat să vă spun.

♦♦♦Ce părere ai ţară de stăpâni?

♦♦♦Aştept totuşi – în poziţia care îmi face plăcere să nu o repet, fiindcă este prea sus – aștept așadar să fiu contactat. Nefizic însă – și nici măcar chimic – fiindcă mă gâdil şi o să râd până o să-mi treacă. Dorul de muncă.

NEslugărITUL  diN  COTROCENI

S  g.  E