Şaradă nuntească

 

Bună seara oameni buni, de nimic

Era cât pe-aci să zic.

Mă-ntreb, din voi câţi or înţelege

Din toate cele câte voi prelege?

 

Vă rog, priviţi-i pe-aceşti tineri,

În astă primă zi de după vineri

Ei au ales cu toţi să fim aici,

Adulţi, maturi, dar şi bunici.

 

Ea e frumoasa, iar el e-o bestie,

O, ce nemaipomenită chestie!

Oare, va înţelege el ce-i aia?

Dar dacă nu, se va-ntâlni cu gaia!

 

Ea însă, e prea frumoasa din poveşti,

Venită, iată, tocmai de la Bucureşti,

Venită-anume să-mblânzească bestia,

V-aţi prins cam care este chestia?

 

Iar el nu e un taur fioros, ca Viorel,

Nu, nu-i un taur spaniol, ci un viţel,

Dacă-l priveşti, are privirea blândă,

Să prindă-n gură-o ţâţă, stă la pândă.

 

Voi toţi, ce vă zgâiţi şi vă holbaţi,

De v-a plăcut ce-am zis, nu ezitaţi,

Hai, în picioare-acuma vă sculaţi,

Hai, nu mai staţi, de grabă-aplaudaţi!

 

SILVAN  G  ESCU

Promisiune de credinţă

 

Iubita mea, ai răsărit cândva

Şi-ai înflorit abia acum,

Ai apărut boboc în viaţa mea

Ca să păşim pe-acelaşi drum.

 

Cu mine mergi acum spre viitor,

Să te respect o viaţă, îţi promit

S-aleg mereu momentul potrivit

Şi-am să-ţi ofer iubirea până mor.

 

De trece timpul, cum o vrea o trece,

Dar nu va fi o pierdere de timp,

Voi încerca nicio greşeală să comit,

Promit să te-ncălzesc de-ţi va fi rece.

 

Nu vei simţi că eşti a nimănui,

Un ciot uitat pe trunchiul pomului,

Nici singură sub bolta cerului,

Ori, rătăcind pe drumul dorului.

 

Mereu te voi iubi, îţi voi fi fidel,

Fiindcă de-acuma am în viaţă-un ţel,

O vorbă am acuma cui s-o spun,

Voi fi egal cu tine-n toate, nu stăpân.

 

M-asculţi, mă înţelegi, mă crezi?

Cândva, promisiunea asta de-o revezi,

Să-ţi aminteşti cu drag de ziua-aceasta,

Promit, aşa ne vom petrece toată viaţa.

 

SILVAN  G  ESCU

Nemurire

 

Florile nu mor niciodată ziua

Şi niciodată de faţă cu cineva,

Nu vor să fie văzute de oameni,

Refuză s-agonizeze în faţa cuiva,

Împinse fiind de o trufie suavă.

 

Şi, delicate, timide, misterioase,

Se ascund în întunericul nopţii,

Coborând treaptă cu treaptă în abis,

Lăsând în urma lor o natura moartă,

Tulpini, petale fără viitoare soartă.

 

Senine, îşi iau la revedere de la semeni,

Ce au avut mai de preţ, mirosul şi viaţa

Le-au dăruit în buchet cu o zi înainte

Celor pe care i-au considerat oameni,

Trăitori norocoşi, mai puţin efemeri.

 

SILVAN   G   ESCU

Rege

          

Eu rege sunt numit, dar unul neîncoronat,

Mă aflu-ntr-un subsol de bancă aruncat,

Cu mult umor numit naţional, e-adevărat,

De-aceea sunt de-atâta aplecare-ncovoiat.

 

Aşa că-mi pun o coamă  nouă pe spinare

Şi ies rapid de-acolo, mă duc în depărtare,

Mă fac tare al dracu, m-apuc de vânătoare,

Şi-ncep cu ceva soft, mă dau la căprioare.

 

Atunci când foame-mi e nu mă apucă teama,

Doar îmi cambrez grumazul ziua pe-nserat,

De mi se face sete, urgent îmi scutur coama,

Şi sânge vreau să beau de animal nevinovat.

 

Când sunt nervos îmi prind coada-ntre dinţi

Şi-i număr cu răbdare perii ca să îi fac livadă,

În junglă am văzut o rezervaţie de preşedinţi,

Mâncau rahat şi beau, şedeau în parc la sfadă.

 

Ca rege ce mă aflu, acum că-s bulibaşă peste toţi,

Nu pot să mă întorc din drum, m-aş compromite,

Cum naiba să revin, să am de-a face iar cu idioţi,

De m-ar vedea bancherii şi-ar săpa deja morminte,

Odată dacă rag se duce dracu ţara, rămâne fără hoţi.

 

SILVAN  G  ESCU

Neştiutor

 

Cine nu ştie ce-i durerea

Nu are pentru ce trăi,

Confundă zorii cu puterea,

Greşit conjugă verbu-a fi.

Nu ştie viaţa-a-şi rostui.

 

Cine nu ştie-a suferi

Este pe lume-un solitar,

Confundă bâjbâiala cu a şti,

Ducându-şi traiul în zadar,

Nu vede orizontul decât rar.

 

Cine nu ştie-a aştepta

Compune versuri fără rimă,

Nu ştie verbu-a tremura,

Nu ştie,-nconjurat de vină,

Ce este lacrima, de ce suspină.

 

Acela ce tristeţea nu cunoaşte

Nu află dorul cum se naşte,

E-o ierbivoare ce doar paşte

Între Crăciun şi Sfântul Paşte,

Şi toată existenţa-i este vraişte.

 

Cine nu ştie, chiar nu ştie

Ce este important să fie,

Are-ndoieli şi nu-i convins,

De-ntinsă  plictiseală e cuprins,

Nu e câştigător, ci doar învins.

 

E-un arlechin pe scena vieţii,

Habar nu are ce-i iubirea,

Confundă şoimii cu ereţii,

Şi nu cunoaşte ce-i plutirea,

Greşit silabiseşte fericirea.

 

Nu e un trapezist sus pus;

Este-o paiaţă, vrei nu vrei,

El nu priveşte niciodată-n sus,

Că s-a născut din start supus,

Mai ducă-se pe apa sâmbetei!

 

                                                SILVAN   G   ESCU

Sinonimia Nimicului pitic

 

♦♦♦În mod paradoxal cel care leagă firele unei acțiunii este un pitic care stă ascuns, culme a disimulării perfecte, chiar în sine însuși ca să nu fie descoperit de cel mai mare pitic, știți voi care, și să i le dezlege ca pe șireturi.

♦♦♦Semnificanții diferiți, oricât ar părea de bizar, sunt cei care exprimă aproximativ același semnificant, chiar dacă prin natura lucrurilor controlate îndeaproape de destin este unul trist și singur.

♦♦♦Ce am vrut să spun cu asta mă (vă) veți întreba cu toții, dar pentru că nu sunt în stare avansată de ebrietate ca să vă pot explica o las pe altădată, sau, dacă țineți neapărat, vă las pe voi să dați răspunsul așteptat ( și de mine!).

♦♦♦Potrivit definiției curente, scăpată ca prin minune de intoxicația alimentară cu curent AC/DC, sinonim este la mare distanță de identic și la egală cu el însuși distanță de aproximativul lui. Există două sau mai multe cuvinte pentru același sens, unic i-am putea spune fără teama că am putea intra în coliziune frontală de exprimare prin negare cu cei de la circulația periferică.

♦♦♦Cei care nu înțeleg nimic, dar nu e vorba de acel nimic de mai sus cum greșit s-ar putea crede, din ceea ce spun, înseamnă că n-au făcut aceeași școală cu mine, dar mai ales invers.

♦♦♦Ideea este că înțelesul aproximativ al unui cuvânt, fie el și nerostit, dar exprimat gestic, sau poate tocmai de aceea, se întinde, desfăcându-și larg brațele a permanentă relaxare, pe o plajă mai mult lată decât lungă, ceea ce nu este chiar în regulă, cum aș zice eu dacă aș fi relaxat. Pornind de la această idee greu de înțeles totuși – și vă dau dreptate –  oricât și oricând ne-am strădui nu putem omite ceea ce trebuie ținut (cu forța) minte. Desigur, cu excepția de la regulă unde îl identificăm pe cel care are acest prost, dar uneori salvator obicei, acela de a minți. Drag nouă tuturor dealtfel. Evident, dacă ne referim la stratul superior, în sensul (giratoriu) elevat al limbii care trebuie să fie unul curgător.

♦♦♦Este vorba, cea care doar zboară, planând ușor, dar insinuant pe deasupra scrisului, așadar e vorba de diferențiere cu (rock’n) rol de precizare, ca atunci când se precizează funcția, ce poate fi una de general dar cu grad de căprar. Și cu toate astea (cu gradele lipsă la apel) ocupă un loc (post)  superior doar fiindcă este mai sus cu pregătirea fizico-tactică decât genunchiul broaștei, exact când aceasta are apă acolo.

♦♦♦Cei care fac această mențiune în loc de premiu, în afară de mine desigur, sunt tocmai cei care completează cu pixul definiția Nimicului pitic, enunțat de mine din grabă în titlu. Dar poate că nici nu există, așa că să-i fie de bine. Și la fel și vouă, evident dacă existați.

 

niMICUL  absoLUT  diN  cOTROCEnI,

S  g.  E

Lumină

 

Mi-e frică să însămânţez cu iubirea mea străzile,

Mă tem ca nu cumva să o strivească sub ele roţile

Acelor maşini care tot aleargă, gonind bezmetice.

Dar nici nevinovaţii pietoni să nu-şi păteze tălpile

Cu sângele ei, când, pe trotuare îşi plimbă visele.

 

Gândul, trist-apăsător, în permanenţă mă încearcă,

Echilibrul îmi răstoarnă, mă ia de mână şi mă poartă

Oriunde îşi doreşte el, m-ascunde-n zonă-ntunecată.

Tânjesc după o rază de lumină, s-apară şi să-ntoarcă

Acel destin potrivnic, şi, luminat, s-aleg o altă poartă.

 

O stea anume să coboare aş vrea, la pieptu-mi nimerind,

Acea comoară de-aş putea  în sân s-o ţin, aici să o închid,

Să fie numai a mea,  a ta iubire pe aripi de vis coborând,

Lumina-mpreună să zboare cu ea, la mine în grabă venind,

Prin spaţiu ceresc navigând, toţi sfinţii din cer întrebând.

 

SILVAN   G   ESCU

Aş vrea

 

Aș vrea să fiu amic cu mine,

Dar nu știu ce anume mă reține,

Probabil faptul că sunt reținut

Demult, în temniță de ani ținut.

 

Aş vrea să ştiu ce-anume se cuvine,

Să mă privesc cu oarecare-nţelepciune,

Pe care-ar trebui mai întâi s-o am

Şi-apoi vedem de am să o desham.

 

Aş vrea, o, Doamne! câte nu aş vrea,

Aş vrea să stau cu mine-n faţa mea,

Să mă ascult vorbind despre iubire,

De gânduri, despre a lumii mântuire.

 

Mă tem să fiu muşcat de-un şarpe paşnic,

Acel ce stă acolo, în colţul lumii tainic,

Veninul său călătorind prin al meu sânge,

Făcând pact cu destinul, mă vor învinge.

 

N-aş vrea…

Dar pân-atunci atâtea-aş vrea…

 

SILVAN   G ESCU

 

Curcubeu

 

Privirea de-mi saltă spre cer,

Acolo zăresc semeţ curcubeu,

Se-ntinde un arc maiestuos

Acum, deasupra capului meu,

Acele culori sunt rupte din soare,

Şi-apar după ploaie mereu.

 

Culorile lui spectral se curbează,

Atârnă de-o mână eternă de zeu,

Aici, pe pământ, se prinde de alta,

Iar cel ce-o întinde sunt eu,

Şi simt  că-ntre cer şi pământ

Sunt propriul meu Dumnezeu.

 

De-aş putea – adânc meditând

Asupra culorii – să modific ceva,

Aş umbla-n primul rând la nuanţe,

Să-i extind coloritul superb,

Pe tot să-l cuprind în inima mea,

Să-ntreb liniştit, cromatic vorbind,

Cu ce culoare-aş putea rezona.

 

Culoarea albastră din nalt curcubeu

Este albastrul ochilor mei,

Întocmai ca floarea albastră şi-a mării,

Ce tainic se naşte din ei,

Verdea culoare de trunchi se apleacă,

Sărută pământul sub tei.

 

Iar alte patru culori din spectrul divin

Par patru fecioare din basme cu zmei,

Tot astfel şi visele mele rebele

Se-nalţă şi zboară ca albi porumbei.

 

SILVAN   G   ESCU

Dor de himeră

 

Tu, adiere de vânt te-ntreb

De unde vii şi oare cine eşti,

În ce gând nepătruns te-ascunzi,

Şi  tot încerci să păcăleşti

Şi-aşa slăbita-mi vigilenţă,

Din răsputeri te străduieşti

Ceva nepământean să zămisleşti.

 

Anume ce ai vrut să-nsemni,

La ce anume te-ai gândit

Să dai acestui nevăzut mister,

Ciudată-nfăţişare cum credeai

Că ar putea să ia fiorul ce mi-l dai?

 

În al meu gând te intuiesc,

Chiar dacă încă nu exişti.

Şi totuşi te întreb cum de rezişti

Privirii mele să te-arăţi

Nălucă, în total mister cuprinsă?

O ştiu, chiar asta vrei să fii,

De ochii lumii să te ţii ascunsă.

 

O, cruţă-mi nerăbdarea,

Te conjur şi grabnic te arată,

Imaginaţiei încearcă să-i dai chip,

Te rog, arată-ţi a ta faţă

Şi dorul mi-l alină, degrabă ostoieşte

Dorinţa ce o simt că mă îndeamnă

Să te urmez orbeşte.

 

                                      SILVAN   G   ESCU