Vicele de aur coclit

♦♦♦Nu-i aşa că-i aşa, că vicele este fin? Fin neşlefuit de naş. N-aşa? Deşi o să fie greu să vă daţi seama, este vorba chiar de Bogdan – fă-te că eşti vice – Olteanu, finul economic al naşului manechin la Adesgo, ajuns întâmplător șef al guvernului, rod al subordonatei destinului.

♦♦♦După ce i-a crescut puful dintre penele PNL – ului, Bogdan călare pe geamantan – ul plin cu dezmierdeli politice şi fine mângâieri pe ceafă, fu împins pe roţile dinapoi înainte, pe scările impunătoare ale BNR. În zborul său planat deasupra unui cuib de cuci năuci, ca la un semn (din naştere, uşoară!), semn făcut de la sol şi-a dat seama că este cazul – dativ – să aterizeze, fiind ajutat de o frumoasă paraşută politică. Desigur, una roşie la culoare, cea a numărului 1/2 – şi arătăm aici cu unul din deşte spre Florin Georgescu – aşa că a nimerit uşor direct în subsolul aurit al Băncii Naţionale. Naţionale, ca ţigările de pe vremuri, cele mai ieftine, adică invers decât salariul său de specialist în nimic.

♦♦♦Oameni buni, n-o să vă vină să credeţi, dar a căzut cu curu-i fin direct în fotoliul şi mai fin de vice-guvernator şi după cum vedeţi scriu nelegat, că asta se va petrece ulterior. Legarea. A aterizat în imediata apropiere a eternului prim vice, Florin Georgescu şi la o oarecare, dar nu oricare distanţă de şi mai eternul guru al BNR, preţiosul Mugur – de fluier – Isărescu, cel care se prea preface că ştie multe. Într-adevăr, ştie să-i pună la treabă pe ALDE cei care sunt ,,VICI”şi – încă şi mai bine – ştie să cultive viţa de vie, ascunzând printre butuci taxele fiscale, care-l cam agasează şi care i se par (sau arac) neconforme cu statutul său de ,,Crămar”.

♦♦♦Bogdan Olteanu a fost împins atât de sus nu fiindcă-i miroseau picioarele, ci pentru că are marele merit de a fi economist, specializat în finanţe la masa de pocher a lui Crin – Căcărău – Antonescu şi agăţat în cuierul lui Florin Georgescu să înveţe de la acesta şi o altă meserie, cea de umeraş. Şi – dacă o vrea Bunul Dumnezeu – să se dezveţe de păcătosul obicei de a fura până şi anafura. Vă puteţi imagina, mergând aproape de Gina, ce discuţii memorabile se porneau când se întâlneau Bogdan Olteanu şi piatra de temelie, pe numele său de consilier de palier Adrian Vasilescu! Cred că râdeau şi covoarele, scuturându-se singure, fără să mai fie nevoie să fie întinse pe bătător.

♦♦♦După ce a stat ani buni cu picioare desfăcute – pentru echilibrul leului de metal – unele bine înfipte pe culoarele BNR, îndesând în buzunarele fără fund (pardon!) orice, a dat cu mâna de ceva. Erau monezile aşezate de vulgul lui Mămălin (sic!) Voicu în şir indian, evident după imporatanţa lor valorică în epocă, care l-au făcut pe ,,finul nostru” să simtă că i se cam rup pantalonii-n cur. De greutate,  de prea mare greutate, fiindcă îşi burduşise buzunarele cu prea multe, încă din vremurile bune – bune de furat, la adăpostul umbrelei scrobite ţinută de naş cu ambele mâini din faţă în spatele finului ,,finanţist”. Timp în care amândoi încercau – la patru mâini –  să-i mângâie orgoliul de făcător de de toate, cel niciodată îndestulat al lui Sorin Ovidiu Vântu. Şi să-i transforme acestuia bastonul de invalid într-unul de mareşal, aşezat sub cal. Bastonul.

♦♦♦Acum, că bietul om(uşor) se află la mare ananghie nu putem să-i urăm decât să aibă ,, monezile” dintre picioarele – dinapoi, era să zic – cât mai uşoare şi mai puţin coclite.

SILVAN  G.  ESCU

Scrisoare cu uşa întredeschisă

♦♦♦În ziua de vineri, când toată lumea se gândeşte la cea de sâmbătă, şeful meu, care altfel este un om corect, cu frică de Dumnezeu, m-a exploatat nemilos toată ziua şi ca urmare nu am putut să vă scriu încă o scrisoare, evident în timpul programului, conform obiceiului, obicei pentru care am un foarte mare respect. Şi am intenţionat s-o intitulez ,,Scrisoarea a – III- a „, numai că mi s-a spus că a mai scris-o cineva, cândva, unul mult mai trist şi mai suferind decât mine, deşi mi-e greu să cred.

♦♦♦Dezamăgit, am trântit delicat poarta instituției, după care m-am aplecat să iau o hotărâre, numai că din păcate era lipită de asfalt. Era lipită cu ciungam (sic!), gumă mestecată împreună cu nesimțirea bine ascunsă în saliva mestecătorului scuipăcios. Văzând că nici aplecarea nu-mi prea priește, m-am îndreptat de spate, punându-mi fața în palmele rușinii, dată de neputința de a mă hotărî. Am pornit cu rușinea după mine, camuflată sub pielea groasă a obrajilor, mergând tacticos cu mâinile din față la spate, privind superior deasupra solului ( venit parcă să mă întâmpine, dacă ar fi fost om ).

♦♦♦ La un moment dat am auzit o voce iritată, spunându-mi pe ton ridicat : băi, boule, chiar nu te uiți pe unde mergi, nu vezi că m-ai călcat pe genunchi? Era o broască care ședea crăcănată chiar în mijlocul trotuarului; nu, nu vreau să spun că făcea trotuarul. Ședea crăcănată în mod nerușinat, cu câte un picior pe câte o movilă de gumă de mestecat scăpată delicat din gură, cu mare greutate însă, de două studente la medicină inumană, care urmează în paralele inegale și Fac. de Științele Nesimțirii, secția Prea Avansați. Normal, rușinea mi-a ieșit imediat în obraji, dar n-am mai apucat să scot o vorbă pentru că între timp boasca, sărindu-mă și privindu-mă cu o nemăsurată scârbă, a plecat ( cât mai departe de Italia ). Mai ales că suferea și de o boală specifică, avea apă la genunchi.

♦♦♦Eram așa de uluit și nervos de ceea ce mi se întâmplă că nici nu mi-am dat seama când am ajuns pe trecerea de pietoni și chiar când mă pregăteam să-mi spun ceva care să mă liniștească m-a călcat o mașină pe cuvinte, le-a schimbat direcția și le-a împrăștiat în amestecate litere. Ofer recompensă celui care mă poate ajuta să le recompun, măcar în gânduri, sau în caz fericit, în nespuse rânduri.

♦♦♦De ciudă că nu le mai pot rosti, m-am apucat ( ca un apucat ) de scris ca să nu le pierd urma.

SILVAN  G.  ESCU

prea Rapid

♦♦♦În privinţa situaţiei Rapidului, una exrtem de delicată, mai ales când e vorba de fani (fanatici, ca prietenul meu Sorin – cu portofelul plin) decizia aşteptată cu sufletul la gura  se tot lasă amânată. Începând de acum câteva luni în urmă.

♦♦♦A fost amânată pentru luni, 25.07, apoi pentru miercuri, 27.07, din nou pentru joi, 28.07 , ora 19.00, iar după aceea va fi amânată până la ora 20.00, apoi până la 20.30 şi în sfârşit până la 20.31, când membrii Comisiei de disciplină vor ridica din umeri. Din amândoi. A neştiinţă. Bravo Comisio! o comiseşi.

Ţuţ În Gol

S  g.  E

 

Pretins-a Mi-ss-a prea întinsa

Mult prea stufoasa sa sprânceană ca arcul se curbează,

Mijiții ochi căprui – lăptoși încet-încet se migdalează,

Dar se deschid de tot, în mod definitiv, abia pe la amiază,

În sensul că abia atuncea se trezește și prea adânc oftează,

Ba chiar se studiază îndelung, să vadă dacă este trează.

Apoi, ca bebelușa lenevește-n pat și fruntea galeș își masează,

Încetișor se răsucește-n vrej, ca o legumă încă verde vegetează,

Se pipăie discret – aproape medical – tot corpu-și cercetează,

Ba chiar încearcă într-un cot să se ridice, dar parcă oscilează,

În confruntarea dură cu scularea, abia târziu impulsului cedează.

Cumva, se pune-agale în mișcare, însă înșelător perfect mimează

Că prin odaie alerghează, deși noi știm, mișcarea bruscă o stresează,

Cam tare moleșită pare – a fi, dar totu – n mare grabă se reglează,

Ruloul lung, cel de la fereastra lată, cu multă greutate îl rulează,

Iar soarele strălucitor, brutal intrând, boțitul chip îi luminează.

În cea mai mare liniște trăiește-n casă şi nimenea nu o bruiază,

Ascultă zilnic doar manele, ba chiar, zbierând, le fredonează,

Din fainul său buric, provocator vibrănd, în mod lasciv dansează

Și este foarte evident că pentr-un belly dance oriental optează,

Deși coregrafia este – așa de grea, pare că totuși progresează.

Cu toate că nu-i de loc rănită, la mâna dreaptă zilnic se pansează,

De are de făcut vreun cerc cu mâna stângă – n grabă – l desenează

Și chiar de este indispusă ea fără vreun efort privirea-și concentrează

În punctul cu pricina, fix privește și de sudoare nasul își pudrează.

Apoi, mergând ca pe cărbuni încinși, în trepte mersul își rodează,

Dorind nespus să aibă pielea-ntinsă, numai pe umeri se bronzează

Așa bronzată – ea missa casei se propune, ba chiar regină se visează

Și pentru asta face orișice efort, ba chiar la urne – singură votează.

SILVAN G. ESCU

Surpriză pentru GEOANĂ

♦♦♦În lubeniţăria de la Dăbuleni MIRCEA – fă-te că eşti preşedinte, nu-i așa, Mihaela, dragostea mea – GEOANĂ a descoperit sub o frunză de dud un pepene ascuns acolo de paznicul de noapte Băsescu, cu seminţele pe dinafară. Pepenele. Ieşise singure ca să intre. Din nou în pământ. DE RUŞINE !

ne-RUŞINATUL  diN  COTROCENI

S  g.  E

Tupeu obraznic

♦♦♦W ( dublu V, doar pentru cunoscători!)  Ponta – ca un (greu de) recunoscut jucător de baschet cu el însuşi, pentru că reuşeşte teribil de uşor să se dedubleze, triplându-se uneori – s-a agăţat cu ambele mâini de inelul negăurit al panoului de (falsă) onoare. În încercarea disperată  de a se feri de faultul academic al MEI, minister (aflat în total mister!) trezit el însuşi la normalitate printr-o subtilă auto-accidentare, fără faultare. Doar prin fandare. Vă spune ceva numele (fără prenume, că nu se simte nevoia, al lui) Pop? Cuvânt care se poate scrie şi cu literă mică, însemnând şi susţinător de tavan, iar în cazul (acuzativ!) de faţă având şi rol de suspensor? Sigur că da!

♦♦♦Pe panoul de baschet din faţa adevărului personal – dar ceva mai rapid decât acesta! – Ponta vede altceva decât vedem noi, toţi ceilalţi, pentru că acolo scrie clar, cu litere de tipar: PLAGIAT.   În timp ce el citeşte invers, adică TAI-GALP ! Întocmai cum a citit şi aplicat tot timpul programul de guvernare, încărcat ochi cu promisiuni frumos ambalate în parfumate minciuni şi legate (la ochi!) cu fundă roşie ca roşia (Montana, era să zic). Şi astfel numai bune de livrat ca larve vii,  împăiate proaspăt, păsărilor votante, năuce, făcându-şi cu aripile cruce, aflate permanent cu ciocul din faţă deschis şi cu ştampila imprimată pe podul (Mogoşoaia al) palmei.

♦♦♦Dacă vă uitaţi atent dedesubt, sub braţul panoului de baschet, între el şi bascheţi – cam la înălţimea ochilor, cu ochelari cu tot –  se lăfăie două scame uriaşe, cea a tupeului obraznic şi cea a nesimţirii cu marginile netivite, amândouă privind – zâmbind cu gura (mare şi roşie) până la urechi, pişichereşte, desigur – (în) direct prin inelul fără gaură.

ObrazNIC-ul ruşinOS  diN  COTROCENI

S  g. E

 

 

Scrisoare un pic şi mai deschisă

♦♦♦Adică, pe înţelesul şi celor care înţeleg mai greu, deschisă la nasturii de la izmene era să zic, pardon, de la gât, ca să poată respira în voie puţin adevăr. Atât cât se poate lăsa el respirat -scuze moi, inspirat am vrut să zic- adevăr care să se strecoare deghizat pe lângă aer, dacă permiteţi.

♦♦♦Aceasta – nu vă spun care, ca să vă ţin suspendaţi de curiozitate – este urmarea urmării de ieri, urmărită de mine toată noaptea cu ochii închişi. Şi am să vă spun de ce, nu că aş vrea, dar sunt nevoit. Oameni buni – de nimic era să zic, păcatele mele! – după ce că m-am culcat târziu, culmea, am visat devreme şi ăsta e motivul pentru care aveam ochii închişi. Dar ce e mai trist este că am murit în somn şi când m-am trezit eram, adică nu eram… Ce mult m-am bucurat că nu sunt, pardon, că sunt… O, Doamne, sunt aşa de emoţionat că nu sunt, de fapt că sunt… şi-ţi mulţumesc pentru asta.

♦♦♦Acum, că iată sunt, am să vă spun tot ce nu vreau să ţin pentru mine. După cum poate – la modul impersonal desigur – s-a observat am făcut, de ieri şi până azi, o scurtă, dar binemeritată de voi, pauză de respiraţie. Nu de alta, dar ca să pot inspira şi să nu mă sufoc cu cuvintele care-mi stăteau în gât, foarte aproape de gură, gata să evadeze. Nu or fi ele chiar cele mai inspirate, însă cu ( acul de ) siguranţă sunt tare doritoare să se elibereze de stres, adică de gestul pusului mâinii la gură. Asta e culmea ,, tupeului obraznic” la mine, auzi, eu, care nu pun mâna la gură nici atunci când casc, de parcă aş prefera cu tot dinadinsul să rămân aşa.

♦♦♦M-am gândit să fac pe interesantul şi să pun mâna la gură tuturor oamenilor, începând cu cei care tac asurzitor, ca să nu-mi spargă pâlnia urechilor. Asta aşa, ca să mă obişnuiesc, să-mi intru în mână cum se zice.

♦♦♦Şi tot ca să mă bag în seamă, ca musca-n fundul calului, mi-am propus să mă prefac că sunt şmecher ca să pot să vă anunţ că sunt prea ocupat cu nimicurile vieţii mele ca să fiu preocupat de ale altora. Însă preocuparea mi-a luat mâna şi i-a pus în braţe pixul cu care tocmai scriu, aşa că aş putea spune că am cam fost siluit, conform teoriei neavutului încotro.

♦♦♦De fapt, ca să fiu rece de atâta sinceritate, aş fi vrut să vă spun că sunt vecin cu depărtarea, dar mi-a fost teamă că o să mă întrebaţi de ce sunt aşa departe. M-aş fi gândit atunci că vi s-a făcut dor de mine şi de pixul meu şi aş fi scăpat o lacrimă în formă de inimă, având însă capul în jos. Lacrima.                            

♦♦♦De fapt sunt departe de mine ca normalitate; aşa-i că v-aţi prins?

SILVAN  G.  ESCU