Partea a III-a – cea cam de jos.
♦♦♦Stând rezemat de o stanoagă pe ,,Podul Mincinoşilor „din interiorul Mărginimii Sibiului, ultimul nearderthalian, un nordic rece ca fiordul din centrul nervos, dar culmea calm, al ţării, s-a trezit din somnul lin, fără vise urâte, dându-ne nouă coşmaruri. Marele ciobănesc german s-a pomenit pur şi simplu ales, mai ales de grotarii din afara malurilor grotelor din interior, drept pedeapsă pentru că erau prea liberi să nu aibă nimic, motiv suficient însă ca să înceapă să aibă şi ei coşmaruri.
♦♦♦În mod normal pentru el, dar bizar pentru noi, îşi mişcă gura în acelaşi timp cu braţul, amândouă mişcările fiind egale cu ele însele. Timp în care scoate – pe gură, desigur – nişte băşici rotunde printre buzele subţiri ca lama de ras făcută din piatră cubică, după care le ascunde sub limbă ca să fie martore tăcute la puţinele cuvinte pe care ar putea cu greu să le elibereze. Acele băşici proveneau de la guma din lut fin de mestecat, având gust de nisip, miros de capră neagră şi culoare de la celelalte culoare pe care aleargă să prindă trenul spre Sibiu.
♦♦♦În tot acest timp un grup bine, pardon, de bine de grotari luminează ţara pe dinafară cu un fel de lămpaşe făcute din pietre încinse, având în loc de becuri nişte licurici aduşi de primul emanat de unde a ştiut el.
♦♦♦Pentru celălalt el, rezematul de stanoagă, s-a născut Pământul, ca să aibă grotele unde să se ascundă spre deosebire de munţii expuşi în bătaia vânturilor, păstrând pentru ele sunetul trist al cântecelor ruşinate de prea multă goliciune.
♦♦♦Să revenim însă la Pre-OMUL nr. 1 al acelei vremi, maimuţa pe cale de prea devreme dispariţie, pentru a face loc omului de bine rău ce stă încă pe vine ca să devină ce va fi azi, lăsându-i pe ,,grotari” să vină cu ghioagele neascuţite, în care doar să se sprijine. Să vină cu vinu-n nas în satul lui Bucur pentru o lecţie de preistorie modernă şi prea contemporană cu şi despre pre-ciobanul de mai sus de Podul Izvor ( de inspiraţie ).
♦♦♦Şi când te gândeşti că nu cu foarte mult timp în urmă milioane de oameni – animale din grote – votau, fiecare cu ghioaga lui, pe omul de bine spre foarte bine aproape, punând ştampila muiată în scuipat de maimuţă neinstruită, dar fudulă nevoie mare, pe acelaşi perete al grotei în care locuiau. Şi probabil şi trăiau.
♦♦♦Acum, la apusul erei sale, în care ne prefacem că trăim, Omul refuză să creadă că i s-a sfârşit mălaiul preistoric, urmând să dea socoteală ( scuze! ) pentru că a fost şef de trupe pentru trupuri nevinovate. Şi să sperăm că mâinile fine, mânjite în mod proletar de sînge – mândrie pentru culoarea roşului comunist – nu vor mai aplauda încă o dată venirea ,,grotarilor „. Şi nu vor mai fi curăţate de sângele uscat de vreme, dar atât de târziu.
NESUFERITUL din COTROCENI
S g. E