Fluture pe gene

 

În timp ce stam cu gândul ocupat,

Târcoale vagi un fluture mi-a dat,

Apoi, pe geana mea s-a aşezat.

 

Venise-anume, să îmi dea de ştire,

Să-mi spună lucruri despre tine,

Considerând că poate te-am uitat.

 

În ochi m-a tot privit şi dintr-odat

Pe ambe pleoape m-a pupat,

Acel unic sărut, de tine sărutat.

 

 

Am tresărit şi l-am privit mirat,

Avea  parfumul tău înmiresmat,

Mirosul pielii tale pe-noptat.

 

Privind atent, am observat

C-avea cu el ceva ciudat:

Pe-o aripă purta privirea ta,

Iar pe cealaltă aşteptarea mea.

 

                             SILVAN   G   ESCU

Ceva mai mult

 

Lăsaţi-mă să îmi jelesc amarul,

Să-l strig în gura mare tuturor,

S-aprind de soarta mea amnarul

Şi doar să mă asculte cei ce vor…

 

Vă rog să respectaţi a mea durere,

Nicicum eu nu vă cer s-o respectaţi,

M-aş mulţumi s-aveţi cumva putere

Aşa, măcar în gând s-o acceptaţi.

 

Nevoie am să fiu lăsat în pace,

Să nu mă-ntrebe nimenea nimic,

Să nu întrebe cum de nu pot face

Ceva, orice, de jos să mă ridic.

 

                             SILVAN   G   ESCU

Cocoaşa gândului

 

Am ales un  moment din timp

Unul anume, scris cu al meu nume,

L-am decupat, l-am aşezat în gând,

I-am pregătit acolo cald culcuş,

Poate ceva de mine îmi va spune.

 

Să-mi spună că îi este dor de mine.

E-adevărat, fiind  luat cu viaţa asta,

Cumva, eu mă uitasem de o vreme,

Stam într-un colţ, ghemuit pe vine,

De vina principală cocoşat, pesemne.

 

Momentului din timp îi amintesc

Că singur în acel loc m-am aşezat,

Şi încă de atunci tot aşteptând

Altui moment din timp să mă răpesc,

Zăcând, să stau de craca vremii agăţat.

 

SILVAN   G.   ESCU

Nesinecuristul Mormăitor

♦♦♦Acest urs cu coadă la vedere, în loc să şi-o ţină aplecată între picioarele dinapoi, umblă cu ea ridicată în așa fel încât să i-o vadă toată VULPEA şi să-i facă acesteia sâc, prin metoda înciudării.

♦♦♦Astfel, fostul animal domestic politic ne pune în gard(ă), lăsându-ne agăţaţi  cu părul sârmos de parul moralităţii  mobilizatoare, şi din această poziţie nefiresc de firească pentru cei ca el ne informează că d-sa sTUDYază şi reflect(oriz)ează (la) TOATE REPLY-urile ce-i însoţesc, ca o  distinsă damă (curvă politică) de companie, postările sale pline de goluri de bun simț, fiindcă are simțul golului, cum ar zice un neinspirat, dar  devreme expirat comentator sportiv.

♦♦♦Se izmenește pișichericește în sensul acelor de ceasornic, perorând rând cu rând că nu-și permite, din punct de vedere Madagascar (scuzați, un tic personal !) să propună programe politice, dar oferă câteva idei din acele (de brad!) programe nepropuse, deci, cum ar spune Moromete, nefurnizate. În tot acest timp stă picior peste alt picior la cabaret, rumegând bovinește la cele care i-au scăpat pe sub ușa gândirii exact atunci când schimba apa la flori, privind în zbor şirul de cocori.

♦♦♦Dacă ne facem oleacă de timp putem observa, privind prin gaura neagră a dosului politicii, că acele (din nou!) idei  nu sunt deloc de neluat în seamă, ba unele chiar ar trebui aplicate prin presare, mai bine zis implantate decât implementate în mentalitatea european provincială a românilor.

♦♦♦Numai că domnul în discuție necenzurată face ce n-ar trebui să vorbească şi le oferă cu titlu nobil gratuit atât de târziu, după atâta amar de vreme,  dăruindu-le acestui popor cu ciocul atât de întins după floarea numită artistic bășina porcului ca pe niște trandafiri (trei!). Tocmai el, neprivilegiatul fost ministru de interne, care a fost atâția ani suspensorul (extern, era să zic!) al boașelor atât de dorite de fetele de la APACA,  cele (boaşele) aflate în proprietatea bossului din fruntea lată a guvernului fără gât din care făcea parte (-n parte).

♦♦♦Dar, să privim cu atenţia mărită la ce se ascunde în umbra deasă a unui deja ajuns filosof al politicii intern(ist)e, şi, făcând streaşină deasupra ochilor, vom observa că este chiar vântul care geme sub apăsarea gândirii sale puse în slujba fără simbrie a  ceea ce ziceam mai sus. Gândire atât de apreciată de unii, gânditori cu adevărat, culmea, căzuţi în adâncă, aproape fără fund admiraţie şi pe care eu chiar îi apreciez sincer, mă rog, atât cât pot fi de sincer, însă nu şi pentru ceea ce like-ază după fiecare postare a filosof(ist)ului.

♦♦♦Acesta şi-a trecut în proprietatea scrisului zona  de cuvinte provenită din mediul cinstit (de foştii boieri), care ar fi putut aparţine ruralului domestic, dar care s-a mutat cu pământul de sub unghii cu tot la marginea oraşului slab luminat.

♦♦♦Într-o ţară în care până şi ardelenii au ajuns să se ,, muntenizeze”, chiar şi pe el îl umflă plânsul de  râs  să descopere că mai sunt  atât de mulţi ,,acoperiţi”, la fel ca zăpezile veşnice aflate pe crestele munţilor pe care i-au trecut cu pasul vioi al avionului cei dintâi, ce păreau a fi deja de ,,dincolo”!

♦♦♦Se poate considera că prea mă silesc să-l bag cu capul la fund pe bietul om (animal (politic) era să zic, Doamne Iartă-mă!), însă este deranjant la stomac să-l vezi cum se lăfăie în puful facebook-ului, moralizând mormăitor, tocmai el, un răsfăţat al sorţii p(r)ostdecembriste care s-a căţărat  în profesie pe umerii lui Marx, cum ar zice unul care ,,le zicea”. Profitând de fapt de notorietatea căpătată în vremea când umbla cu pistolul de apă în buzunarul de la pieptul guvernului, unde ar fi trebuit să se afle portofelul, de care oricum nu avea nevoie atunci, când peştii pluteau  cu burta-n sus pe deasupra apelor tulburi.

♦♦♦Mi s-ar putea arăta obrazul fiindcă mi-am ocupat prea mult timp cu acest bărbat cu gesturi fine de femeie fatal(ist)ă şi mi s-ar…o, nu, asta nu! că de aceea  n-are ursul (de el) coadă. Şi poate că aveţi dreptate. Dar dacă n-aveţi !?

♦♦♦Totul este în cuvânt, zice un mare prozator. Și pornind de aici, anevoie bineînțeles, mergând cu șenilele minții cuminți prin mocirla  urât mirositoare a politicii puturoase, putem spune că un cuvânt – prost ales, așezat necuviincios, ca un maharajah cu picioarele goale împletite – poate schimba sensul unei idei.

♦♦♦Pornind tot de la cuvinte, parafrazând spusele lui Marin Sorescu, putem zice ceea ce ne trece prin cap, în afară de glonț : d-le Mare Urs, mai ușor cu sfaturile vulpiste pe scările coborârii, mai ale că noi suntem preocupați să zorbim zupa prostiei și nu te (prea) auzim !

♦♦♦În concluzie, determinată de nevoia care mă trece traversându-mă şi mă obligă pe cale obscură de consecinţă a termina trecerea, pot spune cu gura pixului larg deschisă că nu-mi este deloc Dor(u) de această floare – feminină desigur – a Ursu-lui. Mai ales în acest context prost ales de el şi îmbunătăţit negativ de pozitivul de mine!

 

 

vULpEA  CU  cOAdA  URSului   pe  umăr,  normal,   dIN   cOTROCENI

                                                       S   g.  E

Teatrul Mic cu m Mare

♦♦♦  ,,Teatru Mic” are mai mulţi pui, unii chiar nenăscuţi încă, făcuţi cu un actor simpatic pe post – în perioadele de câşlegi – de corditor şef, sau –  dacă preferaţi ceva mai soft, spre moale – Director cu dispensă de la Dinu Săraru. Cel mai mare dintre ei, dintre pui desigur, fiind ,,Teatrul foarte mic”, dar pentru că e mai pricăjit  tocmai de aceea a fost crescut în centru (l nervos al) capitalei, (ca să i se vadă moţul) aproape lipit, el, teatrul, cu scuipat artistic de frizeria pentru copii mai mari decât cei foarte mici  – numită tandru – na, c-am uitat !, a, mi-am amintit, numită ,,Ciufulici”! Unde se tundeau  toţii actorii care jucau roluri de copii. Şi uneori şi ceilalţi, cu personalul auxiliar cu tot, dacă intrau pe uşă mergând pe vine şi scoteau limba la frizeri.

♦♦♦  Apoi, în ordinea numerelor locurilor, ca parte a operaţiei (de apendicită) în scădere liberă, urmează ,,Teatrul din ce în ce mai mic” spre măricel, normal pentru că e  urmat la jumătate de pas în doi de ,,Teatrul extraordinar de mic”, unde încap doi spectatori întregi care stau pe un singur scaun. Şi acela împrumutat, mai mult smuls de sub fundul Directorului, acelaşi cu făcătorul lor, mare pişicher altfel.

♦♦♦ Dar cel mai iubit pui, de cea care-l subvenţionează pe dedesupt (aşa!), recte Primăria generală aflată doar pe funcţie de maior, este chiar ultimul, care se numeşte cât se poate de enigmatic ,,Teatrul Deloc”, tocmai datorită (sau din cauza, mai bine zis) faptului că e imposibil de găsit. La fel şi biletele pentru spectacolele care se joacă aici. Cel mai greu pentru acest ultim teatru este atunci când e relache tot timpul, iar actorii nu au ce face, dar au ce spune (în gând, nu vă spun ce!).

♦♦♦ Un lucru (o să spuneţi : iar omule, nu te-ai săturat !) e cert, chiar mai sigur decât acel ins (nu insistaţi, nu spun cine) care se prefăcea că gândeşte în termenii foarte sigurului Descartes. Adicătelea faptul că – se zice, nimic nu e cert încă! –  cu excepţia primului, adică tatăl celorlalţi care încă mai joacă pe bani, toţi ceilalţi (puii, nu ?) oferă bilete gratuite, pe care le vând la suprapreţ, cică la preţ de dumping, iubitorii de seminţe întregi şi de spectacole stradale, ascunse în sandale.

♦♦♦ De ultimul pui (nenăscut!) nici nu mai vorbesc, chiar aici – în locul în care ar trebui să se afle acum – spectacolele se joacă (nu cad în capcană, aşa-i doamnă Dirigintă ?!), aşa că voi zice: se desfăşoară cu casa închisă ( la nasturi ar spune un hâtru, care mi-e tare drag, dar nu-l prea bag în seamă, că nu se închide la toţi ).

 

ActOrul   şi  SălbatiCii   diN cOTROCENi

S  g.  E

Târziu, îndată

 

Într-o zi mi-am aruncat privirea spre cer,

Brusc, în timp ce urca, s-a izbit de nori.

Nedumerită, s-a împrăştiat în mii de ochi,

Din care încă mai plouă şi-n ziua de azi

Adevărate, nesfârşite furtuni de durere.

 

De atunci, de fiecare dată când plouă,

De teamă, mă adăpostesc sub pleoape.

Dacă aţi uitat cumva, am să v-amintesc,

Cu blândeţe, este vorba de un loc anume,

Este locul acela, de unde a plecat privirea.

 

Şi tot în acel loc aştept să treacă furtuna,

De fiecare dată în aceeaşi lună a anului,

Vă rog să nu vă supăraţi, nu vă spun care,

Am acestă-ndrăzneală, fiindcă e luna mea.

 

De atunci, din acea zi, stau cu capul plecat,

Fiindcă privirea îmi este vinovată de lacrimi.

 

SILVAN  G.  ESCU

 

Contraste

 

Când simte iubirea că vine, femeia se scrie pe sine

Cu gingaşe semne, uşor înclinate, italice, litere fine,

Ea reprezintă atunci pură delicateţe, eu semne aldine,

Groase, bolovănoase, doar asta însemn, asta ştiu bine.

Ea se oferă, eu doar solicit, consider că  mi se cuvine.

 

Cu mers de felină păşeşte, ochii ca cerul, de peruzea,

Unduitoare, liană se-ncinge pe mine în loc de curea,

Duioasă felină se-agaţă de mine c-o blândă privire,

Deoparte, cât mai departe, la urmă, se lasă pe sine

Şi-acolo în vârf, pe culmile-nalte, mă urcă pe mine.

 

Eu sunt ca oceanul în prag de furtună, ea tainic sărut,

Când vine aproape de mine în ochii-i ca marea m-arunc,

Ea-nseamnă enorm pentru oameni, eu cruntă ruşine,

Eu caut nimicuri în lucruri, ea doar fapte măreţe reţine,

Eu sunt temător şi nesigur, ea-ntregul control îl deţine.

 

Ea gândul îmi prinde din zbor, îl poartă cu ea în văzduh,

Desigur ea are trecere-n lume, eu simplă  soartă de cuc,

Eu stric tot ce se poate  atinge, ea ştie s-aleagă ce-i bine,

Eu sunt elefantul greoi, ea umblă cu gesturi fine, feline,

Eu negura nopţii  totale îmbrac, ea zi luminoasă devine.

 

SILVAN  G.  ESCU

Miros

 

Mă-mbrac în mirosul trupului tău,

Port acea nemaivăzută haină, iată,

Ca pe scumpe straie de sărbătoare,

Mai mândru îs decât falnicul soare,

Oriunde-n lume soarta mă poartă..

 

Cu haina aceea tot corpul mi-acopăr,

Toți oamenii,  normali, se uită mirați,

Intrigați, fiindcă mă văd gol, dezbrăcat.

M-amuză grozav acei inși îmbrăcați

În haine  hilare. Dar nu sunt mirat.

 

Ei nu văd minunea, nu văd mirosul,

E normal, ei miros doar ceea ce văd,

Nu pot să simtă textura acelui miros

Și n-au cum să-i vadă firul lucios,

Păi, ei sunt normali, văd totul pe dos.

 

Însă, sunt caraghioși în hainele lor,

Înfășurați în niște cârpe, viu colorate,

Cu nasturi pe burtă și guler la spate,

Miros a războaie, țoale țesute în case,

De harnice fete, cu chipuri voioase.

 

Haine de cârpă tot coase bietul popor,

Oameni normali, ce mă văd gol.

 

SILVAN   G.   ESCU

 

Lacrima – inimă plânsă

 

De forma inimii îmi este lacrima,

Asta înseamnă c-au ceva-n comun,

Sunt  între ele două și vă spun

Că următoarea vine după ultima.

 

Nu știi c-această lacrimă de dor

Trăiește și-n prezent și-n viitor?

Că poartă-n ea tristețea ochilor

Și nu o uscă vântul umblător ?

 

A inimii un plâns continuu este

O lacrimă ce nu primește veste,

Se cuibărește-n sufletu-mi poveste

Și-o spune-n zori închiselor ferestre.

 

SILVAN  G.  ESCU