Je – te cam – t’ aime

♦♦♦Frumoasă şi bogată Franţă, care ne consideri pe noi, cei care am venit să-ţi murdărim un pic de tot sufrageria, sora vitregă, că săracă ştim şi noi (pe voi) că suntem. În sfârşit ai reuşit să pui la pământ anglo-saxonii, celţii şi vikingii la un loc, chiar dacă pe rând, făcând să zâmbească fericită întreaga seminţie latină. Bravo ţie, cocoş galic şi – dacă ne permiţi – bravo şi nouă că te-am ajutat să ne baţi! Nu suntem supăraţi pe tine chiar dacă te-ai căţărat pe umerii noştri, la fel ca prof. Adrian Cioroianu pe cei ai lui Marx, când acesta din urmă era aplecat să scrie Capitalul pentru proletarii needucaţi, care au rămas şi aşa şi săraci şi atunci şi după şi acum.

♦♦♦Din ce ar fi putut să fie, din mândra Germanie n-au mai rămas decât UUV-uri, adică, în traducere liberă la vamă, uşoare urme de vise adunate într-un snop stingher, aşezat indiscret sub pleoapele încercănate de nereuşită, agăţate în pungi de plastic (natural ca şi viaţa noastră) chiar sub ochi. Ai lor, ai nemţilor. Popor care la naştere (uşoară) a moştenit o avere imensă, alcătuită cine ştie pe ce criterii, se pare ceva mai mult decât aleatorii, din hărnicie, mentalitate fără nevoie de doctor, rigoare – pe ogoare la început, apoi băgată în rezervoare – seriozitate, dar şi îndestulătoare obtuzitate. Scuze dacă se observă de la o aşa mică distanţă de clanţă această indecenţă, dar am ţinut morţiş ( cu Franţa ) să fac împerechere la vedere ( de cuvinte, nu vă grăbiţi să aruncaţi cu ele în mine, în cele din care scoateţi brichetele de cărbune gata aprinse). În orice caz au ştiut ce să facă, în care vreme şi mai ales cum cu acea bogăţie, pe care cu toţii ne-am dori-o şi pentru care unii dintre noi îi invidiem, iar alţii, ceva mai pipotoşi, îi urâm.

♦♦♦Cavaleria uşoară a ursuleţului Grizzy (Antoine) a trecut cu sabia scoasă prin Linia (punctată) Maginot şi a înfipt-o între şenilele panzer-ului german, blocându-i înaintarea şi aşa greoaie, făcând în inexpugnabila ariergardă de până atunci două găuri (goluri) uriaşe prin care ursuleţul amintit a reuşit să patrundă în spatele liniei inamice. Şi să-l răpună pe uriaş. După care să-l repună pe şinile deja contorsionate, ca apoi să-i trgă un şut năpraznic în locul mizer, acoperit elegant şi superior (fiind vorba de posterior) cu exagerată gomoşenie specifică, arătându-i de foarte aproape cu degetul mijlociu drumul spre casă.

♦♦♦Bravo!

♦♦♦Deux – zero pour France + Afrique + Maghreb!

♦♦♦Şi să nu cumva să încercaţi măcar să spuneţi că nu am dreptate, că e foarte posibil să mă enervez, după care invers, evident.

♦♦♦Allez les bleus, allez la France!

SILVAN  G.  ESCU

Pădurea care s-a supărat pe munte

 

♦♦♦Plictisită să tot aştepte picior de om plimbător, mirosindu – i verdele crud dătător de vis ne-nceput şi obosită să tot privească de sus lumea care şi-a întors faţa de la ea, pădurea s-a urcat pe coama unui gând cu dinţi de drujbă şi a pornit la vale, privind nostalgic în urmă, ademenită de insistenţa sacadată, egală cu el însuşi şi cert cu – tremurată a maxilarului său electric.

♦♦♦Zăpada, înveşmântată în cojocul mâţos al unui cioban rătăcit, împletit cu fire de nea, uluită că a rămas stingheră, plânge cu lacrimi îngheţate, căutând cu privirea fixă, pierdută dincolo de posibil, deja fantomaticele trunchiuri pe care să se bizuie în aflarea ei statornică pe acele culmi, pe care cu întinderea sa nesfârșită le domina până de curând.

♦♦♦Lemnul, uscat, atent fercheșuit de cosmeticieni înalt tehnologizați, nu înțelege nimic din ceea ce i se întâmplă, crezând că așa trebuie, că așa e cursul vieții. Numai că el nu mai are viață deloc de la un moment dat încoace, are doar un luciu căutat de noul proprietar și dat de lama bine ascuțită a rindelei. Și desigur nu-și mai amintește durerea pe care i-au pricinuit-o dinții nemiloși ai drujbei și mai apoi a joagărului care a reușit să-l despartă de restul corpului său, totul petrecându-se ca într-un gospel negru, în ritmul trist al cântecului de cetină.

♦♦♦Culmea este că această tristețe modernă, dar parcă având duioase reverberații ancestrale, este – în mod și mai trist, aproape jalnic – acoperită de veselia potențată bahic a țapinarilor voinici, ei înșiși unelte docile în mâna înmănușată, dar fermă, a ocolitorilor de ocol silvic.

♦♦♦Până de curând pădurea nu a fost niciodată amenințată în așa măsură ca acum de nicio altă forță a naturii, așa cum o face mâna deloc tremurândă a celui care ar fi trebuit să fie primul care să o apere. Dezgustător! Pădurea, deschisă și naivă, s-a lăsat în grija omului, crezându-l prieten cu o singură față. A uitat însă că poate fi una de lup.

♦♦♦Pe creştetul pleşuv al unui verb de mod ( de modă veche ) se aşează temătoare, să nu cumva să supere norii, două disperate substantive comune, despărţite de om cu ignoranţă şi brutalitate: zăpada şi pădurea. Amândouă s-ar fi hrănit una pe alta, deşi pare ciudată şi forţată aceast alăturare şi mai ales formulare. Şi totuşi nu este atât de greu de explicat şi desigur nici de înţeles, pentru că şi sprijinul este tot un fel de hrană. Şi tot amândouă, neapărat împreună, ar fi fost un indespensabil sprijin pentru om. Acel om niciodată sătul, niciodată mulțumit. Şi – ca o consecinţă şi o meritată pedeapsă în acelaşi timp – niciodată fericit.

SILVAN  G.  ESCU

Eminescu nu mai este?

♦♦♦Aş fi vrut să scriu o poezie la moartea lui Eminescu, atunci. Dar, cum s-a născut prea devreme, n-am apucat să-i respir versul în stare crudă, proaspătă, iar acum nu mai îndrăznesc decât să-mi furişez privirea în opera sa şi să-i sorb vorbele scrise cu geniu nepereche.

♦♦♦Cuvintele pe care îmi doresc să le spun despre el nu au legătură cu moartea, pentru că după ce ni l-a luat – atât a putut face hâda – nu a mai avut nicio o putere asupra lui, ba din contră, acum este mai viu decât oricând. Pentru că, de peste 125 de ani, în fiecare zi de 15 iunie el învie câte un pic. Iar ea, moartea moare de ciudă!

♦♦♦Eminescu este! Mă întreb ce trebuie să facem ca să-i merităm trăirea? În primul rând să-l citim, să-l recitim, să-l recităm, să-l intonăm, să-l slăvim, să-l trăim. Şi să-l iubim, dacă ne permite. Îi ordon poporului român să ia aminte şi să execute zi de zi, clipă de clipă cele de mai sus! Iar pe Eminescu îl implor să mai fie odată generos şi să ne permită să-l iubim.

♦♦♦Pentru că am mai scris despre el şi pentru că simt că va vrea, am să-mi permit chiar acum să-l strâng în braţe cu recunoştinţa prietenului care – sper – m-ar lăsa să-i fiu, să-i miros ,,floarea albastră ” de la reverul poeziei, să-i curăţ pana cu care a scris ,, Dulce Românie” , iar el, mergând cu paşi agale, să-mi arate aleea plopilor fără soţ, adică nepereche, întocmai ca şi el. Şi încă ceva, să-mi permită să-i fiu cal la trăsura care-l duce la Viena, iar la întoarcere să-mi povestească despre boemia sa, despre iubirile sale şi – înainte de a ajunge la destinaţie – despre Schopennhauer.

♦♦♦După care, odihnindu-se preţ de o poezie, să continuie să scrie cu aceeaşi vervă şi sarcasm despre relele şi răii vremii, chit că duşmanii săi vor încerca să-l omoare încă odată. Mereu pe 15 Iunie. Zadarnic.

♦♦♦Nu fiţi trişti, Eminescu s-a născut ca o dimineaţă şi aşa va rămâne veşnic!

♦♦♦Pentru că acestei păsări nu o să-i ia nimeni zborul, iar pentru noi pana din aripa sa fermecată mai scrie încă.

SILVAN  G.  ESCU

De unde pornesc lacrimile

♦♦♦Ele se formează din durere, acolo îşi au izvorul, ţâşnesc din vârful ascuţit al pumnalului numit mult prea duios tristeţe şi de acolo, din centrul inimii ajung în oceanul ochilor, căutând apoi descătuşarea numită nemeritat de simplu plâns. Şi odată deschis robinetul oceanului ne inundă periodic faţa – curgând apoi o viaţă întreagă, viaţa fiecăruia, fierbinţi, de parcă trag după ele tot focul inimii, iar pe cele pe care nu le vedem, pentru că se ascund în pernă, avem impresia că sunt scăldate în sânge, strecurate pe furiş prin pânza feţei de pernă, martoră tăcută, discretă a disperării noastre, niciodată a bucuriei. Pentru că cele de bucurie, rare şi scurte, se varsă stând în picioare ca să le simţi savoarea sărată când râzi.

♦♦♦Poate că durerea cea mai cruntă porneşte de la singurătate, culmea, chiar atunci când nu suntem neapărat singuri. Această boală doare tare. Atunci de ce lăsăm să fim bolnavi, însingurând-ne? Probabil, de fapt mai mult ca sigur, ne este teamă să urcăm, gândindu-ne că urmează coborârea, sau, mai trist, nici nu îndrăznim să urcăm, privind paralizați de frică treptele scării.

♦♦♦Când inima începe să plângă, aşezându-se moale pe visele noastre treze, în încercarea acestora de a căuta un drum nou, drept, fără nicio intersecţie, drept şi molcom, dorim ca acesta să nu se termine vreodată, să nu fie atins de colbul timpului mărginit şi astfel ea, inima, să nu mai verse lacrimi care să inunde gândul.

♦♦♦Obosit şi trist, gândul a plecat într-o îndrăzneaţă călătorie spre copilăria de la capătul drumului nepietruit vreodată, nemaiaşteptând dimineaţa ca să nu-l îmbie la lenevie şi să-i păteze cumva secundele harnice, care se vor curate în înaintarea lor sacadată, mereu egală, spre minute. Mai sunt doar câteva clipe şi ajunge la destinaţie, dar odată ajuns nu mai găseşte decât locul pustiu unde se presupune că a vieţuit, năpădit acum de întrebări nerostite, rămase în spatele glasului de lângă tâmpla albită de atâta copilărie netrăită. Şi totuşi, abia intuind-o, o mângâia cu ochii minţii, doar-doar îl va recunoaşte şi îl va primi înapoi în ea.

SILVAN G. ESCU

Belitoarea de gât de vioară

♦♦♦Ia-o mai lin Alin(-o!)! Mai uşor cu coborâtul viorii pe scări până în beciul culturii tale, acolo unde sălăşluiesc şerpii urii de la care te alimentezi cu venin şi-l scurgi cu bale cu tot în sfârcul lăpotos al peniţei tale de jurnalist de două copeici.

♦♦♦Cu mâinile murdare scoase din haznaua lui Mardare te-ai apucat de gâtul viorii lui Rieu şi atâta l-ai belit până cănd artistul ţi-a arătat curul, avant la lettre, fiindcă tu doar asta ai înţeles din acest spectacol pe care zeci de mii de iubitori ai muzicii l-au apreciat aşa cum se cuvine. Sigur, diferit de concertele de gen care nu se ţin în aer liber şi care au într-adevăr o anumită ţinută şi sobrietate artistică, impuse tocmai de condiţiile sălilor de spectacol.

♦♦♦Nu este obligatoriu dacă eşti cult să înţelegi muzica ( numită ) cultă. Este adevărat că plaja sensibilităţii, sau mai bine zis a interpretării personale a sensibilităţii, este mai întinsă la cei cu o formaţie educaţională mai ridicată cu liftul gândirii decât a altora. Tocmai de aceea, presupunând că faci parte dintre ei, m-aş fi aşteptat să manifeşti măcar o brumă de toleranţă specifică unei asemenea categorii de melomani şi să nu-i băşcălizezi în maniera maneliştilor, numindu-i umilitor o mare de snobi.

♦♦♦Parcă te şi văd mergând cu mâinile în şold, şolduindu-te, spre locul faptei, purtând pe umăr o omidă împăiată, care zâmbeşte din când în când la glumele citite din ce scriu alţii, mai precis la fiecare doi paşi în doi înainte ( ai tăi ) şi apoi înapoi (ai ei ) pentru păstrarea echilibrului dintre tine, viitoare cariatidă şi fosta vieţuitoare, vie era să zic.

♦♦♦Şi ca să vorbesc – în scris – pe limba şi pe înţelesul tău, fie şi doar prin acest vomitător articol, ai rămas cu curul gol, chiar dacă ar putea fi plin, aş putea zice, dar nu zic.

♦♦♦Te salută cu dosul, un admirator,

NESUFERITUL DIN COTROCENI

                         S G. E

 

Brexit-icid

♦♦♦Dacă nimic deosebit nu se va mai petrece în timpul serviciului meu acesta va fi ultimul articol referitor la acest subiect, altfel foarte generos şi ofertant. Dar cine poate şti…

♦♦♦Nu ştiu de ce, n-aş putea să explic, dar până mai ieri m-am simţit şi eu un pic britanic, de fapt mai mult englez dacă m-aţi întreba. Însă, cum n-o s-o faceţi, că am început să vă cunosc deja după cum purtaţi basca, nu o să răspund. De mai bine de o săptămână deja, chiar mi se pare că am ieşit împreună cu ei ( ar fi fost de preferat la o bere ) şi naiba ştie de ce, dar nu mă mai simt nici măcar european, desigur dacă pretind aşa, maţu- gaia, că am fost vreodată. În schimb mă simt până în măduva oaselor român, dar nu rupt în cur, chiar dacă sunt sărac. Că oricum nu am ce să mi se mai rupă.

♦♦♦Dar să trecem pe linia continuă la problema în discuţie, aflată în proces de conştiinţă de disoluţie, că aşa au vrut muşchii interni şi externi, culmea, ai celor fără muşchi. Sus, la mansardă.

♦♦♦Am tot scris în ultima săptămână, de parcă ar fi fost ultima a lumii, a lumii acesteia, a fostei viitoare Europe, dacă suportaţi şi acceptaţi paradoxul.

♦♦♦Înainte de a arunca ultima piatră să ne mai uităm odată dacă aceea este partea în care trebuie să o aruncăm, sau poate este cazul să ne-o scăpăm nouă pe picior. Intenţionat.

♦♦♦Nu putem, nu avem dreptul să trecem cu vederea – doar pentru că acum suntem dezamăgiţi – calităţile de apreciat şi chiar de urmat ale acestui remarcabil şi capabil popor, pentru câte a realizat cel puţin în ultima jumătate de mileniu.

♦♦♦Britanicii, mai mult decât oricare alte naţii, dacă au adoptat ceva de la alţii, indiferent ce, l-au modificat şi i-au dat interpretarea stilului lor inconfundabil, de parcă le-ar fi aparţinut dintotdeauna, oferindu-i în plus şi o patină aristocratică. Pe de altă parte ştiu să-şi pună în valoare facultatea unică de a nu exprima totul, lăsând un mare spaţiu libertăţii de interpretare, care nu trebuie să fie neapărat sinceră, cât pragmatică. Şi la asta sunt neîntrecuţi.

♦♦♦Cei deranjaţi de o Europă unită şi ca atare puternică economic, social şi militar, în momentele în care există tensiune între membrii ei stau în tribune şi aplaudă frenetic- uneori ridicaţi în picioare – fiecare fază nereuşită, fiecare degajare neinspirată, dar mai cu seamă fiecare ratare. Aşa cum este cazul de faţă. Iar noi, care credem că suntem buricul lumii – de fapt îl avem încă netăiat – nu înţelegem, sau ne prefacem că nu înţelegem această manifestare de simpatie parşivă şi ne continuăm jocul distructiv, deşi avem impresia că jucăm tot timpul în atac.

♦♦♦Din păcate, cu toţii – şi ei şi noi – avem prea puţin obraz pentru câtă ruşine ar trebui să se întindă pe el.

SILVAN G. ESCU

…Or not to be

♦♦♦Așa a vrut roata istoriei. Asta a fost soarta acestei părți de lume. Destinul a lucrat în favoarea acestei decizii, i-a împins pe locuitorii insulei din fața înțelegerii a ceea ce li se poate întâmpla. Îmbătându-i cu apă din Canalul Mânecii, amestecată cu neștiință, cu necunoaștere, cu pervertită informare și vinovată rutinare a alegerii, mizând astfel în necunoştință de cauză pe un cal mort. Mort, mort, dar care rânjea cu dinții strălucitori, ce păreau vii de parcă ar fi câștigat cursa chiar înainte de a participa la ea, începând chiar cu sfârșitul.

♦♦♦Acum când deja este împăiat, britanicii, care se pricep al naibii de bine la pariuri ecvestre, încă se mai uită în gura lui, rămasă căscată de surpriza morții să zicem, crezând – ei, nu calul – că vor găsi măcar un dinte de aur pentru echilibrarea economiei, care se cam clatină în fața realității care va năvăli ca hunii peste ea și o vor prinde cu chiloții-n vine, stând totuși demnă în picioare. Probabil, economia Marii Britanii va fi nevoită să facă economie ca să își tragă sufletul, chiloții și cât mai pe repede înainte și un șut din foarfecă în fund, chiar în locul unde i se vor rupe budigăii, foarte aproape de locul cu pricina.

♦♦♦Părăsim cu eterne regrete zona sportivă și ne apucăm de… mi-e rușine să vă spun de ce, pentru că are încâlcită legătură cu seriozitatea, care pe mine mă cam obosește, dar conform teoriei neavutului încotro, desigur n-am încotro.

Și acum să-mi şterg sudoarea de pe frunte şi să mă rostogolesc un pic pe sub Canal, prin tunel, ţinând pixul strâns în dinţii strepeziţi de la acrul vieţii, privind prin întunericul minţilor noastre spre o posibilă luminiţă dată de un licurici – defectiv de număr – al speranţei.

♦♦♦Așadar, când anotimpurile lui Vivaldi (parcă) vor începe singure, fără ajutor străin, să se împletească între ele, născocind noi vise timpice, zarzării vor înflori cu petale de nea, iar fluturii vor zbura cu aripi de lacrimi înghețate peste capetele noastre rămase înțepenite în așteptare.

♦♦♦Noi, oamenii cu nume de animale preistorice vom deveni ce-am fost și mai mult decât atât. Vom fi vânzători profesioniști ambulanți de umbre de lumi, pe care vom aplica timbre cu ogarul britanic care se va lasă alergat de ele, de umbre, lătrând cu gura până la urechi a pustiu. În tot acest timp va privi galeș, cu ochii așezați pe coadă dincolo de zările celelaltei lumi, născută după apus.

♦♦♦O lume a liniștii, pe care n-am știut s-o ţinem la piept, se scufundă sub ochii noștri albaștri ca aștrii, nimerind sub un aisberg imens. Unul care înaintează tăcut, ascuns în oceanul de lacrimi, atât de sărat că i se face până și lui sete. În timp ce nouă o să ni se facă foame de nevoia de iubire între oameni, de generozitate, de toleranță, respect și tot ce n-am reușit să prețuim, avându-le la doi pași de mână, Rușine… TO BE!

SILVAN G. ESCU

Am uitat să vă sun

♦♦♦Și să vă spun cum arată mai nou Soarele, feliat în două părți egale, dar, culmea, neproporționale și asta din punct de vedere Madagascar. Măcar de-aș mai avea ce să mai repar. A fost din păcate o glumă amar-serioasă spusă de un neserios.

♦♦♦Dar, dacă stau bine să mă gândesc nici voi nu mi-ați lasat numărul de telefon și nici gratuitate la Roaming-ul intern. De aceea sunt nevoit să vă scriu, ținând pixul invers, cam cum ar vrea Marea Britanie să iasă din UE, rămânând înfiptă-n cuie.

♦♦♦Dacă permiteți o părere – și chiar dacă nu – tot vă voi spune că națiunea britanică este mai blondă decât pare, ba chiar și decât mult băuta lor bere.

♦♦♦Se pare că D-na Europa – una cam curvuţă să recunoaştem – a fost ultima soţie a perfidului, bagabontul rămânând doar cu câteva amante aflate însă peste mări şi oceane, pe care le mai calcă din când în când ca să nu-l uite.

♦♦♦Dintotdeauna liderii britanici porneau încă de pe aeroportul Heathrow cu agenda de revendicări deschisă pusă pe genunchi, pe care le turnau cu superioară greaţă pe masa de lucru a conducătorilor europeni și nu o închideau niciodată ca să nu uite unde au rămas cu cerutul. De-acum vor umbla cu ea permanent închisă ca să uite că a fost vreodată deschisă la fermoar. Culmea este că solicitau în bătaie de joc și ce nu aveau nevoie, doar pentru a se amuza cu umorul specific doar lor pe seama prea scorțoșilor nemți, a superficialilor francezi și a incerților olandezi. Doar Italia îmbrăcată ea însăși în șmecherie nu-i lua în serios, spunându-le scurt : ,,Basta” în timp ce le făcea cu ochiul în semn de ,, Arrividerci ragazzi”.

♦♦♦Oare să reprezint eu iluzia unui drum niciodată parcurs doar pentru că este în pantă? Aşa de bine înzestrat cu lipsă de viziune sunt? Mira-m-aș.

♦♦♦Oricum, întunericul, ca parte a necunoscutului, ar trebui să rămână doar dincolo de fereastra gândurilor bune. Pe marginea timpului se odihnește o părere obosită. A mea.

♦♦♦Trebuie să recunosc că tare străină îmi este această clipă.

♦♦♦Şi totuşi, peste clipa-mi îmbătrânită de neînţelegere se aşterne ca un baldachin cernit o părere de zâmbet trist.

♦♦♦Dar dacă o fi cumva unul purificator?

SILVAN G. ESCU

Woody-ista mea

‎‏­De o bună bucată de vreme, timp în care n-am reușit să mă dezmeticesc, să ies din năuceală și să înțeleg ce mi se întâmplă, așadar, de la o vreme mă simt un copac agresat în interiorul ființei mele de o ciocănitoare îmbrăcată în costumul lui Himmler, cu o frecvență a bătăilor uluitoare. Debusolat, cu acul rupt, nemaiștiind încotro este nordul, m-am pipăit atent și am constatat că nu am frunze, deci nu sunt p-OM. Atunci, de ce a căzut această pacoste pe capul meu? Să fie oare vorba de un blestem? Îndoi-m-aș.

♦♦♦Poate că totuși am un merit ascuns și nu mi-am dat seama de el, de aceea mă străduiesc să-l descopăr și odată scos la iveală încerc să-l fac să rămână așa, neacoperit, să-l vadă toată lumea. Gata, deja l-am găsit! Sunt prost, ăsta este meritul meu principal și ca atare stau cu capul aplecat, cu privirea nemișcată, în bătaia sacadată a ciocului ei insistent. Ea se preface că este în căutarea viermilor care s-au ascuns în capul meu, dar în realitate – cea din capul său rotunjit de neadevărurile propriei sale vieţi – îmi vizează și-mi vânează creierii. Crezând că am mai mulți, mai mulți decât ea în orice caz, sapă adânc, cu o osârdie neostoită, în încercarea demnă de alt gen de ispravă, aceea de a-și termina misiunea cât mai curând și cu eficiență maximă. Am început deja să mă simt mai ușor, pentru că mi se micșorează creierul și – culmea, tocmai acum, parcă nu mai sunt așa de prost. În schimb încep să devin tot mai idiot. Stau în cumpănă cu un ou de ciocănitoare în mână și mă întreb ce să aleg între cele două.

♦♦♦Îl rog pe cel care poartă cu fălășonie un fulg de ciocănitoare la pălărie și consideră că este neciocănit încă să-mi dea un sfat. Dar să nu fie unul idiot. Sfatul.

♦♦♦Nefiind deocamdată în măsură să aleg între cele două stări, am hotărât să intru în pădure îmbrăcat în frunzele singurătății, declamând niște povești în versuri niciodată scrise, recitându-le unor cuvinte ascunse de frica frazelor sub aripi de ciocanitoare, care – n-o să vă vină să credeți – între timp îmi devenise prietenă. Iar eu devenisem semn invizibil.

♦♦♦De fapt eram umbra mea. Asta ajunsesem.

♦♦♦Woody-isto, prieteno, ce sunete ascuțite scoți! Și ce tare ești în cioc!

SILVAN G. ESCU

Slugă, caut stăpân

       NESUFERITUL DIN COTROCENI

♦♦♦Pentru că nu sunt stăpân pe mine mi s-a întipărit pe faţă o fizionomie tipică de slugă, până şi corpul a început să se aplece corespunzător, luând forma cobiliţei olteneşti. Aşa că sunt în căutarea unui stăpân şi pentru asta sunt gata să fac orice, îl caut peste tot, până şi-n buzunar. La el…
♦♦♦Aţi putea spune că sunt nestăpânit şi chiar aveţi dreptate, pentru că prea sunt de nestăvilit în căutarea unuia. Dar nu oricare, ci oricine, fiindcă nu este acelaşi lucru. Oricine este un nume foarte cunoscut, cu multă prestanţă şi – cel mai important – are grijă de slugi, le face toate poftele, asta în cazul obraznic în care îşi pot permite să aibă. Ei, aşa ceva caut eu, dar îl vreau gratis şi în plus să nu aibă vreun minus, să nu fie gras de exemplu, ca să poată ţine pasul în doi, dar să nu se ţină după mine toată ziua bună ziua, vă salut; să nu meargă legănat ca să nu adoarmă în mers şi să aibă coşmaruri cu mine, să nu fie respectuos ca să nu mă obişnuiesc cu binele făcut altora. Pentru că mie îmi place să lucrez suspendat de podul lui Oprescu, respectiv trei-patru zile suspendate pe săptămână, dar din ea, din săptămână şi dacă se poate – şi o să se poată, că m-am interesat – să fie la sfârşitul ei ca să pot – şi o să pot, că sunt slugarnic – face punte peste week-end, ca să nu-l ating cu vreo treabă.
♦♦♦Am un respect deosebit pentru orice înseamnă vreun semn, fie şi din naştere, cu atât mai mult dacă este al şefului. Şi pentru asta o să-mi scot la suprafaţă inconştientul ca să-l pun la treabă, dar nu ca ,,lipsă” de conştient, ci ca realitate pozitivă, fiind de fapt regiunea obscură a vieţii mele sufleteşti, pe care vreau să o arăt tuturor. Este vorba de ,, lipsă” desigur, care este o dulce, o gingaşă, că de-aia e de genul feminin.
♦♦♦Cât despre ce ştiu să fac, apăi e floare la ureche. Ştiu să fac orice pentru oricine, pot începe orice lucru la timp, dar nu termin niciunul de teamă să nu-l greşesc şi să mă simt aşa cum sunt.
♦♦♦Având această calitate cu totul ieşită din comun – şi intrată unde o vedea ea cu ochii – întreb fără să aştept neapărat un răspuns: Ştiţi pe cineva la fel de ciudat ca mine dispus să-mi fie stăpân? Dar să-şi fie şi slugă în perioadele în care eu mă mai plictisesc?
♦♦♦Ce părere ai ţară de stăpâni?
♦♦♦Aştept totuşi – în poziţia care îmi face plăcere să nu o repet – să fiu contactat, nefizic însă, fiindcă mă gâdil şi o să râd până o să-mi treacă. Dorul de muncă.