Întreb, a fost cumva descoperit recent vreun leac eficient,
De-o fi el hap sau unguient, de folosit în contra-mpotrivirii?
A fost descoperit pe undeva pe glob un salutar medicament,
Un panaceu ce e în stare să susţină sensul invers al gândirii?
Pe omul slab – care este-n permanenţă derutat, debusolat –
Brutal din cale să-l întoarcă-n ţărmuritul cel firesc al firii,
Ori omului dator nesăbuit, nu doar peroanei sale-ndatorat,
Să îi trezească-n minte dintr-odat’presentimentu-ndatoririi?
Sau, scotocind adânc în sine, să înţeleagă că este conştient,
C-ar fi capabil singur el să îşi atingă marginea nemărginirii?
Omule, cu chip de lut, să ştii că este vorba despre tine-aici,
Să recunoşti că nu cunoşti nimic, că nu-nţelegi de ce exisişti,
Când stai nehotărât în faţa ei, a datoriei şi-a onoarei, omule,
Să nu te laşi în mod definitiv acoperit de buruiana-mpotrivirii,
Ori năpădit de gânduri negre ce te-apasă. Nu le urma, alungă-le !
Evită-acoperit şi-nvăluit să fii de sentimentul trist al pustiirii,
Încearcă deci, s-atingi cu sufletu-ţi hotarul neatins al nesfârşirii.
La o concluzie în fine am ajuns, că nu poţi sorţii să te-mpotriveşti,
Deloc. Şi-ar trebui să-nţelegi că e corect preţul plătit nepreţuirii
A toate ce-ar fi meritat deplin, cândva tare demult, să preţuieşti,
Dar, mai ales, e costul cel mai important, acela datorat iubirii.
Pe degete greşelile de ai să numeri, e preţul datorat nesocotirii,
Nesocotirii datoriei ce-o aveai, neonorată însă, ori asta-i evident.
Deşi, cândva tu nu credeai că ai putea, argumentat, să te-ndoieşti,
Abia acuma ai aflat că e momentul potrivit să te opui nepotrivirii.
SILVAN G ESCU