Categorie: Poezii

 

Are o formă cunoscută, doar că e puţin schimbat,

Are capu-n colţuri, fără păr, şi are nasul uni-narat,

Adică, are o singură nară, dar care face cât două,

Asta fiindcă din nas îi picură doar boabe de rouă,

Adică rouă neterestră desigur, necunoscută nouă.

 

A, da, şi cu sergentul zece, normal tot extraterestru,

Atent, cu deştu’ la tâmplă, fiindcă este ambidextru.

Amabil ca orice neom, are mai puţin de-un metru

Atunci când şade  aşezat pe ceva încă neidentificat,

Aşadar, e firesc aşa să fie, fiindcă nu prea are ficat.

 

Acum prefer să am în preajmă un extraterestru câine,

Altfel decât un pământean ce socoteală strictă-mi ţine

Azi, mâine şi oricând, şi-mi latră în ureche ziua toată.

Aşa că înţeleaptă hotărâre iau de mâine, desigur, iată,

Anume să împart cu extra chiar şi bucata mea de pâine.

 

SILVAN   G   ESCU

 

 

În timp ce stam cu gândul ocupat,

Târcoale vagi un fluture mi-a dat,

Apoi, pe geana mea s-a aşezat.

 

Venise-anume, să îmi dea de ştire,

Să-mi spună lucruri despre tine,

Considerând că poate te-am uitat.

 

În ochi m-a tot privit şi dintr-odat

Pe ambe pleoape m-a pupat,

Acel unic sărut, de tine sărutat.

 

 

Am tresărit şi l-am privit mirat,

Avea  parfumul tău înmiresmat,

Mirosul pielii tale pe-noptat.

 

Privind atent, am observat

C-avea cu el ceva ciudat:

Pe-o aripă purta privirea ta,

Iar pe cealaltă aşteptarea mea.

 

                             SILVAN   G   ESCU

 

Lăsaţi-mă să îmi jelesc amarul,

Să-l strig în gura mare tuturor,

S-aprind de soarta mea amnarul

Şi doar să mă asculte cei ce vor…

 

Vă rog să respectaţi a mea durere,

Nicicum eu nu vă cer s-o respectaţi,

M-aş mulţumi s-aveţi cumva putere

Aşa, măcar în gând s-o acceptaţi.

 

Nevoie am să fiu lăsat în pace,

Să nu mă-ntrebe nimenea nimic,

Să nu întrebe cum de nu pot face

Ceva, orice, de jos să mă ridic.

 

                             SILVAN   G   ESCU

 

Am ales un  moment din timp

Unul anume, scris cu al meu nume,

L-am decupat, l-am aşezat în gând,

I-am pregătit acolo cald culcuş,

Poate ceva de mine îmi va spune.

 

Să-mi spună că îi este dor de mine.

E-adevărat, fiind  luat cu viaţa asta,

Cumva, eu mă uitasem de o vreme,

Stam într-un colţ, ghemuit pe vine,

De vina principală cocoşat, pesemne.

 

Momentului din timp îi amintesc

Că singur în acel loc m-am aşezat,

Şi încă de atunci tot aşteptând

Altui moment din timp să mă răpesc,

Zăcând, să stau de craca vremii agăţat.

 

SILVAN   G.   ESCU

 

Într-o zi mi-am aruncat privirea spre cer,

Brusc, în timp ce urca, s-a izbit de nori.

Nedumerită, s-a împrăştiat în mii de ochi,

Din care încă mai plouă şi-n ziua de azi

Adevărate, nesfârşite furtuni de durere.

 

De atunci, de fiecare dată când plouă,

De teamă, mă adăpostesc sub pleoape.

Dacă aţi uitat cumva, am să v-amintesc,

Cu blândeţe, este vorba de un loc anume,

Este locul acela, de unde a plecat privirea.

 

Şi tot în acel loc aştept să treacă furtuna,

De fiecare dată în aceeaşi lună a anului,

Vă rog să nu vă supăraţi, nu vă spun care,

Am acestă-ndrăzneală, fiindcă e luna mea.

 

De atunci, din acea zi, stau cu capul plecat,

Fiindcă privirea îmi este vinovată de lacrimi.

 

SILVAN  G.  ESCU

 

 

Când simte iubirea că vine, femeia se scrie pe sine

Cu gingaşe semne, uşor înclinate, italice, litere fine,

Ea reprezintă atunci pură delicateţe, eu semne aldine,

Groase, bolovănoase, doar asta însemn, asta ştiu bine.

Ea se oferă, eu doar solicit, consider că  mi se cuvine.

 

Cu mers de felină păşeşte, ochii ca cerul, de peruzea,

Unduitoare, liană se-ncinge pe mine în loc de curea,

Duioasă felină se-agaţă de mine c-o blândă privire,

Deoparte, cât mai departe, la urmă, se lasă pe sine

Şi-acolo în vârf, pe culmile-nalte, mă urcă pe mine.

 

Eu sunt ca oceanul în prag de furtună, ea tainic sărut,

Când vine aproape de mine în ochii-i ca marea m-arunc,

Ea-nseamnă enorm pentru oameni, eu cruntă ruşine,

Eu caut nimicuri în lucruri, ea doar fapte măreţe reţine,

Eu sunt temător şi nesigur, ea-ntregul control îl deţine.

 

Ea gândul îmi prinde din zbor, îl poartă cu ea în văzduh,

Desigur ea are trecere-n lume, eu simplă  soartă de cuc,

Eu stric tot ce se poate  atinge, ea ştie s-aleagă ce-i bine,

Eu sunt elefantul greoi, ea umblă cu gesturi fine, feline,

Eu negura nopţii  totale îmbrac, ea zi luminoasă devine.

 

SILVAN  G.  ESCU

 

Mă-mbrac în mirosul trupului tău,

Port acea nemaivăzută haină, iată,

Ca pe scumpe straie de sărbătoare,

Mai mândru îs decât falnicul soare,

Oriunde-n lume soarta mă poartă..

 

Cu haina aceea tot corpul mi-acopăr,

Toți oamenii,  normali, se uită mirați,

Intrigați, fiindcă mă văd gol, dezbrăcat.

M-amuză grozav acei inși îmbrăcați

În haine  hilare. Dar nu sunt mirat.

 

Ei nu văd minunea, nu văd mirosul,

E normal, ei miros doar ceea ce văd,

Nu pot să simtă textura acelui miros

Și n-au cum să-i vadă firul lucios,

Păi, ei sunt normali, văd totul pe dos.

 

Însă, sunt caraghioși în hainele lor,

Înfășurați în niște cârpe, viu colorate,

Cu nasturi pe burtă și guler la spate,

Miros a războaie, țoale țesute în case,

De harnice fete, cu chipuri voioase.

 

Haine de cârpă tot coase bietul popor,

Oameni normali, ce mă văd gol.

 

SILVAN   G.   ESCU

 

 

De forma inimii îmi este lacrima,

Asta înseamnă c-au ceva-n comun,

Sunt  între ele două și vă spun

Că următoarea vine după ultima.

 

Nu știi c-această lacrimă de dor

Trăiește și-n prezent și-n viitor?

Că poartă-n ea tristețea ochilor

Și nu o uscă vântul umblător ?

 

A inimii un plâns continuu este

O lacrimă ce nu primește veste,

Se cuibărește-n sufletu-mi poveste

Și-o spune-n zori închiselor ferestre.

 

SILVAN  G.  ESCU

Auzi? Cum eu aud pârâul susurând?

Gând după gând încolonând, cu el ducând

Cât mai departe în ocean, spre altă lume,

Acelei lumi să-i spună lucruri despre tine,

Să-i spună ce eu știu deja, că ești în mine?

 

Observi că eu observ o rază-n asfințit?

Nu știu pe ce temei refuză parcă să apună,

Probabil, de-abia acum și-a amintit

C-ar mai avea ceva nespus… să-ți spună,

Neexplicând, tristul apus îl tot amână.

 

Pricepi ce vreau să spun, nimic zicând ?

Vorbe nu spun, doar aer respirând

Cumva, îți dă de înțeles să mă-nțelegi,

De ale tale vise-nalte să mă legi

Și cînd voi pârgui, să mă culegi.

 

Eu simt amețitor mirosul de petală

Al florilor crescute-n părul tău,

Când odihnești în a mea poală.

Aici…acolo-aș vrea să lenevești mereu,

Să ne iubim, să nu dăm lumii socoteală.

 

SILVAN  G.  ESCU

Nu, eu n-am strigat la mine niciodată,

Mi-am amintit de asta stând la poartă,

Aseară. La poarta sincerităţii, sihastru

Eu, cel care judecă mereu atât de aspru

Pe toţi ceilalţi care în lume poartă bască,

Deşi pe a mea faţă atârnă-o tristă mască.

 

De ce am fost cu mine-atât de blând?

Această întrebare-mi pun la poartă stând.

De ce am ocolit premeditat orice-adevăr,

De ce-am ales mereu un drum ocolitor,

De ce-am dorit să mă agăţ de ce-i uşor,

S-amân ce astăzi pot să fac în anul viitor?

 

Nu ştiu. Cumva neimplicat am vrut să fiu,

Oare de ce? Nici asta n-aş putea să ştiu.

Nu ştiu de ce mă iert. Dar dacă mă întreb,

Precis că aş răspunde-n boncănit de cerb,

Ori, mai de grabă-aş spune-o frază fără verb.

 

Răspuns nu am, de niciun fel, însă cumva

Răspuns mulţumitor voi da la orice altceva.

 

SILVAN  G  ESCU