( Repost ) Doriţi un ceai ?

♦♦♦N-avem. Era să zic că ne pare rău dac-am avea, fiindcă n-ar fi ce ar trebui, dar acum asta e, am zis-o-am zis-o. Avem doar apă fiartă, rămasă permanent caldă în aşteptarea Ceylon-ului ( Sri Lanka ). Că doar de acolo vine cel adevărat, negru și tare. Aproape întreaga producție merge în Marea Britanie, așteptată la ora cinci fix în fiecare zi. Chiar şi de cei din Ceylon, aflaţi în vizită în perfidul şi beţivul, era să zic, Albion ( el ! ). Şi chiar şi noi dacă am fi acolo şi n-am avea apucăturile de aici.

♦♦♦Aşa că aici, la noi nu (mai ) ajunge. Oricum noi stăm cu ele sculate, pardon, curate am vrut să zic, cu ceştile adică. Dar n-am greşit prea tare – şi sculate – adică gata aşezate pe masă, doar – doar… Că aşa sunt restaurantele toate, se pregătesc din timp pentru orice eventualitate, că nu se ştie ce pleaşcă poate pica pe capul nostru şi să-l avem descoperit, zise amabil chelnerul. Pe care nu-l vedeam, fiindcă vorbea de sub tejghea. Acolo obişnuia el să-şi facă serviciul. Nu, nu militar, nu, că nu se mai face, că acum e pace. Aşa zice Johanis, cică i-a spus lui d-na Merkel, cea cu-n singur L, ca să nu atârne prea greu la cântar ( ul istoriei ). Că de, ştiţi cum sunt femeile.

♦♦♦Ce am vrut de fapt să spun cu asta? Eu, celălalt, de partea cealaltă a bricadei, de fapt a tejghelei, eu ,,cerătorul „, că nu mă pot numi aşa uşor ( ca fulgul ) revendicatorul, căci despre mine este vorba. Anume, că din exagerată amabilitate ne grăbim fără să ne dăm seama c-am putea gafa. Să cerem, iar alții să nu ofere, nu din vina lor. Așadar, să nu ne poată da ce nu-i de nasul nostru. Acuma nu ştiu prea bine, o fi prea scurt, sau prea luat la purtare ? Nasul. Poate că totuşi o fi vorba de orizont şi n-am înţeles eu prea bine, fiindcă mai tot timpul eram ocupat. Întrucât eram preocupat de altceva, mai bine zis de altcineva, mă rog, nu vă pot spune chiar totul.

♦♦♦Altfel, avem orice fel de ceai, până şi de cartofi, că-s cei mai ieftini. De fapt din coji de cartofi, care sunt gratis, chiar dacă le-am plătit odată cu cartoful şi-l bem să ne alinăm of-ul. Însă trebuie neapărat tăiate fideluţă (cojile), ca să fie fine, să aibă o anumită eleganţă, să dea bine la privit. Fiindcă aşa cum se spune, orice băutură, mai puţin apa, se bea în primul rând cu ochiul. N-am vrut să vă jignesc ( deşi îmi face plăcere ) şi să zic cu ochiul boului, că s-ar supăra vaca. Că ştiţi cum e ea, mai nevricoasă, cu ocara scoasă pe masă. La vedere cum se spune, pentru cei ca mine, care stau pe vine şi îmi pun patine. Vă rog să nu luaţi în seamă ultimele… ultime.

♦♦♦Dar, ca să vă împac – cu mine – vă ofer o bere – şi ea făcută tot din ceai, pardon, din cartofi. O parte din ei noi, iar cealaltă prăjiţi ! ( ? ) Prăjim !

♦♦♦Aşa-i că nu vă place ceaiul ?

DORitorUL  diN   COTROCENI

S  g.  E

( Repost ) Avem nevoie de mâine

♦♦♦Simţeam această nevoie în timp ce mă aflam în căutarea orizontului nevăzut, care în mod sigur, în înţelepciunea sa ancestrală scrutează depărtarea care se sprijină pe nemărginirea zărilor.

♦♦♦Am oscilat între iluzia unei culmi niciodată urcată şi certitudinea unui pas făcut de prea multe ori. Şi am ales să mă iluzionez, frământându-mi trupul de lut cu mâinile în formă de aripi de îngeri, muiate din când în când în lacrima şi ea în formă de inimă plânsă.

♦♦♦Şi uite aşa am rămas agăţat de iluzii, care alunecau laolaltă cu certitudinile, dar şi cu inerentele îndoieli în aceeaşi direcţie, spre ceva ce simţim cu toţii, spre ceea ce se chemă datină.

♦♦♦Drumul colbuit de atâta nemers pe el are mai nou trotuare de apă dulce, dar şi sărată din loc în loc, adunată de la lacrimile broaştelor. Iar eu – vrând să experimentez – merg cu tălpile goale pe deasupra apei, pe partea stângă a trotuarului din dreapta, ca să le fac în ciudă broaştelor, care altfel înoată regulamentar. Dar şi pentru că mă oboseşte la culme culoarea, prea verde pentru ochii mei, motiv pentru care merg călcând cât pot eu de apăsat pe spinările lor.

♦♦♦Să fi fost un simplu vis? Şi dacă da, povestea acelui vis mi s-a cuibărit la sân, ciugulindu-mi din inimă vorbe pe care le adaugă spuselor sale, născute încă înainte de a mă naşte eu însumi.

Este o poveste tristă, care tot încearcă să se cureţe de rugina adevărurilor incomplete, spuse pe jumătate şi mai ales de stăpânirea minciunilor spuse în numele său, care vrea să scape de apăsarea nopţii minţii îngrădită cu gratii din suliţe de gheaţă.

♦♦♦De prea multa apăsare a nopţii, ochiul a început să sângereze peste culorile vremii, amestecîndu-le cu purpuriul seminţelor durerii, încolţite spontan lîngă icoana umilinţei. Eu avînd doar vina de a fi statuie vie pe care s-a experimentat umilinţa, eu singur având în mine prea multe străzi. Pe care s-o aleg, care este cea care mă va lua de mână şi-mi va arăta calea, care îmi va arăta drumul acela special care să nu aibă imprimat pe frunte coroana fricii.

♦♦♦Voi mai găsi în spatele porţilor închise în mine dimineţile pe care să le nasc, făcându-le cadou timpului şi pe care să le înfieze mama ziuă?

♦♦♦Numai zorile – împingând noaptea în trecutul adânc, subţiind-o treptat de întuneric, acele zori cu ochi migdalaţi, butucesc amintirile prezentului, care vor deveni – în mod inevitabil – trecut în viitor.

♦♦♦Între timp trupul lor, al zorilor, se strecoară aproape neobservat în povestea pe care tocmai încerc să v-o spun.

SILVAN  G.  ESCU

( Repost ) Agăţat de bară

♦♦♦Cu o singură mână desigur. Și aia de lemn, dar un lemn care nu îngheță. Și explicația este foarte simplă, de fapt ar fi trebuit să vă dați singuri seama. Sau să v-o faceți, mă rog, dar nu insist. Și dacă nu mă rugați tot o să vă spun la popă, pardon! la Zeus. Nu că aş fi pârâcios, ci pentru că mi-am dat seama că eu sunt brațul lipsă al Afroditei, scuze al lui Venus din Millo am vrut să zic, dar mie îmi place mai mult Afrodita, fie și pentru că rimează. Nu vă spun cu ce, vă las să vă frământați, tați cu(-) tați. Dacă sunteţi, taţi cutaţi.

♦♦♦Așadar, sunt acel braț lipsă, unul din ele, cu care ar fi trebuit să mă legene, nu vă spun cine că aţi vrea şi voi, fiindcă în ultima vreme nu prea am somn. Am numai crap, care-şi crapă măselele, să zicem, cu pietrele pe care le ține-n gură ca să nu poată să fluiere după braconieri, transformați ad-hoc în brancardieri de cărat undițe furate.

♦♦♦Pentru că sunt un gen (ul masculin) de om care nu prea are regrete legate între ele, pot să mărturisesc cu nerușinare că n-are, mintea mea nu prea are ce să-și reproșeze în afară de puţine MARI lucruri. Dar asta, adică aia, este o altă poveste. Pe care n-o veți auzi niciodată. Pentru că nu e dezlegată ( la pește, să zicem). Și cu toate astea, care nu se prea văd din cauza frunzelor, pot spune – doar șoptit – că regret 85% restul de 15% din ce nu am făcut. Sau dres. În niciun caz invers !

♦♦♦Îmi cer scuze că m-am depărtat de subiect şi de predicat, dar şi din fața blocului unde nu locuiesc, dar unde am văzut o bară, care are o formă, așa ca de cod oceanic, pardon, de bare, pe care nu poți să le citești pentru că e prea mult praf. Terestru. Da, dar și foarte mult zgomot de la bătut. Dar nu covoare, că nu se mai poartă, lumea se îmbracă mai nou cu vechituri. Ci de la boxe, de la cele din subsol, de unde – evident, pe calea undelor – vine un sunet din boxe, watt- ice putem spune, de nu mai înțeleg ce-mi cere vecinul. Așa că-i răspund că n-am. Și așa și este. Ce? Păi, am uitat ce voim să spun. Așa că vă las pe voi agățați de bară și eu mă duc la subsol să dansez cu lupii. Unul dintre ei fiind Lupu Rednic, care așa bine știe a cânta, o, mama mea! Dar mai ales navastă-sa, care dansează şi mai bine, mama ei !.

♦♦♦Vai, oameni buni, vă rog să mă mai scuzați o dată, dar chiar am uitat de voi, că ce bine e să uiți, nu de alta, dar ca să nu înebunești, așa că mai bine îi înebunești pe alții, de exemplu pe voi. Dar îmi și vine să plîng de mila voastră, că tare trebuie să vă mai doară mâinile, stând atâta timp agățați de bară, însă, la urma urmei, ea de ce să stea singură și… pardon ! Doamne ce era să zic, dar nu zic, zic ce trebuie. Așadar, ăsta era cuvîntul, pe care în mod normal nu l-aş fi folosit, nefolosită.

♦♦♦Păi, nu-i păcat să ruginească, băi, agățaților de bară!?

AgĂŢAtuL  de  barĂ  diN  cOTROCENI

S  g. E

Mamă, unica Marie

♦♦♦Eu nu-s nicicum Isus Hristos,

Dar mama mea este Maria

Și nu-i în lume nume mai frumos,

Este un dar Dumnezeiesc. E trăinicia

Aceea ce ne leagă. Este bucuria,

Este durerea de-a fi mamă, e gingășia,

Cuprinse toate într-un singur vers,

Ea este pentru mine -ntregul Univers.

 

♦♦♦Ca o leoaică mamă, luptătoare este,

Ea niciodată-nfrântă nu sfârșește,

Și dincolo de pântec ea mă crește,

Oriunde-n lume-aș fi, mă însoțește.

 

♦♦♦O port mereu în inimă și-n gând

Și-o voi păstra aici, în piept, adânc,

O voi urma și dincolo de-acest pământ,

Este al meu destin, e sfântul legământ.

 

♦♦♦O, La mulți ani, iubită, scumpă MAMĂ!

Și nu contează-n lume ce se-ntâmplă,

Când ești cu mine de rele nu am teamă,

Simt dulcea sărutare-a ta pe tâmplă,

Și-oriunde te-oi afla o, MAMĂ blîndă

Tu pentru mine ești icoană sfântă.

 

♦♦♦Ești mama mea, ești o Marie

Și-așa vei fi o veșnicie.

 

15.08.2016

SILVAN  G.  ESCU

( Repost ) Zâmbetul râsului

♦♦♦Acest lucru se întâmplă când nu-i sunt toate oile acasă, sau nu are toate ţiglele pe casă cum se spune şi drept urmare îşi pierde din relaxarea specifică. Şi atunci se restrânge, se micşorează, se îngheboşează – crispându-se într-un zâmbet jenat, mai de grabă un rictus ca de durere, provocată de lipsa normalităţii. Normalitate cu care este atât de obişnuit. El, cel atât de vesel altfel.

♦♦♦Este vorba de râsul ca stare, ca manifestare, ca gest facial, însoţit la mică distanţă, practic concomitent, de o sonorizare mai mult sau mai puţin zgomotoasă, în orice caz una destul de auzibilă, chiar dacă uneori enervabilă.

♦♦♦Având o altă stare, chiar nefirească, pur şi simplu s-a făcut de râs zâmbind, doar zâmbind. El, ditamai râsul, nu a putut să schiţeze decât un amărât de zâmbet. Tare supărat trebuie să fi fost.

♦♦♦Celălalt râs, animalul, nu zâmbeşte niciodată. În mod normal. Dar pentru noi – în mod cu totul excepţional – o face. E adevărat, mai mult rânjeşte, parcă un pic dispreţuitor – amuzat la auzul rugăminţii noastre. Cea pornită din adâncul neprofund însă al inimii. Ei, ce părere aveţi, nu-i aşa că vă place minciuna ? Şi dacă vă place de ce nu zâmbiţi, ci doar rânjiţi ? Râşilor ! Aici ar trebui să-mi cer scuze, dar mi-e lene.

♦♦♦Brusc contrariat, dar relaxat, se priveşte în oglinda împrumutată prin mijloace specifice lumii animalelor de la Fernando, prietenul lui Alex. Cum care Alex ? Prietenul animalelor, evident ! Aşadar, văzându-se cum arată, râsul îşi puse labele pe pântec şi izbucni într-un râs isteric. Şi e normal să râdă în aşa hal când îşi vede surâsul jalnic, de parcă nu e el, ci pisica sălbatică, domesticită cu forţa de apărătorii patriei. Scuze, asta e staţie de metrou ! De cruduţa Codruţa am vrut să zic, dar, exact când voiam să deschid gura mi-a intrat ceva, de fapt cineva pe gât. Era tocmai un ,, tocmit ” de fratele vitreg al miresei, un cunoscut prieten aş putea spune. Era camuflat în ceva de mâncare, un fel de ceafă de peşte la grătar. Acel ceva era învelit în tablă, furată de la tablagiii care şi-au aruncat caşchetele, vorba lui nea Puiu, peste gardul de la Palatul de Gheaţă de la Cotroceni.

♦♦♦Culmea este că cei doi (şi-un sfert) râşi, atunci când s-au întâlnit absolut dintr-o întâmplare programată din timp, au râs unul de celălalt de s-au tăvălit pe parchet, nu alta. Cum, care Parchet, păi ce, nu ştiţi şi voi care ? Şi văzându-ne şi pe noi râzând au zâmbit larg spre noi, cei vechi. Şi lung, desigur. Şi-ar mai zâmbi şi astăzi, dacă le-aş da eu voie. Şi – generos cum sunt – nu le dau !

♦♦♦În schimb le dau voie să nu mai râdă ca proştii !

râsUL  diN  COTROCENI

S  g.  E

Beție de slogane (…uri )

♦♦♦Într-un panou-reclamă, tristă, chiar dacă e luminoasă, luminată multicolor – una de sorginte Bellywood-iană ( adică, în traducere exagerat de liberă ,, Buricul Pădurii, sau, de ce nu ,, Pădurea Buricului ” ) ni se propune o uscăciune de îndemn electoral.

♦♦♦După ce simţi această uscăciune pe țeava gâtului, mai simţi încă o nevoie: să bagi mâna în buzunarul lui Isărescu şi cu mărunţişul pe care-l scoţi să cumperi o bere – neautohtonă, că de, aşa dă bine la exterior – şi s-o uzi ( după ce o bei… ). Este vorba despre… na, c-am uitat între timp, luându-mă cu vorba, dar oricum era ceva grozav de neinteresant. Şi totuşi parcă se zicea ceva în scris despre o poantă cu Ponta, care n(e)-ar trebui să fie încă o dată prim procuror, pardon, prim ministru. Bună uscăciunea de reclamă, n-aşa, cum ar fi zis Brucan, cel care, mult prea generos, ne-a prezis doar 20 de ani de prostie. De parcă ai putea să o controlezi !

♦♦♦Într-o altă reclamă, pusă pe genunchii unei femei gonflabile dezumflată, cu surâsul trist, fiindcă nu avea lumină deloc – reclama ! – pe care eu, aproape pe orbecăite şi din prea mult bun simţ din puţinul care-l am, o ,,cititoresc” invers, nu de altceva, dar aşa şedea femeia aceea. Şi din acea poziţie indecentă, fiindcă mă uitam prea fix la ea, am reușit descifrarea şi – având o ureche mai lungă decât normal (ii) – am auzit că Înţelipceanu Tăriceanu şopteşte ceva. Cu gura închisă de Dragnea îi şopteşte rânjind mânzeşte cârlanului Daniel – Craig – Constantin să fie mai apropiat decât îndepărtat. Cum acesta nu înţelege o iotă măcar, fiindcă la înţelegere a fost corigent şi de-aia nu a luat parte la ea, în această umilitoare, de tot râsul ipostază rămâne aşadar cu gura căscată, prefăcându-se că ar zice ceva pentru altcineva.

♦♦♦Eu, care ştiu unde este limba ascunsă a ventrilocilor, intru de grabă pe uşa din spate în gura lui şi-i scot limba de-un cot ca să nu se sufoce cu cuvintele pe care nu le poate scoate singur din lipsă de susţinătoare. De efort continuu, ar zice discontinuii.

♦♦♦Şi odată eliberat de armata sufocării – iată ce ,,cititoresc” pe buzele ciocului său de papagal, e adevărat scris cu litere de tipar : ,, ÎNDRĂZNEŞTE MAI MULT „; că mai puţin n-ai voie, zic eu, cel cu tupeul celui care stă permanent în curent în banca rândului de la geam ( ul spart ).

♦♦♦Adică, acest necopt – la cap era să zic, Doamne Iartă-mă – copt la cuptorul cu micro/ unde, ce, cum, când? al motanului, ne vorbește la per tu, se trage de brăcinar cu noi și de nojițele de la opincile lui Crișan ( pentru cine știe ) în speranța că și-o găsi talentul de orator-scriitor ascuns sub covor.

♦♦♦Tare mult mi-a plăcut ce am ,,cititorit” pe acele buze, deși nu am înțeles nimic.

 neBEȚIVUL  diN  COTROCENI

S g.  E

Vampirul cu colții de lână

♦♦♦Vampirul de câmpie, Liviu – TR – Dragnea şi-a înfipt colţii crescuţi ameninţător sub mustaţa fină ca aţa groasă, fir de fuior şi a muşcat atâtea voturi de la morţi, încât aceştia din urmă i-au rămas în gât, de abia mai poate să respire, că aproape i-a ieşi pe nas. Nu vă spun ce, ca să nu fiu nevoit să detaliez, că-mi face mare plăcere! dar stau prost. Cu timpul !

♦♦♦Drept dovadă, aşezată strâmb, s-a prezentat de bună voie, silit doar de conştiinţă, la stomatolog, prietenul meu Marian…şi nu vă mai spun cum ca să nu spuneţi că sunt reclamă-agiu. S-a prezentat îmbrăcat doar cu pantalonii de pijama aproape dungaţi, cu vagi dungi fine dacă permiteţi, în fine, rugându-l să facă ceva. Şi a stat pe banii de la Stat cu gura deschisă aproape doi ani cu suspendare, dată de sistemul tip Klayton, ca să spună că nu are nimic împotriva sistemului, ci doar împotriva Referendumului. Şi – obosit să o tot ( sus ) ţină aşa – l-a rugat pe amicul meu să-i scoată gărgăunii din cap odată cu colţii, din gură era să zic, ca să pară că nu mai e el, ci combinaţia 6 din 49 dintre Căcărău şi dublu V Ponta. Şi să-i (im)planteze unii de lână întoarsă, toarsă cu migală de baschetbalistă de Laura – Cruduţa – Kovesi, chiar la recomandarea sa. A ei.

♦♦♦De ce credeţi că-şi dorea (feminunul de la Dorel !) acest lucru, manual, la urma urmei ? Tocmai fiindcă îl alerga graba cu roaba. Cum care roabă ? Cea plină ochi cu oseminte, cu osemintele morţilor-vii care au votat la cerere nescrisă şi acum vor să primească recompensa, dar nu dată cu pensa. Mai precis, nu vor sub niciun clip- chip să fie îngropaţi din nou şi ca atare îl aleargă cu osul de supă în mână ca să-i aplice o şcoală de corecţie, tocmai pe Şoseaua Viilor, că tare mult le place să se plimbe pe acolo şi să asculte cum sună tocurile damelor pe această cale. De rulare. Dar, dacă totuşi nu-l vor prinde, fiindcă a fost deja ,,Prins” de conjudeţeanul său, Marin Preda, pardon, de Codruţa cu pantalonii în vine, se vor fi mulţumit cu pupila mustăciosului. Chiar dacă ar fi să o privească doar de la o distanţă infinitezimală, stînd culcată într-o rână şi cu dânsa nemişcată. Cu privirea.

♦♦♦Omul nostru, Livache, livid de apăsarea neruşinatei timorări, cel care avea aplecări cumva necrofile, chiar le promite din mers, adică din fugă, că dacă lasă osul din mână mai fuge doar o săptămână şi se opreşte să se uite înapoi. Apoi, stând smirnă, afirmă că le va propune să ajungă la un compromis, exact aşa cum nu le-a promis. Nu le-a promis, ci a jurat pe viitorul politic al lui Ponta că o să-i facă iar pensionari şi o să le-o mărească.

♦♦♦Nu întrebaţi ce că nu pot răspunde; nici nu ştiu, sanchi ! Şi în plus am un minus, nu sunt ruşinos, dar am în piept un însemn în formă de os. Şi mă tem.

OsUL  fĂRă  carNE  diN  cOTROCENI,

S  g.  E

Beţie de slogane (…uri )

♦♦♦Într-un panou-reclamă, tristă, chiar dacă e luminoasă, luminată multicolor – una de sorginte Bellywood-iană ( adică, în traducere exagerat de liberă ,, Buricul Pădurii, sau, de ce nu ,, Pădurea Buricului ” ) ni se propune o uscăciune de îndemn electoral.

♦♦♦După ce simţi această uscăciune pe țeava gâtului, mai simţi încă o nevoie: să bagi mâna în buzunarul lui Isărescu şi cu mărunţişul pe care-l scoţi să cumperi o bere – neautohtonă, că de, aşa dă bine la exterior – şi s-o uzi ( după ce o bei… ). Este vorba despre… na, c-am uitat între timp, luându-mă cu vorba, dar oricum era ceva grozav de neinteresant. Şi totuşi parcă se zicea ceva în scris despre o poantă cu Ponta, care n(e)-ar trebui să fie încă o dată prim procuror, pardon, prim ministru. Bună uscăciunea de reclamă, n-aşa, cum ar fi zis Brucan, cel care, mult prea generos, ne-a prezis doar 20 de ani de prostie. De parcă ai putea să o controlezi !

♦♦♦Într-o altă reclamă, pusă pe genunchii unei femei gonflabile dezumflată, cu surâsul trist, fiindcă nu avea lumină deloc – reclama ! – pe care eu, aproape pe orbecăite şi din prea mult bun simţ din puţinul care-l am, o ,,cititoresc” invers, nu de altceva, dar aşa şedea femeia aceea. Şi din acea poziţie indecentă, fiindcă mă uitam prea fix la ea, am reușit descifrarea şi – având o ureche mai lungă decât normal (ii) – am auzit că Înţelipceanu Tăriceanu şopteşte ceva. Cu gura închisă de Dragnea îi şopteşte rânjind mânzeşte cârlanului Daniel – Craig – Constantin să fie mai apropiat decât îndepărtat. Cum acesta nu înţelege o iotă măcar, fiindcă la înţelegere a fost corigent şi de-aia nu a luat parte la ea, în această umilitoare, de tot râsul ipostază rămâne aşadar cu gura căscată, prefăcându-se că ar zice ceva pentru altcineva.

♦♦♦Eu, care ştiu unde este limba ascunsă a ventrilocilor, intru de grabă pe uşa din spate în gura lui şi-i scot limba de-un cot ca să nu se sufoce cu cuvintele pe care nu le poate scoate singur din lipsă de susţinătoare. De efort continuu, ar zice discontinuii.

♦♦♦Şi odată eliberat de armata sufocării – iată ce ,,cititoresc” pe buzele ciocului său de papagal, e adevărat scris cu litere de tipar : ,, ÎNDRĂZNEŞTE MAI MULT „; că mai puţin n-ai voie, zic eu, cel cu tupeul celui care stă permanent în curent în banca rândului de la geam ( ul spart ).

♦♦♦Adică, acest necopt – la cap era să zic, Doamne Iartă-mă – copt la cuptorul cu micro/ unde, ce, cum, când? al motanului, ne vorbește la per tu, se trage de brăcinar cu noi și de nojițele de la opincile lui Crișan ( pentru cine știe ) în speranța că și-o găsi talentul de orator-scriitor ascuns sub covor.

♦♦♦Tare mult mi-a plăcut ce am ,,cititorit” pe acele buze, deși nu am înțeles nimic.

neBEȚIVUL  diN  COTROCENI

S  g.  E

Neicușoru Nicușoru

♦♦♦Omul cu două prenume – din care unul, neapărat primul, este diminutiv, iar celălalt – Dănuț ar putea fi – vrea să fie unversal local, cam ca magazinul Victoria (cui, împotriva cui ?) de pe Calea aceleiași victorii…pe vremuri.

♦♦♦Din punct de vedere matematic știm cu toții că unu plus unu fac exact cât trebuie, iar el știe cel mai bine, știm noi de ce. Însă, din punct de vedere Madagascar unu plus una fac exact NIMIC, pentru că unul este naiv din toate punctele de vedere, iar una este în întregime vândută, deci cumpărată, cum ar spune un prieten care nu prea le are… Și totuși, dacă mai rămâne ceva din ea, acel ceva e altceva și este întins pe toată strada, desigur pe marginea din dreapta a șanțului, ca de la țață la țață.

♦♦♦După ce a salvat Bucureștiul de căldură, matematicianul-poet – dacă nu cumva invers ! – își propune să îmbrace toată țara în răceală, în urma căreia, cu nasul în batistă, să strănute a pagubă până la primăvară, când – ca orice bun gospodar care dă din timp cu var – ne pregătim iar de vară. Și tot așa, dar mai mult așa. Scuze, dacă abuzez, dar sunt deja un pic de tot răcit rău de tot ! Observați așadar că omul nostru pare a fi clima însăși, e adăvărat că doar pentru două anotimpuri.

♦♦♦Altfel – ba nu, la fel – pare un băiat bine crescut (poate o să aflăm de cine) și aproximativ – relativ (!) bine proporționat ( o să aflăm de care măcelar). Și totuși proporția care iese din cadru este gargara cu care ne stropește domestic aproape în fiecare seară când iese să-și clătească gura în studiourile de televiziune. Cele care, ca prin (Adrian Copilu) minune are lăsată deoparte și de alta garda de fier profesională- jurnalistică să-i spunem cu timorare – și pe cale (a Victoriei) urbană de consecință și chiloții deontologiei. Până atunci ținuți cu mâna în lipsa elasticului demnității (ce e aia ?). Vă spune ceva – peste gard – un realizator (culmea și el cu două prenume de domnitor moldovean din Ardeal) de la o televiziune ireală, ireal de păsuită din același punct de vedere Madagascar de către autoritățile altfel foarte autoritare ? Vă rog să-i spuneți dv. numele că eu am un lipsus (sic!) brusc.

♦♦♦Vroiam să vă spun, dar nu vă mai spun, că am o prietenă de dată mai recentă decât Brexitul care pare – și probabil chiar este – inteligentă și totuși îl simpatizează când oftează. Poate îi place cum îi stă părul. În loc de măr !

♦♦♦De curând mi s-a încolăcit pe gambă un șarpe, domestic zice el, dar eu citesc ce scrie cu creta pe spatele său capitalist, cum că e cam negru-n cerul gurii. Târâtoarea îmi șoptește duios, scrâșnind din dinți, să nu cumva să votez cu piciorul că… mușcătura mă ia !

șaRPELE  cu  diNȚIi  dE  lâNă  diN  cOTROCENi

S  g.  E

Slogane … ( uri )

♦♦♦Niște DLDE de-ăștia, cu cravate roșii ( ca niște pionieri din clasa zero barat ) – ceva mai depărtați de noi și de bunul simț – ne propun niște – și ele ! – sloganuri ( de astă dată ! ) electorale, în loc de furnale, de-ți vine să joci geamparale pe vine. Sunt cel puțin cel mult…indecente. Deschideți ochii, beliți-i a uimire și vă minunați ( mai sunteți ! )

♦♦♦Primul și cel mai NE-demn cu limbuță de lemn sună de răsună valea astfel:

                    ,,REDĂM DEMNITATEA ROMÂNILOR ”

♦♦♦Păi, cum așa și-așa, dar mai mult așa, adică întâi ne-au luat-o și acum, că au nevoie să mai ia ceva – voturi adică – ne-o dau înapoi ? Pe la spate ? Așa terfelită, prin fân tăvălită, mozolită și boțită, abuzată, nerujată și prin părțile esențiale perforată? Și nespălată ? Adică, Măi Tăricică, o băgați (TOATĂ !) în mașina de spălat vase, o călcați cu compresorul ( sory, compresori ) și apoi – ca nouă și cu sergentul Ghișe zece ( fără un sfert) ne-o redați, ca fiind neatinsă și pe culme proaspăt întinsă ? Atât de nevolnici ne cred cei doi ,, propunători ”, cele două jucării uitate în spatele mașinii tip CN, în genul ( feminin, că d-aia-s jucării ) lui Dăscălescu și Mănescu, respective – cum ar zice Nenea Iancu – bărbații politici cu fuste, Tăriceanu și Daniel – Craig – Constantin.

♦♦♦O alta, servită de-a gata, arată ( spre cucii năuci ) astfel :

                                   ,, ÎNDRĂZNEȘTE SĂ CREZI ”

♦♦♦Din care lipsește – nemotivat – cuvîntul iute ca vântul, IDIOTULE !

♦♦♦De această dată ( memorabilă ) ni se adresează DOAR Tăriceanu, care vrea să fie familiar, privindu-ne pe fiecare în parte în ochi, de la câțiva centimetri pătrați. Și vrea – probabil fără să vrea !, ce vreți, consilieri neșcoliți ! – să ne spună așadar că ne oferă în dar posibilitatea să nu credem DIRECT, ci DOAR trecând prin bucla propusă/ impusă de ei, numită duios ÎNDRĂZNEȘTE !

♦♦♦Cum oare îndrăznesc să ne considere NEÎNDRĂZNEȚI, CREDULI, NEDEMNI și SĂRACI CU DUHUL ?

♦♦♦Om fi ?

                                                        Răspunde – doar pentru el -,

SĂRacUL  neÎNDRĂZNEȚ  diN  cOTROCENI,

S  g.  E