Dar adevărul absolut unde se află oare
Şade de mine-ascuns, e-n altă depărtare?
În loc să fiu de-ale lui raze luminat
Sunt, culmea, chiar umbrit de soare.
Însă la purul adevăr, aşa cum bine ştim,
Se-ajunge uneori şi prin eroare,
Desigur una nedorită, chiar urâtă,
Total neaşteptat, ca orice întâmplare.
Năuc, abia într-un târziu am constatat,
Normal, cu nesfârşită consternare,
Că-ntreg cumplitul adevăr universal,
Este acel – deja ştiut – că adevărul doare.
SILVAN G ESCU
♦♦♦Deşi ne-a dat totul, noi tot mai vrem, mereu şi mereu, ceva de la el, fiindcă ne-a obişnuit să primim şi pentru că nu ne simţim întrutotul stăpâni pe picioarele noastre, moi încă, având genunchii îndoiţi a umilinţa neîmpliniţilor, a neputincioşilor. Probabil, ori n-am înţeles ce a vrut de la noi, fie, cei care încercăm să călcăm pe urmele paşilor săi, nu suntem capabili să ducem mai departe ştafeta versului său niciodată repetabil.
♦♦♦De la el vrem totul, ba chiar şi dincolo de acest tot, nu ştiu cum, dar avem impresia că ne este încă dator, doar fiindcă i-am urmat…
♦♦♦Nu ne putem închipui pe altcineva care să fi încercat unduiri de sunete şi de ritmuri curgătoare, vărsându-se molcom într-un cântec şoptit cu superioară simţire artistică ca în versurile sale, cele de toată lumea nu numai simţite, dar atât de des şi de meritat reproduse în diverse momente.
♦♦♦Citiţi şi vă minunaţi! :
♦♦♦,,Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii…”
♦♦♦Doamne, pare atât de simplu, atât de firesc! Da, însă doar fiindcă a spus-o (scris-o) el. Iar aceste minunăţii de metafore, chiar dacă nu sunt comune, şi nu sunt, ele ar putea fi revendicate ca fiind ale tuturor, atât de directe sunt că par a avea întâietate în a înfăţişa ideea în întreaga sa goliciune pentru a fi exprimate unversal. În integralitatea lor, a ideilor exprimate în acest unic fel, acestea aparţin cumva tuturor, tocmai fiindcă ei se pot recunoaşte în ele.
♦♦♦Limbajul eminescian ne aparţine, mai exact spus ne folosim de el doar ca vorbe disparate, fiindcă altfel împerecherea fecundă şi orânduirea lor în versuri nu au cum să fie egalate. Încă. Sau poate niciodată.
♦♦♦Cine altcineva până la el a fost atât de vehement, dar nu strigând, ci înfierând, stigmatizând în versuri de o rar împlinită responsabilitate poetică şi politică ,, o lume de panglicari în ale ţării”, ,,fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii”, sforăitori de vorbe fără noimă despre virtute şi despre patrie, secii de fior naţional. Valabil şi astăzi.
♦♦♦Prin particularităţile verbale ale gândirii şi ale exprimării sale, Eminescu s-a distanţat într-atât de precursori şi chiar de contemporanii săi încât feţele lor literare, ale acestora din urmă, se estompează şi se pierd dincolo de orizont, în negura zărilor şi-a vremilor. Ei nevând decât vina de a fi trecut pe lângă ei lumina incandescentă a Luceafărului. El este veșnic trăitor în ,, secoli ce se torc”.
♦♦♦Cei mai mulţi dintre criticii de seamă ai literaturii române consideră că Eminescu nu şi-a încheiat opera, de parcă nu ar fi reuşit să-şi încheie toţi nasturii de la jiletcă. Şi asta pentru că au avut de ce anume să se agăţe (!) ca să nu cadă în plasa de susţinere a adevărului, crezând că sunt sprijiniţi de chiar vorbele Zeului:
♦♦♦,, Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit” .
♦♦♦Reţineţi, ,,etern neisprăvit”, fiindcă există şi o eternitate a neisprăvitului, neisprăviţilor !
♦♦♦Dar Eminescu nu-i bagă în seamă nici după o veşnicie de ani, iar noi ar fi trebuit să ştim deja că el nu a putut fi niciodată mulţumit, având în vedere cât de mult ar fi putut oferi, aproape la nesfârşit. Asta nu înseamnă însă că nu a fixat pentru totdeauna în conştiinţa urmaşilor valoare estetică în cel mai înalt grad. Pe baza acestui grad el a obţinut cea mai înaltă funcţie în poezia românească dintotdeauna.
♦♦♦El a fost în egală măsură și gânditor adânc și poet profund. A fost atât de scurt în existență pe cât de îndelungat ca trăire literară și nu numai, a fost. De fapt este. Aproape veșnic.
♦♦♦Limba artistică a lui Eminescu sună deja altfel decât până la el și mult timp de-acum încolo, poate veșnic, de după el, fiindcă el a sintetizat toate acordurile făcute de înaintași, lăsând moștenire o limbă alcătuită din infinit de sensibile coarde ale geniului său poetic, înainte de toate național.
♦♦♦Am putea, dacă sufletul ne-ar vibra a poezie, să facem din 15 ianuarie cea mai importantă zi a anului, a neamului.
SILVAN G ESCU
Ascultă şoapta vântului, ce-ţi spune ?
Aşa-i că spune lucruri despre mine,
Te-ndeamnă niciodată să renunţi,
Nicicum să nu dărâmi acele punţi.
Ce le-am clădit cândva cu-atâta trudă,
Când încă dragostea era flămândă,
Atunci nevoie-avea să fie-ntreţinută,
S-o poată prezenta ca pe-o izbândă.
Dar să te iubesc în tăcere, am voie oare?
S-ajung în pragul lumii, ca o-ntâmplare,
De după colţul ei să stau să te privesc
Doar pe furiş măcar, tăceri doar să rostesc.
E voie-acum, sau aştepţi să mă sfârşesc ?
SILVAN G ESCU
De unul singur, făr-un pic de ajutor,
M-am prea orbit cu propria naivitate,
M-am tot plimbat cu preşul lui Băeşu
Şi m-am minţit cu ieftină seninătate.
De timpuriu, încă din fragedă pruncie
Am fost cu morbul îngâmfării infestat,
Apoi, cu-ntreagă dragoste prietenească
La cei din jur de-a moaca l-am cedat.
Cum e normal, de-atunci şi până azi
Cu toţii-n permanenţă mi-au zâmbit,
Şi – chiar cu mult mai mult de-atât –
Cu infinit-ezimal respect mi-au mulţumit.
Acum, privind neserios, cu-n ochi închis
La astea toate, cu încântare-am constatat
Că sunt perseverent în a greşi mereu
Şi chiar mă izmenesc, deloc nu-s inhibat.
De tot ce am ajuns, pe jos, necugetat să fac,
Bine’nenţeles deloc, nu e aşa!, neprogramat,
Ba chiar motive de mândrie românească am
Că nu-s de cei ce şi-ar dori, cu creierul spălat.
Împodobit jur împrejur cu nesfârşită aroganţă
Îs. Şi suntcu vreo două tone de orgoliu înarmat,
Ciudat cum sunt, cu multă nesimţire înzestrat
În astă viaşăcu mine însumi m-am intersectat.
Felicitări, din toate gările pe unde am umblat,
În fiecare zi, cum e normal, eu mi-am trimis,
Ba chiar şi cărţi poştale, fără timbru bineînţeles,
De-ncurajare menajantă mi-am trimis în scris.
Iar de scrisori nu mai vorbesc, că tare-aş obosi,
Şi toate scrise cu roşie cernală, că n-aveam pix,
Şi-i evident (Vasile, bre!) cu mii de mulţumiri
În gura mare spuse, cu uşurinţă aruncate-am zis.
Eu sunt pe drept cuvânt un ins elogiat, îmbrăţişat,
De toată lumea-aplaudat. Şi totuşi m-am surprins
Că vărs o lacrimă de crocodil la gându-acela fix,
Nemiştocar deloc, că-n braţe singur m-am cuprins.
Cum sunt din fire tare curios, eu recunosc deschis
Că fără să clipesc în viaţa multora m-am infiltrat,
De vreo mustrare de conştiinţă, nu, nu am fost atins
Şi aş putea să jur că nici măcar n-am fost incomodat.
Să fiu cuiva, vreo unuia de vreun folos, prea bine ştiu
Că m-am putut feri în felul ăst să fiu în mod constant,
Nici urmă de regret la mine n-am, nebun la cap să fiu,
Să fiu vreodat la tras pe sfoară-n mâini de alţii egalat.
În cauze fireşti am observat cu-n ochi complet destins
Că sunt Ivan cel Groaznic, cumplit de greu de integrat,
Vai, Einştaine!, de parcă sunt din matematică desprins
Cu ecuaţie cu tot. N-am încotro, o recunosc e-adevărat.
Şi pentru astea-am fost propus întâiul premiu să primesc,
Pe bune chiar. Şi cred cu toată fiinţa mea, cu totul meritat.
SILVAN G ESCU
Cum aş putea să fiu concomitant şi relaxat şi vigilent,
Să am o linişte în suflet, dar gândul permanent atent
La ce se-ntâmplă-n jurul meu, să fiu un ins polivalent,
Să pot în oricare moment să fiu prezent, dar şi absent?
Să fiu complet neputincios, dar, culmea, să m-arăt omnipotent,
Să mă prefac că serios aş putea fi şi în acelaşi timp să fiu corect,
Să-mi amintesc şi tare de demult, dar şi ce s-a petrecut recent,
În exprimări şi acţiuni să fiu împrăştiat, dar totodată şi concret.
Cum de-am putut să fiu în mod egal şi preminant şi repetent,
Să reuşesc să fiu pe nicăieri, dar zi de zi să fiu omniprezent,
Deşi nu am niciun cuvânt de spus să par în toate competent,
Să pot să fiu în toate cele moale, dar şi opus, caracter contondent?
Cum reuşesc să fiu deodat’ şi subiect şi predicat şi complement
Şi cum de pot să fiu cu cei din jurul meu şi exigent şi indulgent,
Deşi în şcoală-am fost caracter eminent s-ajung un ins impertinent,
Deşi din viaţă par a fi demult plecat, cu mult tupeu să zic prezent?
Cum aş putea să fiu concomitent plecat şi-n Orient şi-n Occident,
Cum oare reuşesc să fiu de toţi apropiat, dar simultan şi oponent
Şi când cu faţa mă întorc spre om, s-arăt că nu-s de asta conştient?
Dualitate se numeşte. Se poate deci, să fiu nesuferit, dar şi decent.
SILVAN G ESCU
Sunt permanent nedespărţit
De propria tristeţe, asta simt,
Nu-ncerc eliberarea mea de spaţiu,
Ci, evident, de nesfârşitul timp.
Nerăbdător aştept s-ajung odat’
În punctul meu de sprijin, fizic,
Dar nu să-l suprapun cu timpul,
Ci doar atât încerc, să-l identific.
Întreb: îmi e permis să încropesc
Această simplă schemă generală?
Şi chiar persoanei mele egoiste
Să o aplic, e oare tocmai potrivit?
Surprinzător de curajos mă cred
Deloc prudent m-agăţ de acest ţel,
Cu timpul deodat’ mă mişc şi chiar
Meschin, trufaş, mă suprapun cu el.
Deja mă cred un antic zeu nemuritor,
Înalt stăpânitor de stele, zeu elen.
E vorba despre gândul meu neobosit,
Rătăcitor ca vântul permanent.
Stăpân pe spaţiu aş putea să fiu,
Dar nu pe infinitul timp, deloc.
El este absolut stăpânitor, e evident,
Oricât aş vrea de mult eu n-am să pot
Să îl strunesc cumva, nicicum să îl întrec.
Eu pentru timp nimic nu reprezint, o ştiu,
Oricum m-aş prezenta, ori mort, ori viu.
SILVAN G ESCU
Întreb, a fost cumva descoperit recent vreun leac eficient,
De-o fi el hap sau unguient, de folosit în contra-mpotrivirii?
A fost descoperit pe undeva pe glob un salutar medicament,
Un panaceu ce e în stare să susţină sensul invers al gândirii?
Pe omul slab – care este-n permanenţă derutat, debusolat –
Brutal din cale să-l întoarcă-n ţărmuritul cel firesc al firii,
Ori omului dator nesăbuit, nu doar peroanei sale-ndatorat,
Să îi trezească-n minte dintr-odat’presentimentu-ndatoririi?
Sau, scotocind adânc în sine, să înţeleagă că este conştient,
C-ar fi capabil singur el să îşi atingă marginea nemărginirii?
Omule, cu chip de lut, să ştii că este vorba despre tine-aici,
Să recunoşti că nu cunoşti nimic, că nu-nţelegi de ce exisişti,
Când stai nehotărât în faţa ei, a datoriei şi-a onoarei, omule,
Să nu te laşi în mod definitiv acoperit de buruiana-mpotrivirii,
Ori năpădit de gânduri negre ce te-apasă. Nu le urma, alungă-le !
Evită-acoperit şi-nvăluit să fii de sentimentul trist al pustiirii,
Încearcă deci, s-atingi cu sufletu-ţi hotarul neatins al nesfârşirii.
La o concluzie în fine am ajuns, că nu poţi sorţii să te-mpotriveşti,
Deloc. Şi-ar trebui să-nţelegi că e corect preţul plătit nepreţuirii
A toate ce-ar fi meritat deplin, cândva tare demult, să preţuieşti,
Dar, mai ales, e costul cel mai important, acela datorat iubirii.
Pe degete greşelile de ai să numeri, e preţul datorat nesocotirii,
Nesocotirii datoriei ce-o aveai, neonorată însă, ori asta-i evident.
Deşi, cândva tu nu credeai că ai putea, argumentat, să te-ndoieşti,
Abia acuma ai aflat că e momentul potrivit să te opui nepotrivirii.
SILVAN G ESCU
Normal, doar el a fost adevăratul Escu
Şi nu acela-nchipuit de Muşatescu,
Indiferent câţi au mai fost şi vor mai fi,
Doar al său nume în timp va dăinui.
Enescu a scos un ,,Mi” din Eminescu,
Ca să rămână singur el cu muzica,
Neîndrăznind să-l concureze pe Titan,
Ci, respectuos, să-l celebreze an de an.
Şi noi ar trebui să ne-nchinăm la a sa stea,
Atâta timp cât lumea-aceasta-o exista,
Să-l preţuim pe marele compozitor Enescu,
Dar, mai ales, să-l venerăm pe Eminescu.
O spun chiar eu, neînsemnat, pretins poet,
SILVAN G ESCU
Eu singur mi-am propus,
Aşa deodat’ să renunţ la raţiune,
Dar pentru ăst demers este nevoie
Tocmai de-acestă fină calitate.
Şi-atunci cum oare aş putea
Să ocolesc această chestiune,
Să mă prefac că totul am uitat.
Că este doar a minţii slăbiciune?
Că am cumva un pui de lapsus,
Sau multe locuri goale în gândire ?
Nu ştiu cum oare naiba reuşesc,
Dar iată că-mi adaug o nouă însuşire
La zestrea mea bogată, desigur una
Negativă şi brusc constat fără uimire
C-adânc crestez pe lungul meu răboj,
Normal, o altă grea dezamăgire.
De s-ar putea cumva momentul să-l aleg,
Pe cel în care mi-aş dori să mor,
Îngrozitor de dificil mi-ar fi s-o fac,
Cum oare să aleg să nu mai fiu deloc?
Mă tot gândesc c-ar fi chiar nefiresc
Să cred că nu-mi va fi de mine dor,
E-atât de limpede că n-aş putea s-aleg
Momentul când să plec în tainic loc.
SILVAN G ESCU
Eu nu mai am limită de vârstă,
De-acum am să trăiesc oricât,
Doar că, aşa, din când în când
Mai am câte-o durere vagă-n gât.
Cu timpul nicio grijă nu-mi mai fac,
De-acum cu anii nu mai sunt sărac,
Tot timpul am săronţăi coajă de copac,
Poate-nţelept voi deveni, dar n-am să tac.
Total control am asupra timpului,
Fiindcă este egal cu cel al gândului,
Al meu desigur. Pe amândoi, cei doi,
Îi ţin sub cheie, cheie veşnică de soi.
De încuiat am vrut să zic , dar nu mă-ndoi
C-aţi priceput, c-aşa e deal-ul între noi.
Regret, dar pentru voi n-am ce să fac,
Trai cu răspundere limitată-aveţi în sac,
Fiindcă a voastră viaţă aţi primit-o vrac.
Iar eu, firesc, ferit de boli voi fi şi de nevoi,
Stăpân pe toate-o să rămân, că-s pui de dac.
SILVAN G ESCU