Umbră de Socrate

♦♦♦Umbra mă ceartă că-i fac umbră şi din cauza mea nu poate fi văzută de soare și să aibă parte de lumină. M-am gând că poate are dreptate, dar nu ştiu ce să fac cu mine, unde să mă aşez. Aşa că ochii îmi plouă săgeţi de păreri de rău înmuiate în lacrimi atât de fierbinţi de parcă au curs din centrul soarelui. Și totuşi nici măcar el, Măreţul Soare, nu poate lumina acea umbră. Iată-mă aşadar în postura nefericită de a fi umbra umbrei mele, un încurcă umbre, ce mai.

♦♦♦Numai minciuna mea nu are umbră căci am născut-o deja întunecată, chiar dacă se străduie să se lepede de blestemul de a ocoli adevărul cu vorbe înşelătoare.

♦♦♦În timp ce-mi privesc umbra văd cum cerul coboară, se apropie vertiginos de pământ. Oare ne va strivi, sau ne va strânge la piept, primindu-ne generos în braţele sale infinite? Mai de grabă această din urmă imagine și atunci iubito, ce frumoasă vei fi având luna pe umeri! Dar cum să-ţi ating umbra fără s-o murdăresc ?

♦♦♦Grijile umbrei devin ele însele umbre și totuși înainte de a junge la mine parcă încearcă să se destrăme la adăpostul văzduhului. Dar, de fapt nu se destramă, se aşează temeinic – deloc întâmplător – pe ridurile săpate pe frunte de dansul focului iscat de pietrele incandescente ale zidului care desparte lumile.

♦♦♦Dar, oameni buni nu vă întristaţi ! Poate că zidul nu o fi chiar atât de înalt şi poate cu forța avântului nostru, dar și cu ajutorul unei prăjini crescută din aripa unui înger vom reuşi să-l escaladăm. Şi atunci vom uni lumile într-un singur cuvânt. Însă umbre o să avem mereu, umbre care să ne amintească întunericul din noi, iar eu cu atât mai mult.

♦♦♦Sunt tot mai trist fiindcă nici în vitrină nu pot fi pus, pentru că îmi atârnă umbra pieilor pe marginea plină de lacrimi a ramelor de ochelari.

♦♦♦Așa că nu-mi rămâne decât să mă încui înapoi în umbra visului şi să mă prefac că dorm cu capul aşezat pe perna tristă, de nicio altă faţă mângîiată, aceea a renunţării şi uitării.

♦♦♦Iar în visul niciodată visat, dar care-şi aşteaptă cuminte rândul, am să colind cu căciula în mână pe la casele boiereşti. Iar în una din ele, în sufrageria luminată de umbre neinhibate, destinse, unele în mod curios luminoase, neumbrite de nimeni, să văd totuşi o umbră care are forma unui semn de întrebare.

♦♦♦Sunt eu, prea bătrîn ca să mai am vreo altă formă.

♦♦♦Întind mâna şi prind pocalul aşezat la capul patului de prietenii lui Socrate, confundându-mă cu umbra acestui guraliv, care, doar din orgoliul de a purta acest nume a acceptat să dea peste cap licoarea otrăvită, privindu-i în ochi pe aducători.

♦♦♦Oare să fi fost eu cucuta? Posibil, fiindcă pocalul era gol.

SILVAN  G.  ESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *