( Repost ) Woody – ista mea

♦♦♦De o bună bucată de vreme, timp în care n-am reușit să mă dezmeticesc, să ies din năuceală și să înțeleg ce mi se întâmplă, așadar, de la o vreme mă simt un copac agresat în interiorul ființei mele de o ciocănitoare îmbrăcată în uniforma lui Himmler, cu o frecvență a bătăilor uluitoare. Debusolat, cu acul der la busolă dat peste cap, nemaiștiind încotro este nordul, m-am pipăit atent și am constatat că nu am frunze, deci nu sunt p-OM. Atunci, de ce a căzut această pacoste cu ciocul lung pe capul meu? Să fie oare vorba de un blestem? Îndoi-m-aș.

♦♦♦Poate că totuși am un merit ascuns și nu mi-am dat seama de el, de aceea mă străduiesc să-l descopăr și odată scos la iveală încerc să-l fac să rămână așa, neacoperit, să-l vadă toţi, să-l fac de râsul lumii. Gata, deja l-am găsit! Sunt prost, ăsta este meritul meu principal, acela de a fi p-Om bun, de treabă, tolerant şi calm. Şi ca atare, drept recompensă, stau cu capul aplecat, cu privirea nemișcată de uluială, în bătaia sacadată a ciocului ei insistent. Ea se preface că este în căutarea viermilor care s-au ascuns în capul meu, dar în realitate – cea din capul său rotunjit de neadevărurile propriei sale vieţi – îmi vizează și-mi vânează creierii. Crezând că am mai mulți, mai mulți decât ea în orice caz, sapă adânc, cu o osârdie neostoită, în încercarea demnă de alt gen de ispravă, aceea de a-și termina misiunea cât mai curând și cu eficiență maximă. ♦♦♦Am început deja să mă simt mai ușor, pentru că mi se micșorează creierul și – culmea, tocmai acum, parcă nu mai sunt așa de prost. În schimb încep să devin tot mai idiot. Stau în cumpănă cu un ou de ciocănitoare în mână și mă întreb ce să aleg între cele două.

♦♦♦Îl rog pe cel care poartă cu fălășonie un fulg de ciocănitoare la pălărie și consideră că este neciocănit încă să-mi dea un sfat. Dar să nu fie unul idiot. Sfatul.

♦♦♦Nefiind deocamdată în măsură să aleg între cele două stări, fiindcă nu am primit încă niciun fitback, nici măcar unul ciocănit, am hotărât să intru în pădure îmbrăcat în frunzele singurătății. Declamând ca prostul sau ca idiotul, cum preferaţi, niște povești în versuri niciodată scrise. Pe care le recitam cu intonaţie sacadată deja unor cuvinte ascunse de frica frazelor tocmai sub aripa acelei de ciocanitoare, care – n-o să vă vină să credeți – între timp îmi devenise prietenă. Iar eu devenisem semn invizibil.

♦♦♦De fapt eram umbra mea. Asta ajunsesem. Nu mai eram nici prost, nici idiot, eram un important NIMENI.

♦♦♦Woody-isto, prieteno, ce sunete ascuțite scoți! Și ce tare ești în cioc!

NeCIOCĂNITUL  diN  COTROCENI

S  g. E

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *