Cotroceni

♦♦♦Date și primite. Astfel, ambii obraji de peste și de dincoace de Canalul Mânecii vor rămâne multă vreme roșii.

♦♦♦De rușine, insula simte că se depărtează deja de această lume, uşor îndreptându-se spre o destinație veche-nouă, cea a întoarcerii sub ape, în Atlantida vremurilor glorioase de mult apuse, iar ,, populanții” ei sunt pe cale să redevină ce au fost cândva, independenți Om-fibieni, recordmani în submersie. Și – evident – în subversie.

♦♦♦Și totuși, ștergându-se cu dosul ( era cât pe-aci să nu zic al palmei ) de roșia rușine, parcă ar vrea să se agațe cu cârligul de pescuit de continent, fără să arate dacă doresc să fie pește sau pescar. Oricum, orice, numai să nu iasă. Iasou!
Dacă s-ar putea ar face pe dracu-n patru să iasă pe la intrare și astfel să intre din nou în UE neieșind!

♦♦♦În toată această fierbințeală a minților răscăcărate peste Canal, ea singură, zăpada, a uitat să mai plece de pe crestele joase ale munților Scoției – singura din regat care pare să aibă capul deasupra apelor – transfomându-se direct în cuburi de gheață pentru simpaticii și proverbialii zgârciți băutori de whisky, care nu vor cheltui astfel niciun penny.

♦♦♦De partea cealaltă, Țara Galilor se tăvălește prin iarba verde de acasă de râs – la fel și vacile lor – ( la vache qui rie, ar zice francezii, desigur dacă i-ar lăsa magrebienii ), așadar cu toții râd de bleaga Britanie, făcându-i feștanie.

♦♦♦Între timp – luându-și spațiu de gândire pentru săritură – liderii europeni, cu gulerele cămășilor răsfrânte peste cefele ( de porc îmi venea să zic ) groase, după ce s-au învârtoșat peste măsură, mai ceva ca mădularul lui Terente, acum o lasă mai jos, văzând că li se-nmoaie și le atârnă la fel ca viitorul imprevizibil și improbabil dacă permiteți, direct în față. Și tare se tem că nu vor mai putea face față probabilităților viitoare!

♦♦♦Din toate aceste nehotărâri hotărâte deja, eu unul am înțeles că nu pricep nimic.
♦♦♦Dar voi pe mine?

SILVAN G. ESCU

♦♦♦Această piesă a trupei al cărei nume parcă le repugnă, ,,Europe”, le-a sunat britanicilor ( apa-n cap ) în urechi întreaga zi de joi, 23. 06. 2016, dar adevărata numărătoare a început imediat după ora 0 GMT şi – pentru că se numără rar – continuă şi astăzi şi mâine, mereu. Că aşa vreau EU!

♦♦♦În mod normal numerele reprezintă factorul Timp şi înseamnă secunde, însă în cazul ( acuzativ ) de faţă cele 10 secunde ar putea fi luni sau ani, depinde cum vor fi interpretate ( la vioară ). Şi totuşi unii lideri europeni, care-şi freacă mâinile în lipsă de altceva, ar vrea să fie doar minute, cam cât înseamnă încheierea unei minute între doi inşi care nu mai au nimic a-şi spune. În schimb (-ul doi ) cei din Marea Britanie ( se prea poate fostă ) şi-ar dori ca această deja situaţie de fapt să dureze sine die.

♦♦♦După ce şi-a tras singur gluga japoneză peste ochi şi urechi, acum, de fapt chiar de-a doua zi aleargă orbecăind prin întuneric cu cuţitul în dinţi ca să vâneze balaurul care i-a încolăcit minţile – îmbăloşându-i-le – în încercarea disperată de a şi le recupera, spăla şi a le întinde la uscat. Acesta este cetăţeanul turmentat britanic ( similarul nostru până la identificare ) confuz, needucat politic, poate chiar lăsat aşa în mod intenţionat, nedumerit de propria alegere, pe care pare să o regrete, parcă dorindu-i să-şi bage deştele pe gât şi să o regurgiteze. În încercarea de a spăla de sânge cuţitul cu care a ucis o construcţie politico-economico-socială – şi aşa greu de realizat – nutrind speranţa netoată că astfel mortul va învia.

♦♦♦Şi totuşi – deşi pare complet aiurea – s-ar putea ca mortul – europeneşte îmbălsămat şi britaniceşte conservat – să trăiască mult şi bine prin încheierea unor acorduri provizorii cu statut de permanenţă, care să ţină de fapt locul unei căsătorii în toată regula. Pentru că oamenii deprinşi cu astfel de matrapazlâcuri sunt capabili de tot felul de compromisuri, mai puţin cel cu bunul simţ.

♦♦♦Presupunând că cele două părţi vizate de Brexit vor avea înţelepciunea celor care oricum au pierdut deja destul, atunci s-ar putea ca un posibil concubinaj, stând însă tot timpul cu piciorul pe ambreiaj, să fie mai trainic şi mai rodnic decât o căsătorie cu ţâfne şi năbădăi.

♦♦♦Şi totuşi ce trist – amar este gustul trădării principiilor şi al renunţării la respectul de sine!

SILVAN G. ESCU

♦♦♦Am scormonit prin cenușa Imperiului și n-am găsit decât niște relicve ce păreau că mişcă. M-am cutremurat și am rămas așa; parcă și acum mă mai bâțâi un pic. Mă întreb, dând din cap a neînțelegere, cum oare dintr-un popor atât de glorios nu a mai rămas decât o mândrie prost înțeleasă și o aroganță specifică. Îi ridic capul acestui neam ( prost, era să zic, dar mă abțin ), care parcă și lui a început să-i tremure a buimăceală și îl privesc direct în ochi. Îi pleacă rușinat, mă prinde de mână și mi-o sărută, sărându-mi mâna cu lacrimile lui vinovate. Când și-i ridică îi zăresc pe chip un rânjet superior, semn că m-am înșelat. De fapt așa aș fi vrut eu să se întâmple.Nu că aș fi avut neapărat nevoie de un asemenea gest, dar totuși fair play-ul care ar trebui să-l caracterizeze – că de-aia l-au inventat – ar fi putut să-l împingă să o facă. Așa că am rămas fiecare – și eu și el, popor cu prea multe prejudecăţi, conservator, cum își zic ei – privind unul la altul ca proștii. Fiindcă degeaba au trecut atâtea veacuri peste noi, dacă tot așa am rămas.

♦♦♦Sincer, nu m-aș fi așteptat ca britanicii să aibă o cultură politică atât de precară, ascunsă parcă sub genunchiul broaștei, motiv pentru care – refuzând să-mi dau o palmă peste gură – mă obrăznicesc să spun că – mai nou – ei nu mai cunosc decât cultura orzului și a hameiului. Pentru că altfel cum naiba ar putea explica mahmureala opțiunii lor de neînțeles nici măcar pentru ei.

♦♦♦De pe urma acestui război fără arme sunt totuși foarte multe victime. Și – ca un trist paradox – nimeni, dar absolut nimeni din cei implicați nu a avut ceva de câștigat. Ca într-un război al capetelor țuguiate avem toți de pierdut: bani, respect, prietenie, toleranță și – cel mai important – timp.

♦♦♦Pentru eroarea de a lăsa copiilor noștri o moștenire încărcată de ură, suspiciune și neîncredere toți purtăm o vină, nimeni nu stă acum să o măsoare.

♦♦♦Iar pentru asta – în „ curândul apropiat ” – nu știu cum o să ne ridicăm capul din pământ înainte de a intra în el. La început de rușine.

SILVAN G. ESCU

SILVAN G. ESCU

♦♦♦Să sperăm ca măcar acum când a sunat Big Ben-ul trezirii Europei din moliciunea și viteza de melc a minților care-i conduc destinele și intestinele se va găsi cel puțin un lider tare-n partea moale capabil s-o scuture zdravăn ca să depășească, fără sincope și lacrimi de prietenie trădată, momentul trist, oricum neplăcut. Să-i diminueze eventualele consecințe nefaste și să arate întregii lumi, dar în primul rând poporului european că perfizii s-au grăbit când i-au considerat pe locuitorii bătrânului și ruginitului continent cetățeni de mâna a doua. Iar pe ei supraoameni, popor superior, doar pentru că Dumnezeu le-a dat șansa să fie bogati, lăsându-i, nu se știe din ce rațiuni, să șterpelească tot ce era valoros din țările colonizate, iar acum îi buzunăresc în mod oficial pe cetățenii acelor țări, care vin să viziteze muzeele care adăpostesc lucrări de artă realizate tocmai de străbunii lor. Ce trist amuzant paradox! Dar oare cine le va mai spăla izmenele, când mirosul turului de cap al pantalonilor le va întoarce nasul spre spatele puturos?
♦♦♦Tânjim după lideri valoroși și responsabili, dar și cu un nivel ridicat al demnității, astfel încât să se considere umiliți de această atitudine a privirii de sus a brexitiștilor, să fie capabili să-i motiveze pe europeni în a da o lecție, de valoare morală cel puțin, mofturoșilor de dincolo de Mânecă. În așa fel ca fiecare țară membră UE să solicite viză pentru turiștii britanici, iar pentru cei din Țara Galilor – se pare cei mai înverșunați împotriva europenilor – indiferent de natura deplasării.
♦♦♦Deja s-a instalat o răceală, niște ferestre înrămate suplimentar cu un brâu pudrat cu omăt înviforat, având geamurile aburite de frica frigului care va urma, ferestre care se chinuie să separe atmosfera călduță a odăii Europei de vârcolacul viscolului pornit din senin, dar de pe un cer demult noros.
♦♦♦Iar dacă într-un viitor, oricare ar fi acela, Marea Britanie își va reconsidera poziția și va dori revenirea în Europa, atunci să se organizeze referendum în fiecare țară membră, care să se desfășoare în fiecare an în altă țară, adică să dureze cel puțin 27 de ani, dacă tot trebuie să respectăm regulile.
♦♦♦În ceea ce ne privește pe noi românii – biet popor deja vinovat de propriul destin – este clar că suntem debusolați, noi care am intrat pe sub ușă în Marea Britanie, iar acum, când credeam că ne-am netezit cămășile boțite de atâta târâș pe coate și pe gununchi, vedem că suntem aruncați pe fereastră cu coșul de gunoi cu tot, cel în care stăm ascunși de teama fiorosului balaur Brexit.
♦♦♦Vae victis!
♦♦♦Iar noi suntem permanent.

SILVAN G. ESCU

♦♦♦Ziua a început sufocant. Şi colac peste ,,pupăza din tei” am transpirat suplimentar la aflarea unei veşti, unii zic neaşteptate, dar previzibile ( sic! ). Aproape că mi-a căzut părul din nas când am auzit la radio ce n-aş fi vrut să aud, cel puţin azi, pentru că îmi pusesem ,,marile speranţe” în ziua de ieri. Şi o să vedeţi mai târziu din ce cauză.
♦♦♦Am simţit imediat o grea povară, şi am ieşit pe uşă – care până şi ea s-a lăsat cu greu deschisă ( vedeţi bine, numai greutăţi !), am ieşit aşadar purtând ceva în spate, era vorba de o nouă cocoaşă. Cea dată de îngrijorarea pricinuită de locuitorii perfidului Albion care – sprijiniţi decisiv de electoratul din regiunea antieuropeană ( nici măcar ei, locuitorii din acel nord al Angliei nu ştiu de ce! ) Bermingham şi de lăptarii din Ţara Galilor de altădată – au votat intrarea în Brexit, dacă permiteţi vă rog. Aflat în staţia, parcă terminus-ul ideii de transport în comun, din faţa din spate a blocului în care locuiesc am zărit abia târându-se troleibuzul 70, care parcă mergea pe picioarele dinapoi, cu botul lăsat a supărare, cu faţa şi ea lăsată, cu două pungi de cartele vechi perforate sub ochi, ce mai, pur şi simplu cătrănit de această întorsătură ca la Ploieşti. Nici nu ştiam dacă să urc sau nu, dar trebuia să merg spre Nicăierul vieţii mele nebritanice, aşa că am hotărât să intru în burta sa caldă, a troleibuzului, în care era o atmosferă ca o sferă, una fierbinte şi aproape irespirabilă. Absolut toţi călătorii se uitau în acelaşi timp, pe aceeaşi fereastră, privind până hăt, peste Canulul Mânecii, convinşi că am băgat-o cu toţi pe mânecă, parcă întrebându-se cum naiba o mai scoatem.
♦♦♦Mi-aş fi dorit să le întorc capetele cu cheia ( franceză, dar nici în ea nu am prea mare încredere ) spre preocupările lor de toate zilele, să le îndepărtez grijile, ( dar cum să fac să o alung pe a mea ? ), să le spun că britanicii – cei mai mulţi – sunt la fel ca cei mai mulţi dintre noi, adică nu înţeleg prea mult, pentru că li se explică prea puţin, livrându-li-se doar sloganuri aţâţătoare.
♦♦♦Spuneam la un moment dat despre ziua de ieri şi iată că i-a sosit rândul. Mă întreb de unde atâta coincidenţă între depunerea jurământului de către noua primăriţă a Bucureştiului şi proasta inspiraţie a populaţiei britanice, căreia i s-a propus un referendum şi ea – cu mintea îmbâcsită de neştiinţă, crezând că este încă în perioada de glorie a Imperiului – a acţionat ca atare.
♦♦♦Ciotul de ţară, desprins de continent – geografic – a hotărât cu majoritatea voturilor bieţilor băutori de bere, ieşirea, sau cum ziceam mai sus, intrarea în Brexit.
♦♦♦Dar când se vor trezi cum le va fi?