Cotroceni

♦♦♦Exact cel care ar trebui prin însăşi natura şi definiţia lui să ne protejeze şi să ne apere interesele, să ne putem baza pe el – statul adică – ei bine, tocmai el ne fură, ne face somnul neliniştit, sau ni-l fură şi pe acela, dându-ne în permanenţă – dar mai ales atunci când, în mărinimia lui, ne permite să fim treji – coşmaruri. Oare acest popor a născut un monstru de care nu mai este chip să scape?

♦♦♦Suntem trataţi ca nişte jivine blajine, pricăjite, cu colţii de lână, cu care mai de grabă îi mângâiem pe mai marii vremii, atunci când de prea multă obidă încercăm să-i prindem de turul pantalonilor, iar ei ne dau un fâs în nas, drept premiu că avem coada între picioare, iar capul ridicat doar până la acel nivel.

♦♦♦Este vina lor? Pe dracu!

♦♦♦Acest gen/ fel / tip de stat este chiar stat în stat. Şi asta tocmai pentru că noi îi permitem. Aşa-zisul stat, cel care ar trebui să reprezinte întreaga populaţie, nu mai există, presupunând că această ţară a avut parte de aşa ceva vreodată.

♦♦♦Întrebarea este cum de le-am permis atâta amar de vreme să prindă atâta putere şi să se îmbrace cu atâta superioritate şi ,,tupeu obraznic” la care şi-au asortat în fiecare zi o altă ferchezuită făloşenie, încât să nu mai ţină seama de nicio normă de lege – nici chiar cea pe care o fac ei înşişi – de bun simţ, sau frică de Dumnezeu. Călcând totul în picioare chiar sub ochii noştri umezi de bovine chinuite ce suntem.

♦♦♦Cum de i-am lăsat şi-i lăsăm în continuare să stea pe grumazul nostru, să ne mâne ca pe nişte jivine domesticite şi să ne batjocorească fără nicio limită. Să ne conducă destinele folosindu-se de naivitatea şi pioşenia noastră vinovată, dând totodată dovadă de un total dispreţ şi desconsiderare.

♦♦♦Toate astea se întâmplă pentru că noi stăm cu degetul la tâmplă, prefăcându-ne că gândim şi pentru că şi-au dat seama că suntem slabi şi neputincioşi, că nu suntem tari în partea moale.

♦♦♦Cu visele noastre, cele dintotdeauna, ce făcuşi?

♦♦♦Şi cine… aia-a mă-tii te pretinzi?

♦♦♦Tu, Statule, mare hoţoman mai eşti!

NESUFERITUL  din  COTROCENI

S  g.  E

Partea a III-a – cea cam de jos.

♦♦♦Stând rezemat de o stanoagă pe ,,Podul Mincinoşilor „din interiorul Mărginimii Sibiului, ultimul nearderthalian, un nordic rece ca fiordul din centrul nervos, dar culmea calm, al ţării, s-a trezit din somnul lin, fără vise urâte, dându-ne nouă coşmaruri. Marele ciobănesc german s-a pomenit pur şi simplu ales, mai ales de grotarii din afara malurilor grotelor din interior, drept pedeapsă pentru că erau prea liberi să nu aibă nimic, motiv suficient însă ca să înceapă să aibă şi ei coşmaruri.

♦♦♦În mod normal pentru el, dar bizar pentru noi, îşi mişcă gura în acelaşi timp cu braţul, amândouă mişcările fiind egale cu ele însele. Timp în care scoate – pe gură, desigur – nişte băşici rotunde printre buzele subţiri ca lama de ras făcută din piatră cubică, după care le ascunde sub limbă ca să fie martore tăcute la puţinele cuvinte pe care ar putea cu greu să le elibereze. Acele băşici proveneau de la guma din lut fin de mestecat, având gust de nisip, miros de capră neagră şi culoare de la celelalte culoare pe care aleargă să prindă trenul spre Sibiu.

♦♦♦În tot acest timp un grup bine, pardon, de bine de grotari luminează ţara pe dinafară cu un fel de lămpaşe făcute din pietre încinse, având în loc de becuri nişte licurici aduşi de primul emanat de unde a ştiut el.

♦♦♦Pentru celălalt el, rezematul de stanoagă, s-a născut Pământul, ca să aibă grotele unde să se ascundă spre deosebire de munţii expuşi în bătaia vânturilor, păstrând pentru ele sunetul trist al cântecelor ruşinate de prea multă goliciune.

♦♦♦Să revenim însă la Pre-OMUL nr. 1 al acelei vremi, maimuţa pe cale de prea devreme dispariţie, pentru a face loc omului de bine rău ce stă încă pe vine ca să devină ce va fi azi, lăsându-i pe ,,grotari” să vină cu ghioagele neascuţite, în care doar să se sprijine. Să vină cu vinu-n nas în satul lui Bucur pentru o lecţie de preistorie modernă şi prea contemporană cu şi despre pre-ciobanul de mai sus de Podul Izvor ( de inspiraţie ).

♦♦♦Şi când te gândeşti că nu cu foarte mult timp în urmă milioane de oameni – animale din grote – votau, fiecare cu ghioaga lui, pe omul de bine spre foarte bine aproape, punând ştampila muiată în scuipat de maimuţă neinstruită, dar fudulă nevoie mare, pe acelaşi perete al grotei în care locuiau. Şi probabil şi trăiau.

♦♦♦Acum, la apusul erei sale, în care ne prefacem că trăim, Omul refuză să creadă că i s-a sfârşit mălaiul preistoric, urmând să dea socoteală ( scuze! ) pentru că a fost şef de trupe pentru trupuri nevinovate. Şi să sperăm că mâinile fine, mânjite în mod proletar de sînge – mândrie pentru culoarea roşului comunist – nu vor mai aplauda încă o dată venirea ,,grotarilor „. Şi nu vor mai fi curăţate de sângele uscat de vreme, dar atât de târziu.

NESUFERITUL  din  COTROCENI

S g. E

Partea a II- a – cea nu de sus.

♦♦♦La toată această atmosferă de circ preistoric, oferit gratis ca bonus pentru rânjet prostesc, cineva – deocamdată prefăcut timid, având tot timpul cu sine două cuburi de gheaţă oceanică – asista de pe margine la început doar privind, hăhăind căt îl ţinea flota şi cât îi permiteau serviciile de pe punte ( pun-te bine cu cine trebuie! ). Era piratul cu amândoi ochii pe jumătate acoperiţi, jumătatea de deasupra lor, Omul din Atlantida, cea de lângă Mamaia noastră, vai de mama ei.Privea amuzat, ca un animal politic modern, stând încă pe banca de rezerve de cadre pentru tablouri care nu vor fi pictate niciodată, având alături două pahare. Unul cu Whisky preistoric şi altul cu gheaţă polară istorică, dar la fel de veche, adusă chiar de el. Primul, whisky-l, provenea din rezerva de protocol de la Crescent, iar gheaţa fiind fin spartă de Urs (U) cu spărgătorul de nuci pe buci de la Antene. Dar nu doar sta, ci intra câte un pic în teren, unde a şi rămas două reprize prelungite, ca arbitru şi jucător în acelaşi timp, punându-şi pe braţul Chilia banderola de (Dan) căpitan ( de plai ). Aflându-se într-o permanentă dispută cu mulţi neanderthalieni, nastasieni, voiculescieni şi ulterior căcărieni şi pontanieni. Comandantul de ,,grotari” mai evoluaţi în involuţia lor chiar le aduna acestora ciomegele ca să facă ţepe din ele, în care să-i înfigă în primul rând pe înfigăreţi. Dar şi pe cei care aveau lopeţi pentru a avea cu ce să strângă banii şi furci ca să-i învârtă ca să nu se usuce. Banii. Din păcate pentru ţepe au rămas fără obiectul muncii, să zicem aşa, căzându-le vârfurile de ruşinea de a nu fi văzut niciun cur înfipt în vreuna dintre surate, chiar înainte de a putrezi. Ţepele. Această ruşine se întâmpla în vremea în care mergea – de parcă erau două cocote plecate la agăţat parlamentari grotieri – braţ la braţ cu Dom Profesor de dicţie preistorică, zis şi cursa de şoareci, sau Motanul Felix şi Otilia. Pînă în clipa în care, stând cu urechea lipită de uşa de la Griv(EI) co, lăsată special necapitonată, a aflat că mogulul de cimpanzei urmărea să-i taie moţul, a se citi şuviţa, care părea un steag pe catarg, lăsată să i se fluture în bătaia lui ( Sorin Ovidiu ) Vântu (lui ).

♦♦♦Motanul, urmaşul Râsului – animal actual – a ajuns între timp un fel (ul doi ) de Monte Cristo, conte de Monte Carlo, pardon, de Jilava, locuind pe gratis în taverna mohorâtă de la Rahova ca tânăr scriitor bătrân, privind mânios şi mârâios printre gratii şi stanoage spre exteriorul interiorului locativ.

♦♦♦În tot acest timp, dar şi înainte şi după, devoratorul de politicieni de doi bani de hârtie igienică s-a şters cu ei pe spate, că până acolo ajungea şi până acolo îi ajungea zâmbetul larg deschis la fermoar.

NESUFERITUL  DIN  COTROCENI

S g. E

Partea I – cea de sus.

♦♦♦În acele vremuri preistorice, dar tot istorice, cum ar zice un urangutan cu apucături de bucile obrajilor moderne – apucându-se de citit înainte să apară literele – profesorul de cimpanzei dresați să stea pe coadă, este vorba de Dl. Nistor să-i zicem așa, când abia dacă reușeau să se ridice din poziția pe vine, ei bine, acei oameni – să le zicem așa – nu vorbeau. Nu vorbeau între ei, unii cu alții adică, știindu-se că asta este o constantă a omenirii dintotdeauna, dar de fapt ei nu vorbeau deloc, nu încă, doar răgeau, așa cum o fac și astăzi unii dintre noi, de parcă am fi vechi… fiare.

♦♦♦Însă Omul de Neanderthal, pe numele său de dizident printre ai ,,foștilor” săi, I-escu să-i zicem, era singurul care grăia, mai bine spus scotea niște sunete ceva mai culte decât primele onomatopee. Celor cu auzul mai fin decât noi li s-a părut că au fost legate două scremete sub formă de cuvinte, ca un strigăt fioros de indignare, care suna aproximativ astfel: măi animalule! Cu semnul mirării cu tot, deși nu era cunoscut încă, decât poate ca semn pe fața celor care ședeau cu spatele în semn de protest, fiind nemulțumiți de faptul că nu prea fac fapte şi că sunt prea cuminți. Arătându-l în tot acest timp cu bâta minerului pe animalul de apă sărată, nepotul Mămăii, nescris, ci doar desenat deocamdată pe pereții peșterilor cu praf de muniție ideologică, provenit din coaja scoicii de uscat, ea însăși nevorbitoare pe vremea aceea.

♦♦♦Lângă OM, dar depărtat de el – zicea el – ședea ca pe cărbuni străbuni încinși – de câțiva inși – un posibil profesor, bărbatul politic al caprei, care, deși nu vorbea, avea încă de pe atunci certe abilități aritmetice incipiente, reușind să numere, deocamdată în gând, pietrele vulcanice, chiar dacă erau fierbinți. Așezându-le cu grijă părintească sub curul tăbăcit al românului care era frate bun cu nesimțirea, fiindcă pur și simplu nu simțea căldura, așa cum nu o simte nici astăzi, ca să nu se simtă la buzunar, de aceea pe acolo bate vântul neschimbării. Şi cam cu atât am rămas de la el, cu barba ţapului în primul rând, dar şi cu jumătăţi de coajă de nucă de cocos, Pe post de căşti de protecţie împotriva zgomotelor indecente ale maţelor goale ale străzii, coji lipite de ţeste cu unsoare de maimuţă, adică salivă pentru necunoscători, puse peste urechile blegite ale electoratului mereu luat pe la spate, adică prin surprindere, chipurile.

♦♦♦După care, văzând că sunt prea surprinse de avalanşă, cea a promisiunilor fără sfârşit, masele de animale – vii era să zic – viitori oameni – de paie era să zic, dar nu mai zic – ar mai fi stat încă patru ani cu frumoasele lor guriţe căscate a neînţelegere, sorbindu-i primului OM cele două cuvinte direct din gură, chiar înainte de a o deschide, aplaudând încontinuu ca să se încălzească în aşteptarea vremurilor şi mai reci care vor veni, cum ar fi de exemplu recent, sau acum.

NESUFERITUL  DIN  COTROCENI

S  g.  E