Se poate uita ?

♦♦♦Iarna are propriile reguli şi propria nevoie de a-şi hrăni orgoliul de anotimp viforos cu victime, nu atât fizice, cât mai de grabă cu sufletele lor, pentru că altfel le abandonează trupurile, lăsându-le pradă haitelor de lupi hămesiţi, altor sălbăticiuni, ori putreziciunii dezgheţului.

♦♦♦Veneau de zile bune din drumeţia obligaţiei conştient asumate, de soţi şi de părinţi responsabili, plecaţi, împinşi fiind de simţul datoriei, să aducă la schimb cu produsele proprii, cele necesare traiului, un fel de negoţ, mai bine zis un troc local desfăşurat pe raza a câteva sate şi comune din împrejurimi.

♦♦♦Plecaseră de mai bine de o săptămână cu căruţele burduşite cu legume uscate: usturoi, ceapă, fasole, pe care le ofereau în locul altor mărfuri de care aveau neapărată nevoie familiile lor, astfel că se întorceau cu mălai, făină şi toate cele necesare mai ales că tocmai se apropia Crăciunul. Şi desigur cu grâu, porumb şi tărâţe pentru păsări şi animalele din gospodărie. Porcii îşi trăiau ultimele zile.

♦♦♦Acasă, soţiile şi copiii îi aşteptau, având tot timpul în ochi bucuria revederii şi mai cu seamă aşteptau cu nerăbdare apropierea sărbătorilor de iarnă, când urmau să se aşeze cu toţi la gura sobei şi să depene amintiri şi întâmplări spuse de cei care urmau să se întoarcă, în timp ce soţiile şi copiii să povestească năzdrăvăniile făcute de aceştia în lipsa taţilor.

♦♦♦De căteva zile vremea semăna mai de grabă a primăvară, deşi era aproape sfârşitul lui decembrie, dar cu toate acestea o oarecare îngrijorare îşi făcea loc în sufletele nevestelor aflate într-o continuă aşteptare, purtând în permanenţă grija soţilor lor plecaţi în drumeţie. Ba, chiar se rugau să vină un pui de ger, ca noroaiele drumurilor de atunci, cu şleauri de parcă trecuseră o dvizie de tancuri pe acolo, să îngheţe şi astfel să uşureze înaintarea căruţelor ticsite cu cele necesare traiului de zi cu zi. Rugile lor au fost ascultate, ba chiar depăşite, fiindcă aşa, ca din senin, se porni un frig groaznic, urmat de ninsori violente, viscolite, de nu se vedea la nici măcar un metru distanţă, de nu ştiai dacă e zi sau noapte. Zăpada troienită se aşezase neuniform, formând din loc în loc adevărate baraje de nămeţi cu coamele ca nişte dealuri ridicate adhoc, până aproape de vârfurile pomilor. Cu toate acestea dorul de casă, de cei dragi era de nestăvilit, dorinţa căruţaşilor de a ajunge cât mai de grabă la căminele lor nu putea fi oprită de nicio piedică pusă în cale de natura devenită brusc duşmănoasă.

♦♦♦Chiar dacă erau deja surprinşi în plin câmp de acest viscol năprasnic, drumeţilor nici nu le trecea prin cap să facă necesara cale întoarsă spre satele de unde tocmai plecaseră şi să aştepte îndreptarea vremii cât de cât. Înaintau din ce în ce mai greu, dar nici chip să renunţe, astfel că se porni o luptă pe viaţă şi pe moarte a omului cu natura dezlănţuită, una inegală desigur. Şi cu toate acestea nici una dintre părţile aflate în această până la urmă nedreaptă şi dezechilibrată luptă nu se da bătută. Caii, deja obosiţi de truda drumului de pînă atunci, care altfel era destul de greu şi în condiţii de climă normală, erau epuizai, dar şi ei, ca dealtfel şi stăpânii lor, simţeau că sunt aproape, la mică distanţă de locul îzbânzii lor şi făceau eforturi uriaşe pentru a urni din strânsoarea zăpezii roţile îngheţate ale carelor, îngreunate suplimentar în acest mod. Dar nemiloasa iarnă nu avea de gând să-i slăbescă din chingile ninsorii viscolite şi urmărea cu osârdie parcă să-i îngenuncheze şi să-i supună, oprindu-le cu orice chip înaintarea spre casele lor.

♦♦♦Zilele şi nopţile se scurgeau din ce în ce mai anevoie pentru cei care aşteptau sosirea drumeţilor şi care tresăreau la fiecare scârţâit de roată auzit, real sau doar intuit. În sufletele femeilor începuse să se strecoare viermele unei nelinişti apăsătoare, ca o neagră prevestire, mai ales că aşteptarea se prelungea întocmai unei nopţi fără sfârşit şi durea ca o rană deschisă, permanent sângerândă.

♦♦♦Şi – ca un făcut – de ce le-a fost teamă nu au scăpat. Primul semn rău, prevestitor al tragediei, a fost momentul sosirii unui sol neaşteptat, un cal, unul singur, rămas cu hamul pe el şi cu lanţurile, ce-l legau de crucea căruţei, rupte. Şi dacă ar fi fost posibil, nu era nevoie să vorbească. Ceva îngrozitor se întâmplase.

♦♦♦Înfrânţi de viscol, rămaşi fără pic de vlagă, rugându-se parcă morţii să le curme chinul, acei bărbaţi atât de încercaţi de soartă au fost nevoiţi să renunţe la luptă, oricât de dragă le-ar fi fost viaţa şi iubirea faţă de cei dragi. Singurul supravieţuitor a fost acel cal, ajuns fără voia lui vestitor al dezastrului, cal care a reuşit să păcălească moartea, în încercarea sa de a urni din împotmolirea morţii căruţa la care era înhămat, devenită din adăpost şi mijloc de transport coşciug pentru cei adunaţi la un loc pentru a se încălzi unii de alţii. Sau, poate, în disperarea neputinţei şi a fricii de moarte, a avut totuşi şansa să se desprindă de locul încremenirii celorlalţi tovarăşi de tracţiune, rămaşi prizonieri ai morţii, îngheţaţi în poziţii înfricoşătoare. Unii, aflaţi în elanul specific lor, de înaintare, cu grumazul cambrat, în plin efort al zbaterii pentru salvarea stăpînilor, dar şi a propriilor vieţi. Ceilalţi, complet epuizaţi, aproape resemnaţi, cu capul în pământ, abandonând lupta inegală cu natura dezlănţuită, rămaşi pe poziţii relativ pasive, poate şi din solidaritate, aproape umană, cu stăpânii lor. Aşa, în acele poziţii, au fost găsiţi, cu ochii ieşiţi din orbite de groază şi durere.

♦♦♦Bărbaţii şi caii au fost descoperiţi acoperiţi de omăt, abia după câteva zile bune, când nivelul zăpezii a mai scăzut, iar oamenii din sat, porniţi în căutarea lor, i-au găsit pe cei plecaţi din această lume într-un mod sinistru, îngheţaţi, doar la căteva sute de metri de marginea satului. Până şi lacrimile au rămas intacte, fiind îngheţate, culmea doar până la sosirea găsitorilor, fiindcă tocmai atunci, dezgheţate, se prelingeau dureros de încet pe chipurile îngrozite ale victimelor.

♦♦♦Porcii au fost în cele din urmă tăiaţi. Însă pentru pomeni.

♦♦♦Pare o poveste născocită de mintea omului. Numai că, din păcate, tragicile evenimente s-au petrecut cu adevărat , iar nenorocirea care a lovit mai multe familii, printre care şi pe cea a unchiului meu, a schimbat drastic destinul atâtor oameni, femei rămase văduve îndoliate, triste, iar copiii lor orfani, neajutoraţi, debusolaţi, neputând să înţeleagă ce li se întâmplă, cu toţii rămaşi fără sprijinul cel mai important, acela de soţ şi tată.

♦♦♦Se poate durere mai mare ?

SILVAN  G.  ESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *