Brexit-icid

♦♦♦Dacă nimic deosebit nu se va mai petrece în timpul serviciului meu acesta va fi ultimul articol referitor la acest subiect, altfel foarte generos şi ofertant. Dar cine poate şti…

♦♦♦Nu ştiu de ce, n-aş putea să explic, dar până mai ieri m-am simţit şi eu un pic britanic, de fapt mai mult englez dacă m-aţi întreba. Însă, cum n-o s-o faceţi, că am început să vă cunosc deja după cum purtaţi basca, nu o să răspund. De mai bine de o săptămână deja, chiar mi se pare că am ieşit împreună cu ei ( ar fi fost de preferat la o bere ) şi naiba ştie de ce, dar nu mă mai simt nici măcar european, desigur dacă pretind aşa, maţu- gaia, că am fost vreodată. În schimb mă simt până în măduva oaselor român, dar nu rupt în cur, chiar dacă sunt sărac. Că oricum nu am ce să mi se mai rupă.

♦♦♦Dar să trecem pe linia continuă la problema în discuţie, aflată în proces de conştiinţă de disoluţie, că aşa au vrut muşchii interni şi externi, culmea, ai celor fără muşchi. Sus, la mansardă.

♦♦♦Am tot scris în ultima săptămână, de parcă ar fi fost ultima a lumii, a lumii acesteia, a fostei viitoare Europe, dacă suportaţi şi acceptaţi paradoxul.

♦♦♦Înainte de a arunca ultima piatră să ne mai uităm odată dacă aceea este partea în care trebuie să o aruncăm, sau poate este cazul să ne-o scăpăm nouă pe picior. Intenţionat.

♦♦♦Nu putem, nu avem dreptul să trecem cu vederea – doar pentru că acum suntem dezamăgiţi – calităţile de apreciat şi chiar de urmat ale acestui remarcabil şi capabil popor, pentru câte a realizat cel puţin în ultima jumătate de mileniu.

♦♦♦Britanicii, mai mult decât oricare alte naţii, dacă au adoptat ceva de la alţii, indiferent ce, l-au modificat şi i-au dat interpretarea stilului lor inconfundabil, de parcă le-ar fi aparţinut dintotdeauna, oferindu-i în plus şi o patină aristocratică. Pe de altă parte ştiu să-şi pună în valoare facultatea unică de a nu exprima totul, lăsând un mare spaţiu libertăţii de interpretare, care nu trebuie să fie neapărat sinceră, cât pragmatică. Şi la asta sunt neîntrecuţi.

♦♦♦Cei deranjaţi de o Europă unită şi ca atare puternică economic, social şi militar, în momentele în care există tensiune între membrii ei stau în tribune şi aplaudă frenetic- uneori ridicaţi în picioare – fiecare fază nereuşită, fiecare degajare neinspirată, dar mai cu seamă fiecare ratare. Aşa cum este cazul de faţă. Iar noi, care credem că suntem buricul lumii – de fapt îl avem încă netăiat – nu înţelegem, sau ne prefacem că nu înţelegem această manifestare de simpatie parşivă şi ne continuăm jocul distructiv, deşi avem impresia că jucăm tot timpul în atac.

♦♦♦Din păcate, cu toţii – şi ei şi noi – avem prea puţin obraz pentru câtă ruşine ar trebui să se întindă pe el.

SILVAN G. ESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *