Efemeritate

Dacă nu te- ai născut fluture

De ce ești atât de efemer?

Doar știi că nu vei reuși să zbori

Nici după ce vei fi devenit fulg.

 

Fiindcă vei avea nevoie de aripi

Ca să ajungi în preajma visului.

Și nu lăsat la voia întâmplării

Să fii purtat de vânt

Oriunde vrea furtuna lui.

 

Spânzurat de o părere plutitoare,

Părere de om din puf fulguit

Ca un polen zburând spre albină.

 

Idee de om agățat de o iluzie

Rătăcită în vorbe stinghere,

Rușinate că nu vor ajunge

Niciodată să fie rostie.

 

         SILVAN  G.  ESCU

Scrisoare un pic deschisă

♦♦♦Eu, Nimeni, vă scriu de Nicăieri, măi Nimicilor! Deşi, dacă mă gândesc cu capul şi ca să nu vă jignesc prea tare v-aş spune mai de grabă Neînsemnaţilor. Ştiu eu de ce, dar încă nu vă spun, vă las să vă frământaţi singuri, aluaţilor! Şi sper să vă găsesc acasă, citindu-mă.

♦♦♦Scrisoarea e un pic deschisă, dezlipită ( de fapt nelipită intenţionat ) la un colţ ( de stradă) cel de sus, ca să se vadă mai uşor partea de jos. Şi ce, nu arată bine şi aşa? Dar mai mult aşa?

♦♦♦Înăuntru, coala este îndoită, adică are îndoieli, de aceea nu s-a lăsat scrisă, a rămas ,, Albă ca Zăpada şi Cei Şapte Pitici”, toţi cu nume româneşti, de aici pân’ la Ploieşti, mai puţin ea, care este albă în toate limbile pământului.

♦♦♦Cineva, nu spun cine, oricum mai inteligent decât noi, fiindcă e serviciu, a reuşit la examen să citească printre rândurile nescrise, dar care aşteptau pe margine, pe marginea colii, încălzindu-se pentru a intra pe teren în orice moment, atunci când i-o va cere interesul naţional. Ba chiar şi fără permisiunea arbitrului.

♦♦♦Iată ce se afla dincolo de Tiperary, între picioarele acelor rînduri puse pe gânduri: o mulţime nevidă de pui de baltă, pardon! de rânduri în stare somnoroasă de ,,Germinal” sădite în răsaduri franţuzeşti de legumicultorul Emile Zola, cel cu broşă de cuvinte la catarama făcută din praz. Am putea spune că i-a fost făcută cadou de taurul – pardon, salteaua Relaxa – Viorel , dacă ne permiteţi şi dacă ne constrângem un pic gândirea s-o ia razna, rămânând totodată neciuntită, adică întreagă la minte – Doamne, ce mai minte!

♦♦♦Rânduri invizibile, atomice ar zice un fin fizician, care refuză să iasă la pensie dacă nu i se dă una specială doar pentru el, intelectual ca noi toţi, care nu pot fi citite cu ochiul obişnuit, ci cu ,,ochii” deschişi ai cătuşelor închise era să zic, Doamne, iartă-mă!, cei care descoperă orice vietate, chiar nenăscută, dar care urmează…

♦♦♦Apropo, urmarea mâine! Dar nu promit nimic.

SILVAN  G.  ESCU

Cheia potrivită

 

Mi-ai deschis inima cu un zâmbet,

Lăsat înadins la poarta ei,

Oricum, era nezăvorâtă,

Doar cu tristeţea închisă.

S-a agăţat şăgalnic de mânerul ei,

Discret, doar cu candoarea lui

L-a apăsat uşor, pe nesimţite

El, încremenitul, s-a lăsat supus.

Apoi, ca şi cum aşa trebuia,

Acolo trebuia să fie locul său,

A intrat nestingherit. Şi a rămas.

Bun venit în casa inimii, zâmbete!

Mi-ai adus cu tine liniştea

Şi-ncă ceva…

SILVAN  G.  ESCU

Ciobănescul german

♦♦♦Marele ciobănesc german, îmbrăcat din greşală în greşeală în blană de urs mormăie din când în când şi atunci o face foarte rar ca să i se poată citi pe buze cu mare exactitate ce şi-ar propune să scrie pe facebook, desigur când va lua o pauză din multele vacanțe, toate de vară ( ca durată)!

♦♦♦Deşi pare că nu oboseşte niciodată, sau mă rog aşa ar trebui, fiindcă oricum nu prea se mişcă, tocmai pentru a lăsa ţara să se mişte de capul (Verde al) ei, totuşi nu e chiar aşa.Am putea spune așadar că pentru că s-a plictisit să meargă atât de ( codru) des în Mărginime, din când în când îi trece prin gând, dar nu o spune ca să facă economie de cuvinte, să întreprindă ceva pe grindă. Să meargă, nescoţând nicio vorbă, cât mai departe de ţară ca să n-o streseze stând zi de zi pe capul ei. Apropiindu-se astfel de electoratul său de-afară pe care vrea să-l salute doar cu mâna dusă la chipiul lui Băsescu, însă fără să coboare ca o boare din avion, ca să nu-l confunde cineva cu pontosul Ponta, alt mare plimbăcios. Care altfel e mare şmecher de asfalt, pe care i l-a turnat în cale (şi în calea evoluţiei sale politice) prietenul său de îmbârligături, piticul cu aer de Doa Juan, miruitul Dan ( căpitan de plai cu boi) Şova. Ce cuplu comic formau, la concurenţă cu Stan (Păţitul) şi (castelul ) Bran!

♦♦♦Dar să (ne) revenim la ursul care ne păzeşte pe noi, oile lui Becali şi care, pe muteşte – şi din când în când germăneşte, ne arată… nu vă spun ce ca să nu mă bulgăriţi. Dar tot vă spun ceva, altceva, anume ne arată ceva aşa ca o arătare care stă călare şi nu mai vrea să coboare, fiindcă n-are scărişoare. O, Doamne, nu ştiu ce m-a apucat de pix şi nu-i mai dă drumul ca să pot să scriu şi eu ceva inteligibil, Doamne iartă-mă, că era să fac o mare greşeală şi să zic că ar fi ceva inteligent.

♦♦♦După multe smucituri mi-am eliberat pixul din ghearele ursului, sau ce naiba o fi fost şi – cu ochii în toate părţile privesc la acea arătare, dar nu ştiu s-o descriu, aşa că mai bine o vorbesc. Aşadar, atunci când ne vom întâlni vă voi povesti, însă nu vă grăbiţi că mai avem destul timp, ceva mai mult de doi ANI.

♦♦♦Mare dezamăgire monșerilor, dar ce este mai grav și mai enervat este faptul că durează prea mult, un cincinal întreg, iar noi, cei mai mulți dintre noi mai avem prea puțin timp. Măcar să ne dea și nouă ceva de băut din butoiașul cu rom, cu doi de ,,R” scris mare, la vedere, că tot acolo, în centrul nervos al țării, se află și regele etniei prietenă cu românul. Cel puțin să ne anesteziem ca să vorbim și noi din ce în ce mai rar, mai mârâit și mai greu de înțeles.

SILVAN  G.  ESCU

Ne / răutate

♦În tinereţe şi mai ales mai târziu, până la o anumită vârstă a maturităţii, femeile – fără excepţie – pierd timp în faţa oglinzii pentru a fi frumoase, după care pierd şi mai mult pentru a nu fi urâte. Este adevărat că în primul caz îl pierd cu folos.

SILVAN  G.  ESCU

Unde-i lumea ?

 

Camere goale peste tot,

Pâclă groasă, întunecime,

Unde este întreaga lume?

Numai eu singur afară,

Afară din lumea tăciune

Şi-un pic afară din mine.

Dar, iată, a venit pasărea,

Pasărea cu aripi de vânt,

Printre brazi fâlfâind,

Prin mine zburând.

A venit şi a rămas aici,

A rămas la mine în gând.

E bine, e încă bine…

SILVAN  G.  ESCU

Gândacul cu şapte vieţi

♦♦♦Într-o zi cu aspect de noapte devreme am văzut trei extratereştri şi încă unul care era ambidextru şi cu toţii păreau că vor să facă ceva. De fapt ei se luptau, se luptau cu echipamentul care stătea prost pe ei. Dar nu echipamentul era prost… Să zicem că nu era bine pus şi cam juca pe ei… dansând cu lupii.

♦♦♦Şi totuşi ei veniseră c-un scop, având cu ei şi un telescop, de fapt ceva telescopic pe care l-au introdus (vedeţi ce frumos vorbesc când scriu!), aşadar l-au băgat undeva. No, cum ar zice cineva, e musai să vă spui. Au venit în căutarea gândacilor migranţi dintr-o zonă curată şi fără curupţie (sic!) amândouă insuportabile, adică fără niciun miros. Îngrozitor acest nemiros!

♦♦♦După ce şi-au umplut tulumbele cu insecticid pur furat de la Condrea şi au cercetat toate faldurile canalelor şi-au pus cu toţii mâna-n cap, fiecare pe capul celuilalt, s-au scărpint îndelung undeva şi între timp s-a făcut seară. Aşa că au plecat nedumeriţi înspre casele lor de vacanţă, fiindcă intraseră chiar din acea seară în concediu de studii, promiţând că se vor întoarce când vor afla de ce au venit. Mai exact de ce nu au venit. Până atunci. Însă asta nu e treaba mea, nu e toată a mea.

♦♦♦Dar, surprize peste surprize, după niciun sfert academic s-au întors, spunând că au glumit. Sau şeful lor cu ei, n-am înţeles exact. În orice caz s-au apucat de lucru manual şi au tot pompat pân-au terminat soluţia, după care au pus apă minerală, că ştim cu toţii că are ţepi, adică înţeapă la limbă, dar nu ştiu dacă gândacii au aşa ceva. Limbă. Au terminat şi apa, apoi au pus mână de la mână, fiecare cu mâna în buzunarul celuilalt, că de, se aveau ca fraţii (Jderi) şi au luat ceva de băut ca să facă parastasul gândacilor. Virtual.

♦♦♦A doua zi au venit împreună cu şeful lor, toţi îmbrăcaţi elegant, mai puţin şeful care se cam certase cu soţia vecinului, curioşi să vadă cu ochii lor cum se odihnesc gândacii stând cu burta la soare. Stupoare, un gândac se plimba tacticos, cu ambele mâini la spate, de parcă toată curtea era a lui, privindu-i superior şi cu un rânjet de reproş suspendat de mustaţă, supărat că i-au fost otrăvit confraţii. Uimiţi, angajaţii cuiva – ingenizanţii – au îmbrăcat în grabă costumele de scafandru de suprafață şi s-au pus pe treabă, acoperindu-l pur şi simplu cu soluţie. N-aș putea să vă spun clar pe cine.  a, da, pe g\ndacul rebel. Şi – siguri de isprava lor din acea zi – au plecat aplecaţi de ruşine. După alte trei zile au trecut să-i vadă burta arsă de soare, numai că gândacul îşi reluase ritualul, plimbându-se imperturbabil prin curte, rânjind de această dată cu toţi dinţii. Înşurubaţi cu bormașina – în gură era să zic –  în urmă cu două zile de un oftalmolog aflat în concediu, care se pricepea mai nou şi la colţi.

♦♦♦N-o să credeţi, dar a venit chiar ministrul mediului în persoană să vadă minunea şi numai după ce au făcut o comisie condusă – cu mâna – de mine au descoperit – scoţându-i bateriile – că era unul de jucărie. Ce gândac bagabont!

♦♦♦De fapt a fost o farsă pe care Patricia, o fetiţă de nici 4 ani, a făcut-o celor de la igienizare, pentru că –  văzându-i mișunând aproape în toate   casele – a crezut că gândacii sunt animale de companie.

    SILVAN  G.  ESCU

Idiot

♦♦♦Eu locuiesc în Dostoievski, sunt idiotul său principal, dar ce zic eu – idiotul de mine – sunt chiar unicul. Culmea prostiei este că mă mândresc cu asta, aşa că am plăcuta impresie că sunt tare deştept dacă recunosc acest lucru. Nu-i aşa că e un lucru mare?

♦♦♦Nu, nu este vorba (aia) de stradă, ci de ditamai autostrada; a literaturii universale. După părerea mea de idiot – dar poate unul deştept, sprijinit cu capu-n deşt, aş zice eu – este cea mai importantă din câte au existat vreodată. Pentru că are benzi infinite pe care să te tot plimbi. Gândind.

♦♦♦O să mă întrebaţi ce vreau să spun cu asta, iar eu, care sunt idot cum bine ştiţi, mă grăbesc – că sunt cam pe fugă şi în mare întârziere – să vă invit în scris, dorind să mă auziţi, să-l citiţi.

♦♦♦Nu de alta, dar n-aş vrea să rămâneţi ca mine. Aşa cum am zis ceva mai sus. Sus de tot.

SILVAN  G.  ESCU

Iubire gheboasă

♦♦♦Este aceea născută din ură, sau, în cel mai fericit caz din aroganţă, dintr-o atitudine de superioritate uneori chiar nesusţinută de umeri de vreo justificare. Este posibil aşa ceva, veţi întreba? Da, iată cu ochii la lopată (să n-o fure vecinul) este posibil în mo(nu)mentul în care – rod al hazardului – intervine în toată splendoarea nudităţii sale inevitabila teorie a neavutului încotro. Aşa cum din păcate (le noastre) este cazul de faţă, care, cred unii – mai creduli, dacă permiteţi şi nu văd de ce – a rămas deja în spate. Pe dracu, Doamne iartă-mă!

♦♦♦Acum, la o lună distanţă( de soare, soarele gândirii lucide, dac-am fi mâncat glucide), aşadar ne-a fost dat în dar un zar, doar unul şi suntem nevoiţi de nevoie bună să privim perplecşi cu toţii la ceva care ar fi putut fi altceva. Suntem obligaţi de destin să privim printre stanoagele prostiei zborul în spirală, ca o coloană fără sfârşit, înălţându-se ca un zmeu din poveste – şi dus este – al lipsei noastre de cunoaştere, iar în cazul – acuzativ – în care am avut-o, de discernământ. De parcă ar fi prima oară!

♦♦♦După aceea, după aceasta, munţi de tăceri de nisip umed, udat de lacrimile ignoranţei se vor aşterne pe tâmplele noastre care vor fi veşnic cernite de ninsoarea din toate anotimpurile care vor urma.

♦♦♦Urmarea în ediţia – următoare era să zic – a existenţei noastre. ♦♦♦Şi – nu vă bucuraţi !- şi a voastră.

♦♦♦Vae victis, again, n‘ est pas?

♦♦♦Naturlich!

♦♦♦Ciao ragazzi!

♦♦♦Hasta la vista, baby!

NESUFERITUL  DIN  COTROCENI

S   g.  E

Viaţa ca o părere

♦♦♦Râdea de parcă-și cerea scuze că-și dezvelește dinții alb-gălbui, ca în reclama cu pasta de mici ascunsă în tubul de pastă de dinți, nedifuzată însă. Încă. Râdea de viaţă. Sau, poate era invers.

♦♦♦Ieși din bodegă amețit de vodca ieftină, de fumul vălurit în rotocoale vineții, dar și de oboseală și se rezemă de primul stâlp apărut în cale – fiecare bețiv cu stâlpul lui, sprijin de nădejde – oprindu-se, culme a nopții cu ceață, ca pentru o lucidă judecată. Chiar dacă nu era una prea dreaptă, nu de alta, dar nu reușea s-o țină cum trebuie, unduindu-i-se ca și cărarea din fața sa. Poate din cauza micșorării ochilor presați de pleoapele grele de deasupra, apăsate de cercurile insuficient de rotunde ale paharelor ciobite de frica vremii, dar și împinse de jos de pungile pline de neodihnă de sub ochi. Își imagină că sub pâlpâiala obosită a felinarului de deasupra capului său întunecat de gânduri îmbâcsite cu nimicuri scrie cu litere de-o șchioapă o slută, mâzgălind în aer versuri mahmurite despre viața sa. Așa, ca într-un vis real, o luă de mâna cu care nu scria și plecară într-o direcție necunoscută nouă. Deocamdată. Dar, ca o culme a neconcretului, a ajuns singur acasă, cu urma mâinii slutei în mâna sa pe care o mai mângâia ♦♦♦♦♦♦♦♦încă. Şi adormi pe jumătate îmbrăcat, cu gândul la cealaltă jumătate. Între veghe şi vis i se părea că foamea îi umbla zăludă prin măruntaie, îmbrăcată în haine de pofte, purtând la gât şiraguri de mirosuri care erau atât de aproape de buzele sale că-i ploua în gură cu cârnaţi de casă.

♦♦♦În visul cel adevărat s-a lăsat prins între tristețea momentului abia trecut și scama de bucurie venită parcă de niciunde, dar pe care, fie și numai intuind-o, simțea că este a lui. Și a lui. Și o ținea strâns la piept cu căldura dată de o nestăvilită nevoie de afecțiune, plecată cu mult timp în urmă din viața sa plină de goluri, toate de acest fel. Se făcea că Universul bărbaților, deci și al lui, este concentrat și zăgăzuit în bazinul feminin, pe care unii, mai riguroși cu astfel de lucruri, l-ar numi impudic Fundul Marianelor. Al tuturor Marianelor, nu doar cele din Oceanul Pacific.

♦♦♦S-a trezit ținând în brațe fața de pernă întoarsă pe dos. O privea cu dușmănie abia stăpânită; ar fi luat-o la bătaie, dacă nu ar fi fost înfășurat într-o părere de cearceaf făcut cadou de stăpânul câinelui. Era lac de sudoare, de parcă își făcuse baie în propria transpirație. S-a trezit greu din somnul adânc, cam cât locul îngropăciunii și făcându-și pârghie cu coatele goale, dezvelite de frământarea visului, reuși anevoie să iasă din el, din somn, cu doar puțin timp înainte ca Muntele lui Venus să se rostogolească peste el și să-l sufoce de plăcere. Vai ce tristă sculare!

♦♦♦…Chiru îşi luă pufoaica agăţată într-un cui înfipt în grinda odăii care se vroia de vară târzie şi ieşi afară, despicând cu respiraţia sa, caldă încă, aerul tare care-i strânse buzele mari, cărnoase într-o movilă neuniformă, ascunsă, de parcă se fereau de ceva. Poate că a fost o reacţie firească, cumva instinctuală, punând stavilă averselor nărilor de la baza nasului său cât borcanul de mazăre din piramidele cu fundul lat de atâta stat din alimentarele de altădată.

♦♦♦În umezeala rece a dimineţii de început de noiembrie apucă un retevei brumat ivit la îndemână şi azvârli cu el după un câine stană de piatră, care sărise gardul de nuiele verzi şi uscate, lucrat de natură pe gratis, ca să privească mirat la lună, stând cu picioarele dindărăt crăcănate de parcă se odihnise pe butoiul din curtea restaurantului cu acelaşi nume. Cel privatizat avant la lettre de harnicii şmecheri pogorâtori din oierii machedoni, chitiţi să împartă cu clienţii lor doar tămâia afuriseniei, dacă o exista aşa ceva… Acei comercianţi, născuţi şi nu făcuţi, aveau piei de miel lipite direct pe tălpi, cu blana în jos desigur, ca să nu li se audă călcătura nu mereu prietenă cu legea.

♦♦♦Câinele prinse din zbor bucata de lemn fără brumă de ură în priviri și-l înfipse par în pământul umed, continuarea firească a trupului omului, ca să susțină gardul care despărțea lumea lui de lumea noastră. Lăsându-l pe om înmărmurit, cu căciula căzută și ea de uimire pe ochii care nu reușeau să se mai închidă, surprins într-o poziție de animal chircit de teama represaliilor meritate. Din acea poziție, de semn al întrebării mirate, a pornit înspre poartă, culmea în urma umbrei sale, care părea să fie vie, în timp ce el părea că o susține ca un necioplit arac umblător.

♦♦♦Ieși pe poarta rămasă deschisă dintotdeauna, cu gândurile prinse în menghina întrebărilor fără sfârșit, punându-și capul pe nicovala încinsă a soarelui, pentru ca un ciocan izbăvitor să i-l crape în felii de pepene cu sâmburi de Lună Nouă, din care să se hrănească, atunci când nu latră, toți câinii care privesc la ea.

SILVAN  G.  ESCU