Cotroceni

♦♦♦Cel mai puţin nimic adică, dacă pot spune aşa. Şi ştiţi bine că pot, fiindcă am fost prevăzător şi mi-am luat permis de putut. Aş putea spune şi că 100% DELOC ar putea însemna şi maximum de NIMIC, şi n-ar fi deloc (!) greşit.

♦♦♦Cum am scris şi în titlu, aşa sunt multe lucruri, unii oameni, unele acţiuni ale lor. Asta nu pentru că toate cele pomenite nu ar exista, ci pentru că existenţa lor este din păcate inversul vieţii lor. Acel nefericit invers care practic le-o anulează, lăsând-o fără pic de conţinut, nu chiar vidă, findcă ar putea fi plină cu aer. Doar.

♦♦♦Dar, ca să fiu concesiv, deşi mi-e greu, aş putea spune că DELOC nu înseamnă neapărat (de nimeni !) nimic sau nimeni, ci acel sau acea ceva care are zero valoare de inventar, atunci când este pus pe cântar.

♦♦♦DELOC reprezintă, chiar şi atunci când se prezintă reverenţios, cel mai puţin PUŢIN posibil din cât ar fi necesar pentru a fi sesizabil. Paradoxal, chiar împotriva oricărei logici încărcată cu ceva altfel decât deloc, DELOC-ul meu, mă rog, de care vorbesc eu în scris, este vizibil uneori, culmea, chiar prin inexistenţă. Vă rog – doar asta pot să fac pentru voi!- să nu mă luaţi în balon, considerându-mă aşa cum chiar eu ştiu că sunt, dar vă asigur că mi-am câştigat la loto dreptul de a fi stângaci în logică şi exprimare. Şi – dacă e să gândim invers, ceea ce mie mi se întâmplă foarte des – în mod cert la fel de paradoxal, prezenţa, altfel infinit de discretă a DELOC-ului, este în unele cazuri benefică. Fiindcă în aceste situaţii lipsesc (motivat) repercursiunile, efectul negativ al existenţei sale, nenecesare în ultimă instanţă, acolo unde este posibil să-şi bage coada justiţia ( logicii, era să zic !)

♦♦♦Şi – încă un paradox – alteori nu este deloc greu să observi, mai ales la alţii, (vedeţi, vă introduc şi pe dv. acolo unde vreau eu), să depistezi DELOC-UL!

♦♦♦Îmi bag amândouă mâinile în buzunarul de la ceas, în acelaşi timp, ca să nu le discriminez, şi caut cureaua lui. A ceasului, pe care unii, mult mai inteligenţi, mai scrupuloşi şi mai exacţi decât mine îl numesc oră, cea care are minute, fiind în acest fel mai apropiată de TIMP. Dar, o caut în zadar, n-o găsesc şi – deşi-mi pipăi atent toate cotloanele buzunarului – totuşi nu dau decât de DELOC. Descopăr în locul unde se află un mare gol, pe care-mi permit să-l numesc fără pic de ruşine 100% DELOC. Este o adevărată mostră de DELOC pur, absolut. Şi deşi această (ne) găsire îmi provoacă o tristeţe egală cu ea însăşi, mă consolez cu gândul că la un moment dat, cel ultim, voi deveni un DELOC absolut. Bineînţeles după ce voi parcurge toate etapele, până când în loc să scad, voi creşte spre partea superioară a DELOC-lui pur, cel pe care-l numesc 100% DELOC.

♦♦♦La final – finalul acestui articol, deocamdată, nu vă bucuraţi ! – pot să afirm că nu m-aş mira deloc ca măcar cineva să-mi critice chiar şi DELOC-ul definitv.

99%  De  LOC-ul  diN  cOTROCEnI

S  g.  E

                                  Epoca de piatră cubică 

♦♦♦Prima piatră aruncată din șanț. În piață. Acolo bineînțeles, fiindcă, de obicei fiind aglomerată, nu există riscul să nimerească în gol ! Va găsi ea un cap care merită să fie spart. Prima piatră era aproximativ relativ ( cum ar spune cineva care este altcineva ) rotundă, dar – culmea – avea colțuri, mă rog, un pic rotunjite. Colţuri aflate la vedere, în formă de stea, nu vă spun care, să nu-mi aud vorbe greu de suportat ca suporter al altora.

♦♦♦Și uneori se înfigea, desigur dacă nimerea unde trebuia. Nu vă spun unde pentru că o să mă întrebați și de ce. Așa că stau în banca mea, rîndul de la geam termopan, chiar dacă pe vremea aceea nu ERA, fiindcă era epocă.

♦♦♦Și era tare. Căci atunci erau vremuri dure. Este adevărat că și capetele..

♦♦♦Epoca de piatră cubică nu există decât în închipuirea şi desigur în accepția mea, eu, care ţin la ce e-al meu, deci şi la pietre, și – cu acordul dv. – un pic și a altora, e vorba de închipuire, pe care nu-i voi numi acum şi nici altădată ca să nu-i fac de rușine. Sunt suficient eu.

♦♦♦Din păcate pentru capetele meritoase piatra cubică nu are decât muchii. Mă rog și cuțitul are, dar el are și alte avantaje, nu e cubic.

♦♦♦Privind foarte aplecate le acele pietre, capetele s-au lăsat impresionate și au luat ușor – ușor forma lor. Așa că de-acum, mă rog, de atunci, se pot lovi și între ele, fără nici un risc. Decât probabil acela de a fi numite pietre. Dar nu cred că le deranjează prea mult, poate chiar le face plăcere, sportiv vorbind !

♦♦♦După o vreme capetele și pietrele au început să se aibe ca frații, de nu le mai puteai deosebi între ele, deși nu cred că ar mai fi fost nevoie și se pare că nici măcar ele nu și-au mai dorit. Au ajuns să aibă exact aceeași formă, culoare , mărime și tărie… mai puțin de caracter. Dar asta este o altă poveste, de spus celor care încă nu au ajuns la un stadiu așa de avansat. Mai au încă ceva de lucru, să zicem așa, fiindcă deja se află pe drumul bun, chiar dacă nepietruit!

♦♦♦Ele coexistă pur și simplu, nu este necesar să fi fost făcute săpături pentru a fi aflate, descoperite. Și chiar dacă ar fi fost nevoie de așa ceva era floare la ureche. Putea fi folosită sapa de lemn cu coadă de aur. Pe care era scrijelită cu litere de bronz următoarea inscripție : nu vă mai luați de piatra cubică, dacă nu vreți să aveți soarta lemnului !

♦♦♦Sau invers. Nu-mi mai amintesc bine, că și eu sunt vechi, un fel de lemn Tănase. Mai nou însă, chiar dacă am o piatră de lemn agăţată de gât.

SaPa  DE  leMN  diN  COTROCENI

S  g.  E

♦♦♦Prima bâtă necioplită, nerindeluită, nefinisată, dar, fiţi siguri, extrem de fandosită folosită de ,, grotarii” din Valea (Plângerii la Parchet- a)Jiului (Valea ! la București) datează – culmea neștiinței din toate epocile – cică din Epoca de piatră spre lemn, care, la rândul ei, durează și astăzi, cel puțin până la ora 11 și 11 min. când voi deschide fereastra spre lume să văd dacă mai e.

♦♦♦Constat cu surprindere uluită că nu mai e. Au furat-o și p-asta. Și cu asta Basta (Gheorghe). Şi totuşi, abia după ce surprinderea m-a luat pe la spate am scăpat de uluială. Şi – (poate) vedeţi bine – nici acum n-o mai am.

♦♦♦Doar Tănase a supraviețuit, ca să ne povestească ,, Amintiri din Epoca de Lemn”. A lui, numai a lui. Evident, din acele amintiri, câte (bâte) i-or mai fi rămas şi lui ca amintire.

♦♦♦Tănase face bâte de când se ştie şi mai face şi astăzi, cel puţin până azi la ora 11 şi 12 min. când l-am văzut ultima oară. Nu, nu pe el pentru ultima oară, nu, pentru că epoca lui de lemn nu putrezeşte niciodată, deci nici el.

♦♦♦Am o rugăminte la dv., cel de-acolo, de lângă sora miresii, care vă uitaţi cu neîncredere superioară când la mine când la el, nu mai aruncaţi în Tănase cu pietre din cealaltă epocă, cea din care faceţi parte dv. Pentru că el, Tănase, e de lemn şi nu simte. Şi apoi ce aveţi cu Tănase, el doar le-a făcut, nu le-a şi folosit, dar dacă chiar vreţi să vă luaţi de cineva luaţi-vă de mine, sau de Pinocchio că amândoi minţim aproximativ la fel, eu de un singur fel, el şi de felul doi. Dar asta credeam că ştiţi deja, fiindcă el, Pinocchio, e mai mulţi – dacă permiteţi, şi nu văd până acolo de ce nu – şi ăştia mint de îngheaţă apele termale.

♦♦♦Tănase, care este şi colecţionar de spinări, din cele adevărate, omeneşti să le zicem aşa, mai păstrează şi azi câteva, puse la loc de cinste, în panoplia de lemn aurit a neamului carbonifer era să zic, alături de bătătorul lor, pe numele de lemn fin, zis Bâta ! Una singură a mai rămas de la Mineriadă şi aceea smulsă cu greu din mâna lui Cosma, care o păstra strâns la pieptul acoperit cu brichete de cărbune, niciodată făcut praf, pe considerentul firav – brutal că el a fâcut-o, el trebuie s-o deţină, şi nu un deţinut ca el, ca, scuzaţi ! Cosma. Şi – dacă nimeni n-o să-l oprească – s-o şi folosească. În folosul binelului public, chiar dacă acesta o duce rău. Vă rog nu întrebaţi cine. Că nu-i bine ! Nu, nu, nu insistaţi, vă rog.

♦♦♦Dacă am lăsat (de la mine) impresia că aş avea limba de lemn să ştiţi, tot de la mine, că Tănase nu are nicio vină, nu el a cioplit-o.

NeCIOPLITul  dIN  cOTROCENi,

S  g.  E