Sara

♦♦♦Recunosc că am fost un om norocos în general, având parte de iubirea lui Dumnezeu, dar şi a oamenilor. A majorităţii lor. O parte dintre ei au trecut cu relativă uşurinţă – datorată nivelului ridicat de toleranţă – peste imperfecţiunile, sau greşelile mele, mai mari sau mai mici, în funcţie de cum le-a perceput fiecare. O altă parte însă le-a acceptat mai greu, sau chiar deloc, cântărind mai riguros, cu mai multă imparţialitate, unii, iar alţii pur şi simplu mai raţional. În orice caz toţi din categoriile de mai sus au făcut-o din motive diferite, desigur, precumpănind în mod cert natura şi greutatea interesului personal.

♦♦♦Alţii – mult mai puţini – de fapt o mână de oameni, m-au iubit necondiţionat, fără să-mi ceară absolut nimic în schimb. Dintre aceştia două fiinţe m-au răsfăţat cu iubirea şi afecţiunea lor totală. Prima – şi cea mai dragă inimii mele – a fost bunica mea din partea mamei, pe care o venerez şi după moarte, ba chiar mai mult acum.. Cealaltă m-a iubit total desinteresat, m-a simţit exact aşa cum eram în fiecare zi, la fiecare întâlnire a noastră. Şi – lucru important pentru oricine dealtfel – mi-a respectat orice stare în care mă aflam şi pe care în mod cert i-o transmiteam.

♦♦♦Se manifesta cu efuziune şi drăgălăşenie, sau din contra se arăta tăcută, preocupată parcă şi evident îngrijorată. Toate aceste manifestări erau în concordanţă fidelă cu starea mea de spirit, cu înfăţişarea mea. Iar la vederea mea mă privea atentă, scurt, fără să fie nevoie să mă studieze prea mult, citindu-mă aproape instantaneu, după care ştia precis cum să se poarte. Fie să se bucure nespus, arătându-şi entuziasmul şi fericirea când eram nu neapărat vesel, ci pur şi simplu normal. Şi se întrista teribil, retrăgându-se parcă ruşinată, fără să aibă nicio vină, atunci când mă vedea trist, nefericit, sau pur şi simplu încărcat de grijile inerente ale vieţii.

♦♦♦Era atât de blândă şi prietenoasă cu toată lumea cu care venea în contact şi nu avea nicio urmă de răutate, ba dimpotrivă, se comporta la fel chiar şi faţă de cei care ar fi putut să-i facă rău sau să o duşmănească, deşi sunt convins că nu era cazul.

♦♦♦La un moment dat – din motive independente de voinţa mea, dar nici a ei – drumurile noastre s-au despărţit şi de atunci n-am mai ştiut nimic de ea.

♦♦♦Oricum, nu voi uita niciodată modul cald şi devotat în care se purta şi felul special în care se pisicea pur şi simplu pe lângă mine, ca să zic aşa.

♦♦♦Este vorba despre Sara. Şi nu era decât un câine. O ea, se numea Sara şi pe care am visat-o acum câteva nopţi în urmă. Probabil că nu mai e…

SILVAN  G.  ESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *