( Repost ) – Miros fetid de prea mult Brexit

♦♦♦Să sperăm ca măcar acum, când a sunat Big Ben-ul trezirii Europei din moliciunea și viteza de melc a minților care-i conduc destinele și intestinele, se va găsi cel puțin un lider tare-n partea moale capabil s-o scuture zdravăn ca să depășească, fără sincope și lacrimi de prietenie trădată, momentul trist, oricum neplăcut. Să-i diminueze eventualele consecințe nefaste și să arate întregii lumi, dar în primul rând poporului european că perfizii s-au grăbit când i-au considerat pe locuitorii bătrânului și ruginitului continent cetățeni de mâna a doua. Iar pe ei supraoameni, popor superior, doar pentru că Dumnezeu le-a dat șansa să fie bogati, lăsându-i, nu se știe din ce rațiuni, să șterpelească tot ce era valoros din țările colonizate. Iar acum îi buzunăresc în mod oficial pe cetățenii acelor țări, care vin să viziteze muzeele care adăpostesc lucrări de artă realizate tocmai de străbunii lor. Ce trist – amuzant paradox! Dar oare cine le va mai spăla izmenele, când mirosul turului pantalonilor le va întoarce nasul spre spatele puturos?

♦♦♦Tânjim după lideri valoroși și responsabili, dar și cu un nivel ridicat al demnității, astfel încât să se considere umiliți de această atitudine a privirii de sus a Brexit – iștilor, să fie capabili să-i motiveze pe europeni în a da o lecție, de valoare morală cel puțin, mofturoșilor de dincolo de Mânecă. În așa fel – doar un exemplu – ca fiecare țară membră UE să solicite viză pentru turiștii britanici, iar pentru cei din Țara Galilor – se pare cei mai înverșunați împotriva europenilor – indiferent de natura deplasării.

♦♦♦Deja s-a instalat o răceală, niște ferestre înrămate suplimentar cu un brâu pudrat cu omăt înviforat, având geamurile aburite de frica frigului care va urma, ferestre care se chinuie să separe atmosfera călduță a odăii Europei de vârcolacul viscolului pornit din senin, dar de pe un cer demult noros.

♦♦♦Iar dacă într-un viitor, oricare ar fi acela, Marea Britanie își va reconsidera poziția și va dori revenirea în Europa, atunci să se organizeze referendum în fiecare țară membră şi să se desfășoare în fiecare an în altă țară, adică să dureze cel puțin 27 de ani, dacă tot trebuie să respectăm regulile şi să fim riguroşi.

♦♦♦În ceea ce ne privește pe noi românii – biet popor deja vinovat de propriul destin – este clar că suntem debusolați, noi care am intrat pe sub ușă în Marea Britanie, iar acum, când credeam că ne-am netezit cămășile boțite de atâta târâș pe coate și pe gununchi, vedem că suntem aruncați pe fereastră cu coșul de gunoi cu tot, cel în care stăm ascunși de teama fiorosului balaur Brexit.

♦♦♦Vae victis! Iar noi suntem permanent.

URÂT  MIROSITORUL  din  COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) – Dimineaţă cu iz perfid

♦♦♦Ziua a început sufocant. Şi colac peste ,,pupăza din tei” am transpirat suplimentar la aflarea unei veşti, unii zic neaşteptate, dar previzibile ( sic! ). Chiar nu mi-a venit să cred când am auzit la radio ce n-aş fi vrut să aud, cel puţin azi, pentru că îmi pusesem ,,marile speranţe” în ziua de ieri. Şi o să vedeţi mai târziu din ce cauză.

♦♦♦Am simţit imediat o grea povară, şi am ieşit pe uşă – care până şi ea s-a lăsat cu greu deschisă ( rămânând întredeschisă în urma mea, desigur de uimire!), am ieşit aşadar purtând ceva în spate, era vorba de o nouă cocoaşă. Cea dată de îngrijorarea pricinuită de locuitorii perfidului Albion care – sprijiniţi decisiv de electoratul din regiunea antieuropeană (nici chiar ei, locuitorii din acel nord al Angliei nu ştiu de ce!) Bermingham şi de lăptarii din Ţara Galilor de altădată – au votat intrarea în …Brexit.

♦♦♦Aflat în staţia, parcă terminus-ul ideii de transport în comun, din faţa – să-i zicem – a blocului în care locuiesc am zărit abia târându-se troleibuzul 70. Care parcă mergea pe picioarele dinapoi, cu botul lăsat a supărare, cu faţa şi ea lăsată, cu două pungi de cartele vechi perforate sub ochi, ce mai, pur şi simplu cătrănit de această întorsătură ca la Ploieşti. Nici nu ştiam dacă să urc sau nu, dar trebuia să merg spre Nicăierul vieţii mele nebritanice, aşa că am hotărât să intru în burta sa caldă, a troleibuzului, în care era o atmosferă ca o sferă, una fierbinte şi aproape irespirabilă. Absolut toţi călătorii se uitau în acelaşi timp, pe aceeaşi fereastră, privind până hăt, peste Canulul Mânecii, convinşi că am băgat-o cu toţi pe mânecă, parcă întrebându-se cum naiba o mai scoatem.

♦♦♦Mi-aş fi dorit să le întorc capetele cu cheia ( franceză, dar nici în ea nu am prea mare încredere ) spre preocupările lor de toate zilele, să le îndepărtez grijile, ( dar cum să fac să o alung pe a mea ? ), să le spun că britanicii – cei mai mulţi – sunt la fel ca cei mai mulţi dintre noi, adică nu înţeleg prea mult, pentru că li se explică prea puţin, livrându-li-se doar sloganuri aţâţătoare.

♦♦♦Spuneam la un moment dat despre ziua de ieri şi iată că i-a sosit rândul. Mă întreb de unde atâta coincidenţă între depunerea jurământului de către noua primăriţă a Bucureştiului şi proasta inspiraţie a populaţiei britanice, căreia i s-a propus un referendum. Şi ea – cu mintea îmbâcsită de neştiinţă, crezând că este încă în perioada de glorie a Imperiului – a acţionat ca atare, buimacă adică.

♦♦♦Ciotul de ţară, oricum desprins de continent – geografic – a hotărât cu majoritatea voturilor bieţilor băutori de bere, ieşirea, sau cum ziceam mai sus, intrarea în Brexit.

♦♦♦Dar când se vor trezi cum le va fi?

IZ-MENITul  diN  COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) Idiot

♦♦♦Eu locuiesc în Dostoievski, sunt idiotul său principal, dar cum așa Doamne Iartă-mă, ce zic eu – idiotul de mine – sunt chiar unicul. Culmea prostiei este că mă mândresc cu asta, aşa că am plăcuta impresie că sunt tare deştept dacă recunosc acest lucru. Nu-i aşa că e un lucru mare? Să crezi despre tine – chipurile în mod deștept – că ești un idiot?

♦♦♦Nu, nu este vorba (aia) de stradă, ci de ditamai autostrada; a literaturii universale. După părerea mea de idiot – dar poate (sper) unul deştept, sprijinit cu capu-n deşt, aş zice eu – este cea mai importantă din câte au existat vreodată. Pentru că are benzi infinite, construite din idei deștepte, cele mai multe unice. Pe care să te tot plimbi. Gândind.

♦♦♦O să mă întrebaţi ce vreau să spun cu asta, iar eu, care sunt idot cum bine ştiţi, mă grăbesc – că sunt cam pe fugă şi în mare întârziere să pun mâna pe o carte de-a sa. Dar cel mai tare mă grăbesc să vă invit în scris, dorind din toată ființa mea de simplu cititor să mă auziţi și să-l citiţi.

♦♦♦Nu de alta, dar n-aş vrea să rămâneţi ca mine. Aşa cum am zis ceva mai sus. Sus de tot.

♦♦♦Unul care este ( sunt ) mândru de a fi fost un probabil personaj de-al său. Fie și idiot.

IDIOTUL  din  COTROCENI

S  g.  E

( Repost) Belitoarea de gât de vioară

  1. 07. 2016 – replică la un articol

    scris de Alina – nu știu cum

în revista Kamikaze

 

♦♦♦Ia-o mai lin Alin(-o!)! Mai uşor cu coborâtul viorii pe scări până în beciul culturii tale, acolo unde sălăşluiesc şerpii urii de la care te alimentezi cu venin şi-l scurgi cu bale cu tot în sfârcul lăptos al peniţei tale de jurnalist de două copeici neconvertibile.

♦♦♦Cu mâinile murdare, abia scoase din haznaua lui Mardare, te-ai apucat de gâtul viorii lui Rieu şi atâta l-ai belit până cănd artistul, văzând-o atât de chinuită, ţi-a arătat curul, avant la lettre, fiindcă tu doar asta ai înţeles din acest spectacol pe care zeci de mii de iubitori ai muzicii l-au apreciat aşa cum se cuvine. Sigur, diferit de concertele de gen care nu se ţin în aer liber şi care au într-adevăr o anumită ţinută şi sobrietate artistică, impuse tocmai de condiţiile sălilor de spectacol.

♦♦♦Nu este obligatoriu însă dacă eşti cult să înţelegi muzica ( numită ) cultă. Este adevărat că plaja sensibilităţii, sau mai bine zis a interpretării personale a acelei sensibilităţii, este mai întinsă la cei cu o formaţie educaţională mai ridicată cu liftul gândirii decât a altora. Tocmai de aceea, presupunând că faci parte dintre ei, m-aş fi aşteptat să manifeşti măcar o brumă de toleranţă specifică unei asemenea categorii de melomani şi să nu-i băşcălizezi în maniera maneliştilor, numindu-i umilitor o mare (Neagră) de snobi.

♦♦♦Parcă te şi văd mergând cu mâinile în şold, şolduindu-te aţâţător, spre locul faptei, purtând pe umăr o omidă împăiată, care zâmbeşte din când în când la glumele citite de tine din ce scriu alţii. Şi asta la fiecare doi paşi – doi înainte ( ai tăi ) şi apoi înapoi (ai ei, ai omizii ), pentru păstrarea echilibrului instabil dintre tine, viitoare cariatidă şi fosta vieţuitoare, vie era să zic.

♦♦♦Şi ca să vorbesc – în scris – pe limba şi pe înţelesul tău, fie şi doar prin acest vomitător articol, ai rămas cu curul gol, chiar dacă ar putea fi plin, aş putea zice, dar nu zic, pentru că nu-i frumos. Deşi ar putea fi. Bombatul…

♦♦♦Te salută cu dosul, un admirator, relativ îmbrăcat. De gală.

NESUFERITUL  din  COTROCENI

S  G.  E

( Repost ) Iubire gheboasă

♦♦♦Este aceea născută din ură, sau, în cel mai fericit caz din aroganţă, dintr-o atitudine de superioritate, uneori chiar nesusţinută de umeri de vreo justificare. Este posibil aşa ceva, veţi întreba? Da, iată cu ochii la lopată (să n-o fure vecinul) este posibil în momentul în care – rod al hazardului – intervine în toată splendoarea nudităţii sale inevitabila teorie a neavutului încotro. Aşa cum din păcate (le noastre) este cazul de faţă, care, cred unii – mai creduli, dacă permiteţi şi nu văd de ce – a rămas deja în spate. Ura. Pe dracu, Doamne iartă-mă!

♦♦♦Acum, la o lună distanţă ( de soare, soarele gândirii lucide, dac-am fi mâncat glucide), aşadar, ne-a fost dat în dar un zar, doar unul şi suntem nevoiţi de bună voie să-l aruncăm şi să privim perplecşi cu toţii la ceva care ar fi putut fi altceva. Acum mă gândesc că dacă ar mai fi trăit Cezar (Caesar, pentru scrupuloşi) sigur am fi avut două. Zaruri. Altfel, suntem obligaţi de destin să privim printre stanoagele prostiei zborul în spirală, ca o coloană fără sfârşit, înălţându-se ca un zmeu din poveste – şi dus este – al lipsei noastre de cunoaştere. Iar în cazul – acuzativ – în care am avut-o, despre cunoaştere vorbesc – de la o vreme încoace (şi încolo!), de discernământ. Da‘ ce, ar fi prima oară!?

♦♦♦După aceea, după aceasta, după care vreţi voi, munţi de tăceri de nisip, de prea mult timp umed, udat de lacrimile ignoranţei, se vor aşterne pe tâmplele noastre care vor fi veşnic cernite de ninsoarea din toate anotimpurile care vor urma.

♦♦♦Urmarea în ediţia – următoare era să zic – a existenţei noastre. ♦♦♦Şi – nu vă bucuraţi încă !- şi a voastră.

♦♦♦Iată ce a mai rămas din făloasa Europă, după Brexit :

Vae victis, again, n‘ est pas?

Naturlich!

Ciao ragazzi!

Hasta la vista, baby!

                       ♦♦♦Şi un românesc – La revedere – vă spun eu,

NESUFERITUL  din  COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) CIOBĂNESCUL GERMAN

♦♦♦Marele ciobănesc german, îmbrăcat din greşeală ( în greşeală ) în blană de urs, mormăie din când în când şi atunci o face foarte rar ca să i se poată citi pe buze cu mare exactitate ce şi-ar propune să scrie pe facebook, desigur când va lua o pauză din multele vacanțe, toate de vară ( ca durată)!

♦♦♦Deşi pare că nu oboseşte niciodată, sau mă rog aşa (i-)ar trebui, fiindcă oricum nu prea se mişcă, tocmai pentru a lăsa ţara să se mişte de capul (Verde al) ei. Şi totuşi nu e chiar aşa. Am putea spune așadar că pentru că s-a plictisit – de moarte era să zic, păcatele mele – să meargă atât de ( codru) des în Mărginime, din când în când îi trece prin gând, dar nu o spune ca să facă economie de cuvinte, să întreprindă ceva sub grindă. Să meargă aplecat, nescoţând nicio vorbă, cât mai departe de ţară ca să n-o streseze prea tare, stând zi de zi pe capul ei. Apropiindu-se în acest fel de electoratul său de-afară, pe care vrea să-l salute doar cu mâna dusă la chipiul lui Băsescu, însă fără să coboare ca o boare din avion. Nu de altceva, dar ca să nu-l confunde cineva cu pontosul Ponta, alt mare plimbăcios. Cel care altfel e mare şmecher de asfalt, pe care i l-a turnat în cale (şi în calea evoluţiei sale politice) prietenul său de îmbârligături, piticul cu aer de Doa Juan, miruitul Dan ( căpitan de plai cu boi) Şova. Ce cuplu comic formau în vremurile lor bune aceşti crai de la răsărit până la apus, la concurenţă cu Stan (Păţitul) şi (castelul ) Bran!

♦♦♦Dar să (ne) revenim la ursul care ne păzeşte pe noi, oile lui Becali şi care, pe muteşte – şi din când în când atunci când le germăneşte – ne arată… nu vă spun ce ca să nu mă bulgăriţi. Dar tot vă spun ceva, dar cu totul altceva, anume ne arată ceva aşa ca o arătare care stă călare şi nu mai vrea să coboare, fiindcă n-are nimic tare. Pe care să pună piciorul, păi voi ce credeaţi ! O, Doamne, nu ştiu ce m-a apucat de pix şi nu-i mai dă drumul ca să pot să scriu şi eu ceva inteligibil, Doamne iartă-mă, că era să fac o mare greşeală şi să zic că aş putea să vorbesc în scris.

♦♦♦După multe smucituri mi-am eliberat pixul din ghearele ursului, sau ce naiba o fi fost şi cu ochii beliţi în toate părţile privesc la acea arătare, dar nu ştiu s-o descriu, aşa că mai bine o vorbesc. Aşadar, atunci când ne vom întâlni vă voi povesti, însă nu vă grăbiţi că mai avem destul timp, ceva mai mult de trei ANI.

♦♦♦Mare dezamăgire monșerilor acest ditamai puiul de neamţ. Dar ce este mai grav și mai enervat este faptul că această păcătoasă de dezamăgire durează prea mult, un cincinal întreg, iar noi, cei mai mulți dintre noi mai avem prea puțin timp. Măcar să ne dea și nouă ceva de băut din butoiașul cu rom, cu doi de ,,R” scris mare, la vedere. Asta dacă ne gândim că tot acolo, în centrul nervos al țării, se află și regele etniei prietenă ( tot ) cu Rrom-ul, pardon, cu (iar pardon, de astă dată pe bune) românul. Cel puțin să ne anesteziem ca să vorbim și noi din ce în ce mai rar, mai mârâit și mai greu de înțeles. Ca să-i băgăm în boală pe toţi. Ăia de-afară.

SILVAN  G.  ESCU

(Repost) ILUZIONĂRI

♦♦♦Încă de la începututrile ei lumea a fost – şi continuă să fie şi astăzi – alcătuită în întregime din poveşti, iar fiecare individ are povestea sa, diferită de a altora, dacă nu chiar unică. Cu decorurui specifice fiecăreia în parte, unele de-a dreptul incredibile, dar în acelaşi timp imposibil de cuprins cu privirea unui singur om, a fiecăruia din noi.

♦♦♦Iar noi, oamenii – simpli şi neputincioţi – suntem aproape toţi triste personaje deja distribuite în acele poveşti, chiar cu mult timp înainte de a ne fi născut.

♦♦♦Acele poveşti sunt – fără nici cea mai vagă şi desigur neintenţionată nuanţă peiorativă – nemuritoare; în orice caz durează atâta timp cât va exista viaţă pe pământul acesta, locul nostru al tuturor. Singurul dealtfel din păcate, succedând-ne, generaţie după generaţie până la apusul lor.

♦♦♦Numai noi, oamenii, ieşim din poveste în mod revoltător de definitiv, relativ ( ce cuvânt dubios de duios ! ), aşadar, relativ repede şi – chiar şi mai revoltător – într-un singur fel. Adică, părăsim scena într-o singură direcţie, una cu sens unic, călcând cu paşi tremurânzi, nesiguri, şovăielnici, împleticiţi, târşiiţi şi nu întotdeauna demni, exact pe urmele paşilor celor dinaintea noastră, chiar fără să ne dăm seama. Şi ieşim de fiecare dată pe aceeaşi uşă, cea din spate, singura dealtfel, uşă care are – Doamne, îngrozitor de puţin ! – un singur mîner, situat doar pe dinăuntru. Uşa dintre noi, cei ce nu ştim ce am fost – şi noi ceilalţi, care urmăm şi care nu se ştie ce vom fi.

♦♦♦Altfel, pe întreaga perioadă a vieţii interpretăm roluri fixate de Regizor, fiecare interpret făcând-o în felul său, pe măsura calităţilor cu care a fost înzestrat, roluri mai importante, sau mai puţin însemnate. Uneori, unele extrem de simple, dar totodată umilitoare, doar de inşi care au în permanenţă o tavă în mână, de parcă aşa s-au născut. Tavă care pentru ei rămâne tot timpul goală indiferent cât de încărcată ar fi, poate pentru că – glumind amar – este mai uşor de curăţat. În tot acest timp privind cu jind la plinul de dinaintea altora.

♦♦♦Toate aceste roluri sunt oferite în funcţie de viziunea şi voinţa Regizorului, care este în acelaşi timp şi Scenarist, dar şi Scenograf. Numai costumele – cele mai multe ca de bal mascat – ni le alegem singuri – insuficientă consolare însă – şi asta dacă despre alegere se poate vorbi, având în vedere că designer -ul este însuşi Destinul.

♦♦♦Aşa se întâmplă absolut cu toţi dintre – hai să ne numim astfel – actori.

♦♦♦Un nefericit paradox se înghesuie la intrare, făcându-şi loc cu coatele, anume faptul unic că toţi suntem actori şi în acelaşi timp cu toţii spectatori.

♦♦♦Însă ce e mai interesant, dar totodată îngrozitor de trist este că – uneori cel puţin – suntem spectatori doar noi pentru noi.

♦♦♦În schimb ce facem noi oamenii, cei care ne prefacem că înţelegem nînţelesul, de parcă am şti cum stau lucrurile şi desigur pretinzând că am avea soluţii? Păi, ne străduim să facem tot felul de planuri, cât mai multe, cât mai elaborate şi desigur cât mai îndrăzneţe şi neapărat fanteziste. Acele planuri care – culmea potrivelii – se suprapun perfect, până la identificare tocmai cu cele din rolul oferit atât de generos. Planuri despre care – iată o altă nefericită culme a iluzionării – avem impresia că ne aparţin, că noi singuri le-am pus la cale. Ca atare, visăm încontinuu cu ochii deschişi, încercând din răsputeri să ne croim drum, având impresia că am putea – exclusiv cu forţa minţii noastre – să ne proiectăm şi să ne construim propriul destin. O, cât de frumos pare să fie !

♦♦♦Dar, se dovedeşte – întristător de adevărat – că, pe cât de ambiţioasă şi entuziastă pare, pe atât de iluzorie, de falsă şi până la urmă demnă de milă este această nefericită îndrăzneală. Îndrăzneala de a încerca să ieşim din rol.

♦♦♦De fapt nu facem altceva decât să urmăm neabătut, pas cu pas, unicul scenariu, preexistent, în mod sigur scris încă de la începuturile lumii. Adică să intrăm în scenă numai la momentul potrivit, doar atunci când ne vine rândul, nu oricând şi oriunde şi mai ales – cel mai dureros – să ieşim din poveste cu mult înainte ca aceasta să se termine.

♦♦♦Şi aproape întodeauna părăsim scena cu eterne regrete rămase în urma noastră. Probabil. Şi – bineînşeles – enunţate cine ştie cu câtă reală simţire de cei care ne supravieţuiesc, începând desigur cu jelitul.

♦♦♦Culmea absurdului, neapărat veşnic, este faptul că acest necuprins cuvânt – ,, etern ” adică – face notă discordantă tocmai cu efemeritatea omului.

♦♦♦Aşadar, cei care plecăm doar cu bilet dus, dar şi cei care rămân, neavând deocamdată niciun bilet, suntem cât se poate de efemeri. Poate – unii dintre noi cel puţin – nemeritatat de efemeri.

♦♦♦Dar aceasta – nu-i aşa – este o altă poveste…

SILVAN  G.  ESCU

Neadormiții

♦♦♦Cei care au făcut atâta rău omenirii nu merită să aibă somn nici dincolo de viață.

♦♦♦Vitalitatea filozofică, dar și politică – orice s-ar zice – a cuplului Marx- Engels, profitând de picoteala celorlalți, s-a bazat în special pe fragmentarea ideologcă a sfârșitului de secol XIX.

♦♦♦Faptul că ei i-au urât pe capitaliști nu înseamnă că i-au iubit pe muncitori. Și dacă totuși s-a întâmplat să fie și una și alta trebuie că ura a fost mai puternică.

♦♦♦Este cel puțin hilar – de fapt un fel de râsu- plânsu – ca doi bogătași să plângă ideologic pe umerii săracilor, asmuțindu-i ca pe niște câini dresați tocmai împotriva celor din categoria lor, a ,, greilor ”.

♦♦♦Știe careva ca acești ipocriți cu bărbi și mustăți mai stufoase decât mulțimea pe care au prostit-o – făcând-o să creadă că se va afla la conducere la un moment dat, efectiv, nu doar ca slogan – așadar, știe careva ca aceștia să fi făcut măcar o donație către un singur nevoiaș? Dacă știe, să ne informeze și pe noi, care stăm în așteptare. Una continuă.

♦♦♦Ca o tristă concluzie, se poate spune că bilanțul comunismului nu a fost global pozitiv, de fapt nici chiar local, așa cum avea să se dovedească la un secol după ce cei doi s-au distrat pe seama noastră, a atâtor generații.

CEL  CU  BARBĂ  ȘI  MUSTAȚĂ

S g. E

Lipii umplute. Cu aer

♦♦♦Şi acela puţin, că aţi văzut bine cu toţi cât sunt de subţiri. Dar poate că acel aer este concentrat. Aşa cum am fost eu la armată când am fost ( mai ) tânăr. Şi când aveam puţin aer.

♦♦♦ E vorba de unul curat, că altfel era căcălău – era să zic – că ştiţi cum e în grup. Respiraţii grele, încărcate cu miros de mahoarcă, damf de pe fundul paharelor, că acolo e cel mai trainic, de râgâieli, ținând mâna la ceafă ca să nu le dea capul pe spate, dar mai ales de nelipsitele vântoase. Emanate de Iliescu, pardon, de foştii militari, care spre mândria lor au rămas cu aceste nobile golăneşti deprinderi.

♦♦♦De care este greu să se mai desprindă, așa de bine se simt în preajma lui, de parcă ar fi buni prieteni.

♦♦♦Să sperăm că lipiile nu sunt umplute cu acest aer.

♦♦♦Dar, dacă la un moment dat ni se va vinde doar aerul? Acela.

NESUFERITUL  din  COTROCENI

S  g.  E

Variantă de invitație

             LA NUNTĂ DESIGUR

         – Partea care chiar interesează –

♦♦♦Felicitările, masa, plata şi dansul tribal se vor primi, servi, efectua, respectiv executa, dansul adică, la de toată omenirea  binecunoscut Restaurant ,,Fructe de mare – uluială ” situat în incinta hotelului ,, Sigur – Incert ” din faţa statuii pişăciosului din inima Europei. Una mai unită decât oricând, mai ceva chiar decât liniuţa de unire.

♦♦♦Punctată însă, adică discontinuă, aşa cum s-a dovedit a fi şi Linia Maginot, decretată de fudulii francezi ca fiind inexpugnabilă.

♦♦♦Aşa cum părea până mai deunăzi şi Europa cea atât de unită.

♦♦♦Trăiască mirii ! Doamne Iartă-mă, că de ei uitasem !

♦♦♦A, încă ceva : parinții mirilor nu pot fi prezenți fiindcă sunt absenți.

♦♦♦Și încă ceva : va veni și popa care va aduce un cadou, verighetele pe care a uitat să le înapoieze la cununia religioasă.

♦♦♦Prezența obligatorie.

♦♦♦A, da ! – data : când poate fiecare.

 

NAŞUL – mare, păi cum altfel ! –

NESUFERITUL  din  COTROCENI

S  g.  E