Storcătorul de idei

♦♦♦Ca să-mi relaxez nervii, pentru că ştiu manevra care să mă ajute, i-am întins ( puţin numai, fiindcă erau deja ) pe sârmă la uscat, adică la calmare. După ce mi-am împachetat calmul pe care-l aveam rezervă în dulap şi l-am pus în ambalajul care trebuia, am ieşit în oraş, intrând direct în el, desigur pe uşa din faţă, că doar faţă avea.

♦♦♦După ce m-am dezaplecat din poziţia în care mi-am legat şireturile de care mă trag cu vecinii de peste ocean, am plecat în căutarea timpului pierdut, dar, din păcate ( ale mele ) nu l-am mai găsit; sărise pârleazul dintre ce vroiam şi ce puteam, plictisit să mă tot aştepte toată viaţa ( tot a mea ).

♦♦♦Intrat bine în oraş, chiar în centrul său nervos, dar destul de calm la ora aceea, era cât pe ce să dau peste sora miresii, care şedea ascunsă după umbra soră-si, aşteptând prilejul să-i ia locul. Şi – dacă s-o putea – şi soţul. Din nefericire pentru ea, pentru sora sorei să zic aşa, a dat cu ochii de mine, Doamne! şi ce ochi avea, albaştri şi mari că era cât pe ce să mă lovească – pardon – cu ei. Noroc că erau închişi, parţial desigur, altfel nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.

♦♦♦Transpirat ca un pirat cu ochiul bandajat de emoţie şi de vrere, atent la ce nu trebuia, dar – lua-m-ar naiba – merita, era cât pe ce să mă lovească ce n-aş fi vrut. Nu vă spun ce ca să nu vă sară inima din pantaloni, scuze din piept, cum era să-mi sară mie (-n sută ). Situaţie greu de suportat, care ar putea dura cel puţin până va începe să mă doară locul. Ce mai, putea să se-ntâmple ceva grav de la aşa o mică distanţă de bancă. Cum care bancă, păi nu v-am spus? A, da, am uitat. Contrariat, pentru că mergeam pe sens contrar pentru vârsta mea, m-am oprit în faţa unei bănci de care m-am rezemat ca la Remat cu spatele ca să pot vedea ce se petrece la acea petrecere ( de pietoni ).

♦♦♦Văzându-mă atât de aproape de bancă, ochii albaştri ca aştri şi mari ca marea s-au apropiat între ei – nu, scuze! – de mine, privindu-mă galeş, crezând, mai mult sperând că sunt Directorul ei şi voia să fiu şi-al ei, dacă nu mă deranjează. Era aşa de bucuroasă că-ţi venea s-o mănânci, mai mult mie decât vouă! Şi – absolut de lut normal – a încercat să deschidă uşa, dar banca nu avea, pentru că nu avea nevoie, era deschisă de jur-împrejur. Şi pe deasupra ( dar şi pe dedesubt ) era de lemn, ca multe altele din sectorul 3/4.

♦♦♦Aţi văzut ce bine m-am stors de idei? Dar, dacă nu aveam storcătorul cu mine?

SILVAN  G.  ESCU

Înotând prin timp

♦♦♦Mă reazăm de un vis ţinând în căuşul ambelor mâini sfiala, adunată-n gândul cu care-mi mângâi neliniştea şi prealunga aşteptare, iar spaimele incertitudinii mi le acopăr grijuliu cu pătura singurătăţii, prietena mea fidelă dintotdeauna.

♦♦♦Eram foarte aproape de graniţa spre dincoace de tristeţe, dar n-a fost să fie, n-a fost să fie visul meu norocos. Şi atunci mi s-a spus, cu glas numai de mine auzit: fii tainic în dăruire şi generozitatea ta. Am vrut să fac o pauză, să iau o gură de aer şi să înţeleg ce se vrea de la mine şi mai ales să mă întreb dacă sunt în stare să merg senin în necunoscut.

♦♦♦În speranţa că sunt cât de cât pregătit să urc, mi-am aşezat gândul pe aripa unei păsări, una anume, care-mi cunoaşte vrerea şi deşi nu-mi spune ştie că n-o să pot niciodată să zbor. De aceea acceptă să mă fâlfâie un pic în vânt ca să – mi amintească că sunt doar gând care nu poate zbura purtându-mă şi pe mine cu el.

♦♦♦Mă simt de parcă aş fi braţele lipsă ale lui Venus din Millo agăţate de bara istoriei. Şi totuşi mie mi-e dor de o floare care să-mi împrumute polenul ei, cu albină cu tot, una care să aibă sentimente umane. Pare cumva o dorinţă indecentă, lipsită de respect faţă de natură?

♦♦♦Călcând cu grijă, pe vârfuri, pe bruma sticloasă a speranţei, mă apropii timid, dar încrezător şi ating clanţa dimineţilor care se vor naşte din nemărginire. Cine ştie, poate voi reuşi să aprind soarele pentru ele, începând de cu seara şi voi vedea bătând în pieptul lor o inimă în ritmul unei rugăciuni doar de mine aflată. Şi atunci voi îndepărta muntele de întuneric, pe care îl voi rostogoli în abisul infinitului, pentru a face loc oceanului de lumină ale cărei raze vor dansa pe nesfârşitele scene ale lumii cu un porumbel alb pe umăr, privind curios, cu luare aminte la timpul prezent al zbaterii noastre, ca o dumnezeiască pasăre neînvinsă vreodată de furtună.

♦♦♦Văzându-ne pe noi oamenii atât de neajutoraţi, îngerii au coborât să plângă în înrămarea icoanelor, dojenindu-ne blând cu lacrima lor, vărsată pentru spălarea neadevărurilor din noi, pe care le respirăm firesc, cu voioşia celor care ştiu perfect să se dedubleze, călărind ţanţoşi pe coama păcatului în formă de cal de lemn. Mari pişicheri ne mai considerăm! Pe cine credem noi că păcălim?

SILVAN  G.  ESCU

Lacrimile unui erou rănit

♦♦♦Simpaticul ursuleţ Griezzy a fost de această dată ceva mai mic decât ursul Panda, pentru că evoluţia sa la cele trei bare fixe a fost exagerat de fixă, nu a mai fost atât de mobil ca altădată, iar inspiraţia i-a fost înlocuită de expiraţie. Şi totuşi, după ce a tras ceva aer şi sarea din lacrimi în piept, şi-a mai îndreptat puţin aplecarea ruşinii când a aflat că a fost ales – şi pe bună dreptate – jucătorul Campionatului European.

♦♦♦Cocoşatul de la Notre Dame, Blaise Matouidi, s-a dat mai mult cu Sagna pe luciul ierbii în căutarea Esmeraldei, care împrumuta numele unei mingi feciorelnice, decât să joace fotbal. În timp ce Paul Pogba – fotbalistul cu creierul de lut umed, aşezat deasupra frezei, a fost cu gândul CTP- ului mai mult la movilele de Lire Sterline pe care urmează să calce în ,,curândul apropiat” cu picioarele sale de cocostârc dintr-o specie rară.

♦♦♦Sagna s-a construit singur încă din timpul regulamentar al verii, uitând probabil de spusa lui Băsescu – că iarna nu-i ca vara, dar mai ales invers (am zice noi) şi s-a pus la dispoziţia lui nen’su Nani.

♦♦♦A gauche, Patric(e)iu Evra a făcut naveta cu Veta între cele două careuri nedezlegate, ducând în spate pe lângă Veta şi bagajul lui Quaresma, care – mare pişicher, derutându-l cu lacrimile false tatuate pe ambii obraji – îl oprea de câte ori ( de-atâtea ori) acesta vroia să pornească.

♦♦♦De Koschelniy ce să mai spunem, că săracul bogat abia dacă ştie cum să-şi pronunţe numele, că pe-al pletosului lusitan care le-a dat gol nici atât.

♦♦♦Un Titi, care îşi mai spune şi Umtiti a intrat de câteva ori între firele de iarba verde de acasă că de-abia se mai vedea, ascunzându-se parcă de ochii lui Messi, pe care urmează să-l alimenteze cu pase începând din toamnă, când se numără bobocii la Barcelona.

♦♦♦Coman, cu prenume de rege dat de el însuşi, Kingsley, nu înţelegea de ce are nume de român, dar se pronunţă franţuzeşte şi de câte ori avea mingea o întreba acest lucru.

♦♦♦Payet a fost de acestă dată o pitică glugă japoneză de paie din Ardeal, care s-a uitat lung prin propria gaură ca să vadă nodul de la cravata de dandy a lui Gino Infanttino, poate acesta i-o face un semn cu unghia arbitrului ca să nu-i mai numere în picioare.

♦♦♦Cu 10-12 min. înainte de expirarea celor 90 jucătorul cu nume de cognac, Gignac l-a înlocuit – prin metoda dragă rromilor, cea a substituirii – ,,pe taxa pe stâlp” a francezilor, pe numele său de prieten intim al lui Tătăruşanu, Olivier Giroud. Şi ar fi putut intra în istorie, dar sigur va intra în cea de biologie pentru că în penultimul minut de joc, după ce i-a fracturat coloana lui Pepe, printr-un dribling vecin cu nesimţirea, a ales să încerce să scoată bara din rădăcină, ca s-o planteze în Mexicul fotbalului său de acum.

♦♦♦În tot acest timp (Victor) Hugo Lloris, bravul portar de la intrarea pe Stade de France, se uita lung la scurtimea echipei sale, care se chinuia să respire, ca să nu se sufoce de neputinţă. Bietul căpitan, care se pregătea de luni bune să ridice cupa, a ridicat privirea a suferinţă. Pentru el, doar pentru el, păcat, mare păcat!

♦♦♦În ceea ce-i priveşte pe portughezi, aceştia nu şi-au dat seama în ce minut s-a fluierat startul meciului şi o vreme au alergat ca să se încălzească, deşi pentru asta ar fi putut să tragă una mică la măsea.

♦♦♦Portugalia a început cu adevărat meciul abia în prelungiri, când Cristiano Ronaldo le-a şoptit – în gura mare! – că acesta este momentul lor şi de aici începe adevărata călătorie spre izbândă. Şi timp de 30 de minute a fost superioară prin condiţia fizică, determinare şi fantezie, lăsându-i pe francezi să-i privească uimiţi şi neputincioşi, trăgând cu coada ochiului doar – doar l-or zări cumva pe Michel Platini în loja oficială care să oprească meciul şi să-l dea pierdut pentru Portugalia pe motiv de umilire în public.

♦♦♦Să nu uităm însă că un portughez, probabil obez, a descoperit Lumea Nouă şi a lăsat-o o vreme aşa, de se uitau indienii ca la alte alea, după care Franţa s-a căţărat pe umerii lui să vadă dacă Lousiana e frumoasă, că o vor soldaţii săi. Însă după puţin timp au fost nevoiţi să o vândă pe un pumn de dolari, care, fie vorba între noi, nici nu existau pe atunci. Au fost grăbiţi de englezii îmbrăcaţi în impecabile uniforme, garnisite cu suficienţa şi emfaza pe care urmaşii lor o manifestă şi astăzi.

♦♦♦Dumnezeu, după ce i-a sucit genunchiul încrezutului Ronaldo, cu ajutorul rusului cu nume de francez şi prenume de Medvedev, Dimitri Payet adică, i-a transformat lacrimile lui Cristiano în rugăciuni, iar la final, arătându-i cât este de generos, i-a pus pe umeri îngeri, care să-i înlesnească izbucnirea într-un început de plăcut nesomn, câteva nopți la rând.

♦♦♦Poate am spus prea puţine lucruri despre învingători, dar le las timp să se bucure, să golească această cupă plină cu şampanie, în speranţa că o să-mi rămână şi mie ceva.

♦♦♦În orice caz, portughezii au fost mai buni pe ansamblul meciului şi prin reuşita lor au stins lumina Parisului, lăsându-i pe locuitorii săi, obişnuiţi cu feeria oraşului lor, să plângă pe înfundate cu capul ascuns în bezna decepţiei.

♦♦♦Fără nicio intenție ironică acest articol început acum câteva zile a fost definitivat astăzi, exact de ziua națională a Franței, dar una-i una și alta cealaltă. Așadar, absolut întâmplător.

♦♦♦Deci, păreri de rău pentru naționala de fotbal, dar pentru 14 iulie din toată inima: Vive la France!

SILVAN  G.  ESCU

Establishment clerco – laic

♦♦♦Patriarhul – parcă dintotdeauna manager, general desigur, este – iată, mai nou – și mână de aur, cea cu care-și mângâie, dezmerdându-l parcă, aurul de pe întregul său veșmânt, același om ales, care, cu aceeași mână aurită înmânează – mână-n mână cu diavolul partidelor politice – o diplomă. Dar nu orice fel de diplomă și nu oricui, ci una de apropiere de Dumnezeu și desigur omului ce se vrea femeia de fier, de fier forjat călit – Doamne iartă-mă, era să zic calicit – la temperatura îmbăierilor în mulțimea zgribulită de frig și de ( mi-e! ) foame. Temperatură pe care „Lady în Red”, îmbrăcată în interior în Pink -ul roz al îngerilor, o simte doar exterior, posterior momentului, rămânând la toate rece și ferice, întocmai și la timp ca Preafericitul plouat cu aur de lângă ea, că doar nu se cădea să fie singură, trebuia susținută de subțiori, moral măcar.

♦♦♦Vice – Înălțimei sale politice, această extraordinar de meritată diplomă îi coniferă, pardon, îi conferă un statut aproape nepământean, adică – intrând, așa de poftă doar, în sensul giratoriu – un pic de tot ruptă de realitatea tv, ca și acel la fel de Înalt cleric faţă de enoriaşi, un Che Guevarra modern cu fruntea îmbrobodită în mitră, care i-a acordat-o prin înmânare. Despre diplomă este vorba. Dintotdeauna, probabil încă de la origine, se spune – și în mod sigur se și face – că cine se aseamănă se adunătură, fiindcă au ceva în comună, cu toate că ei locuiesc – cu domiciliul neforțat – la oraș, fruntaș desigur că d-aia este capitală. La început fruntaș, apoi caporal, sergent și tot așa, dar mai mult așa. (Și așa).

♦♦♦Politici -Ana, ELA adică pe numele adevărat, dar prescurtat, este foarte activă, aproape că ea erodează tot ce se află în preajma sa, de parcă ar fi acid la bază, și astfel scheletul descărnat a tot ce atinge devine atât de ușor și este atât de lesne de aruncat la groapa de gunoi politic a istoriei de doi bani – de metal era să zic, dar nu zic.

♦♦♦Mai mult decât atâtica, mai nou – ca să nu fie ceva vechi – merge des la biserică, fiindcă tot este una în apropiere, chiar mai aproape decât sediul gândului – normal, ca să se roage să fie merituoasă aleasă – era să zic mireasă, dar nu, nu zic, de către prințul coate goale numit atât de mândru popor. Şi – dacă se poate – să i se ierte păcatele, că are destule și mai are timp să mai adune altele noi, poate chiar de la noi. Dar și păcatele partidului, că toți avem. Păcate, iar unii mai norocoși și mai furăcioși chiar și partide.

♦♦♦Are așa o aură – parcă ar fi una boreală – o aură de nimfă stinsă, care – lucru perfect îngrijorător – îi acoperă ca o broboadă arăbească nevăzută, deci nesimțită, chipul, gândul, poate și trupul, poate – în mod sigur! – păcătos.

♦♦♦Acea ceremonie, aproape religioasă, dacă n-ar fi o mascaradă cu parfum de femeie clerico-laică – de care pomeneam la început și care seamănă cu o pomană prenatală, scuze, preelectorală, aduce mai de grabă cu o ungere, așa că cei ,,doi ca unul” se vor unșii lui Dumnezeu pe Pământ. Numai Dumnezeu știe de ce le permite neobrăzarea.

SILVAN  G.  ESCU

Așa, sau altfel ?

Scris pe 23.05. 2016. Parol, am martori!

♦♦♦O ştire tragică a inundat ecranele televizoarelor. În ziua de duminică, 22. mai 2016 în jurul orei 18:45 şi-a pierdut viaţa patronul societăţii HEXI PHARMA, prilej pentru televiziuni să fantazeze, să croiască scenarii care mai de care mai senzaţionale, să brodeze la nesfârşit pe marginea subiectului.

♦♦♦Dar, până să ne dăm cu părerea dacă a fost sinucidere, accident pur şi simplu, sau a fost ,, sinucis”, să ne ocupăm un pic de context.

♦♦♦Într-un butoi cât Romania de mare, plin cu apă de ploaie – că tot e gratis – Dan Condrea a stors dintr-o eprubetă mincinoasă o picătură de dezinfectant – şi aceea obligatoriu diluată. După ce a testat-o pe şobolanii – şobolani, cobai scăpaţi teferi din această încercare, aşa cum era de aşteptat, iar aceştia au ieşit braţ la braţ, râzând în hohote, dându-şi coate ca între pişicheri, omul nostru, al tuturor românilor, a distribuit-o ,,şobolanilor – oameni” lipsiţi de omenie. Care, la rândul lor s-au prefăcut că au grijă de sănătatea populaţiei, numită cu un cuvânt mai aproape de adevăr ,,oameni – şobolani”, adevăraţii cobai, beneficiarii ultimi a ceea ce trebuia să însemne altceva decât nimicul zemos.

♦♦♦Până şi Victor Petrini, inginerul şobolanilor lui Marin Preda, în clipele sale de mahmureală neproletară a gândirii nu accepta asemenea matrapazlâcuri pe care le făceau cu voioşie muncitorească cei din echipa sa de ,,dezinfectanţi” cu autorizaţie.

♦♦♦Ştirea tragediei a cutremurat iniţial, apoi a bulversat, lăsând lumea nedumerită, pentru că avea alte aşteptări, îşi dorea de fapt ca păcălitorul să dea seama în faţa – chiar dacă murdară – a justiţiei. Pentru că moartea nu este o pedeapsă, ci mai de grabă o binecuvântare pentru cei apăsaţi de vină, nebinecuvântată de altfel, o ispăşire inconştientă deja a păcatului, întrucât moartea aleasă în acest mod nu este altceva decât laşitatea celor care n-au puterea să suporte pedeapsa.

♦♦♦Se spune că doar cei labili psihic, nebunii fără discernământ, sau dimpotrivă cei curajoşi pot recurge la astfel de acte suicidale. Unii sucombă în acest mod din cauza dezamăgirilor obişnuite, sau care par obişnuite, prin care trec cei mai mulţi dintre noi dealtfel. Alţii, mai puţini, cad pradă deznădejdii pentru că nu pot accepta un statut inferior celui la care au ajuns la un moment dat, sau, mai grav, nu suportă să privească lumea pe care până atunci o controlau, văzând-o de sub genunchiul broaştei.

♦♦♦Să nu crezi cumva popor nefericit, abandonat degradării stimei de sine, golit de eleganţa propriului timp, că absolventul ,,Magna cum laudae” al Academiei de Păcălitori la scară naţională a cedat din cauza ruşinii de a se considera vinovat. Nu, nicidecum, de fapt el nu a suportat perspectiva de neimaginat pentru cei ca el de a-i fi boţită mândria specifică,, ajunsului”. Totuşi, cine poate şti ce nivel de bulversare şi de derută l-a cuprins, una care a apăsat decisiv asupra sufletului său atât de chinuit de temeri într-o perioadă atât de scurtă, care să fi depăşit cu mult în intensitate chinul posibil într-o viaţă întreagă.

♦♦♦Da, a fost sinucidere! Şi voi aduce noi argumente care să-mi susţină afirmaţia tranşantă. În primul rând, deşi nu se afla pe autostradă, conducea cu o viteză total neadecvată unei asemenea porţiuni de drum, de peste 160 Km pe oră. Apoi, a ales o maşină relativ vulnerabilă în comparaţie cu cele pe care le avea în parcul său auto, una din care să nu aibă nicio şansă să scape cu viaţă, sau să ajungă eventual infirm. Era singur în maşină şi chiar dacă se presupune că vorbea la telefon în timpul impactului în mod cert o făcea – paradoxal – tocmai fiindcă-i era teamă să moară singur. Mai mult chiar, am convingerea că, trecând destul de des pe acel drum, s-a gândit de mai multe ori la această posibilitate şi – mergând cu speculaţia şi mai departe – chiar şi-a ales copacul cu care să se îmbrăţişeze pentru ultima oară.

♦♦♦Complicii şi profitorii de pe urma necuratei şi cinicei afaceri criminale au acum o stare contradictorie; să se bucure că au scăpat în câştigători ai cursei fără obstacole, la care nici măcar nu au participat, sau se îngrijoreze şi mai tare de posibila exacerbare a cerbiciei justiţiei. Asta în cazul nominativ – acuzativ în care aceasta – legata la ochi – nu va fi contaminată în aşa fel în care să nu-i fie de folos niciun ,,dezinfectant”, oricât de nediluat ar fi.

♦♦♦În dimineaţa zilei de duminică Dumnezeu a aşezat pe noptiera de lângă patul lui Dan Condrea un pahar pe care l-a umplut cu un dezinfectant pur în care a stors o lacrimă de înger pentru sufletul său vinovat. Acesta – însetat de ceea ce ar fi trebuit să însemne pentru el paharul de adevăr – l-a golit dintr-o înghiţitură, crezând, mai mult sperând, că este aghiasmă.

SILVAN  G.  ESCU

Zăvor la o uşă deschisă

♦♦♦Zăvor inutil la ușa (gura) permanent deschisă a autointitulatei dive – andive -Querida nației – care o ține așa ( și așa) nu ca să ia aer, ci ca să vomite ură direct în direct pe ecranele televizoarelor care stau cu ciocul deschis să prindă vreo urmă de UUP. Nu vă spun ce înseamnă ca să nu mă înțelegeți greșit, adică exact așa cum sunt.

♦♦♦Fiind iute vărsătoare de lături parfumate cu apă de gură, îi dezbracă, rupându-le hainele de pe ei, pe cei care au trecut prin ea, pardon, pe la ea, ca să-i arate în pielul gol ochilor beliți de excitarea irisului aparținători ai publicului telespectator. Dar în primul rând pentru plăcerea sa perversă, pe care preferă să n-o ascundă sub silicoane, ca să nu-și îngreuneze sânii și conștiința din sutien.

♦♦♦Ultimul pe lista de vânzări cu bucata – în beneficiul presei, dar și pentru amorul ei propriu era să zic – este celebrul (de-acum) onanist cu deștu-n cur, vicele nostru al tuturor, al capitalei noastre virile cam ca el, pe numele de scenă în aer liber tudy. Scuze, poate trebuia să scriu cu T mare, dar din respect pentru alfabet prefer să rămână așa.

♦♦♦Băiatul, un fin intelectual am înțeles, dar impracticabil, după ce și-a scos degetul a reușit să și-l bage rapid București în nas, astfel că imediat după alegerile locale a scos de-acolo o biluță de dimensiunile partidului său. Cu care, ghidonat cu degetul nefolosit încă de Tăriceanu, a aruncat în geamul (era să zic)doamnei Firea, care tocmai se tocmea cu consilerii Primăriei capitalei pe cine să numească în locul celor deznumiți. Așa că l-a ales pe el, absolventul ca solventul al mai multor facultăți decât firele rare de mustăți, cel care așa de tare i-a umilit pe corporatiștii lumii cu capabilitățile sale încât aceștia nu s-au încumetat să- l angajeze ca să nu-l jignească.

♦♦♦Ce, nu știți ce a fost ales? Vai ( Steve Vai) câtă lipsă de cultură politică aveți. Sau, dacă ne uităm invers, n-aveți! El este – după ce a trecut ca Papa peste bridge-l pontifical – este, țineți-vă bine (nu vă spun de ce ca să nu mă boscorodiți) noul viceprimar general cu grad de soldat major neinstruit.

♦♦♦Querida este supărată că de ce nu a fost întrebată ea prima tv cam cum stă cu treaba puiul Tudy, că le-ar fi spus punctul său G năpraznic de vedere la lac, astfel că propunerea ar fi fost inutilă ca întreaga poveste, care spre bucuria multor gură cască abia a început.

SILVAN  G.  ESCU

Viața ca o părere

♦♦♦Râdea de parcă-și cerea scuze că-și dezvelește dinții alb-gălbui, ca în reclama cu pasta de mici ascunsă în tubul de pastă de dinți, nedifuzată însă. Încă. Râdea de viaţă. Sau, poate era invers.

♦♦♦Ieși din bodegă amețit de vodca ieftină, de fumul vălurit în rotocoale vineții, dar și de oboseală și se rezemă de primul stâlp apărut în cale – fiecare bețiv cu stâlpul lui, sprijin de nădejde – oprindu-se, culme a nopții cu ceață, ca pentru o lucidă judecată. Chiar dacă nu era una prea dreaptă, nu de alta, dar nu reușea s-o țină cum trebuie, unduindu-i-se ca și cărarea din fața sa. Poate din cauza micșorării ochilor presați de pleoapele grele de deasupra, apăsate de cercurile insuficient de rotunde ale paharelor ciobite de frica vremii, dar și împinse de jos de pungile pline de neodihnă de sub ochi. Își imagină că sub pâlpâiala obosită a felinarului de deasupra capului său întunecat de gânduri îmbâcsite cu nimicuri scrie cu litere de-o șchioapă o slută, mâzgălind în aer versuri mahmurite despre viața sa. Așa, ca într-un vis real, o luă de mâna cu care nu scria și plecară într-o direcție necunoscută nouă. Deocamdată. Dar, ca o culme a neconcretului, a ajuns singur acasă, cu urma mâinii slutei în mâna sa pe care o mai mângâia încă. Şi adormi pe jumătate îmbrăcat, cu gândul la cealaltă jumătate. Între veghe şi vis i se părea că foamea îi umbla zăludă prin măruntaie, îmbrăcată în haine de pofte, purtând la gât şiraguri de mirosuri care erau atât de aproape de buzele sale că-i ploua în gură cu cârnaţi de casă.

♦♦♦În visul cel adevărat s-a lăsat prins între tristețea momentului abia trecut și scama de bucurie venită parcă de niciunde, dar pe care, fie și numai intuind-o, simțea că este a lui. Și a lui. Și o ținea strâns la piept cu căldura dată de o nestăvilită nevoie de afecțiune, plecată cu mult timp în urmă din viața sa plină de goluri, toate de acest fel. Se făcea că Universul bărbaților, deci și al lui, este concentrat și zăgăzuit în bazinul feminin, pe care unii, mai riguroși cu astfel de lucruri, l-ar numi impudic Fundul Marianelor. Al tuturor Marianelor, nu doar cele din Oceanul Pacific.

♦♦♦S-a trezit ținând în brațe fața de pernă întoarsă pe dos. O privea cu dușmănie abia stăpânită; ar fi luat-o la bătaie, dacă nu ar fi fost înfășurat într-o părere de cearceaf făcut cadou de stăpânul câinelui. Era lac de sudoare, de parcă își făcuse baie în propria transpirație. S-a trezit greu din somnul adânc, cam cât locul îngropăciunii și făcându-și pârghie cu coatele goale, dezvelite de frământarea visului, reuși anevoie să iasă din el, din somn, cu doar puțin timp înainte ca Muntele lui Venus să se rostogolească peste el și să-l sufoce de plăcere. Vai ce tristă sculare!

♦♦♦…Chiru îşi luă pufoaica agăţată într-un cui înfipt în grinda odăii care se vroia de vară târzie şi ieşi afară, despicând cu respiraţia sa, caldă încă, aerul tare care-i strânse buzele mari, cărnoase într-o movilă neuniformă, ascunsă, de parcă se fereau de ceva. Poate că a fost o reacţie firească, cumva instinctuală, punând stavilă averselor nărilor de la baza nasului său cât borcanul de mazăre din piramidele cu fundul lat de atâta stat din alimentarele de altădată.

♦♦♦În umezeala rece a dimineţii de început de noiembrie apucă un retevei brumat ivit la îndemână şi azvârli cu el după un câine stană de piatră, care sărise gardul de nuiele verzi şi uscate, lucrat de natură pe gratis, ca să privească mirat la lună, stând cu picioarele dindărăt crăcănate de parcă se odihnise pe butoiul din curtea restaurantului cu acelaşi nume. Cel privatizat avant la lettre de harnicii şmecheri pogorâtori din oierii machedoni, chitiţi să împartă cu clienţii lor doar tămâia afuriseniei, dacă o exista aşa ceva… Acei comercianţi, născuţi şi nu făcuţi, aveau piei de miel lipite direct pe tălpi, cu blana în jos desigur, ca să nu li se audă călcătura nu mereu prietenă cu legea.

♦♦♦Câinele prinse din zbor bucata de lemn fără brumă de ură în priviri și-l înfipse par în pământul umed, continuarea firească a trupului omului, ca să susțină gardul care despărțea lumea lui de lumea noastră. Lăsându-l pe om înmărmurit, cu căciula căzută și ea de uimire pe ochii care nu reușeau să se mai închidă, surprins într-o poziție de animal chircit de teama represaliilor meritate. Din acea poziție, de semn al întrebării mirate, a pornit înspre poartă, culmea în urma umbrei sale, care părea să fie vie, în timp ce el părea că o susține ca un necioplit arac umblător.

♦♦♦Ieși pe poarta rămasă deschisă dintotdeauna, cu gândurile prinse în menghina întrebărilor fără sfârșit, punându-și capul pe nicovala încinsă a soarelui, pentru ca un ciocan izbăvitor să i-l crape în felii de pepene cu sâmburi de Lună Nouă, din care să se hrănească, atunci când nu latră, toți câinii care privesc la ea.

SILVAN  G.  ESCU

Popândău de noiembrie

Articol scris la momentul acela, dar nepublicat

♦♦♦Ar fi putut fi cel mult Ministrul Culturii, însă mai de grabă al culturii pe două rânduri în răsad deschis ( la pantaloni era să zic, pardon ), înghesuit cu vrerea într-o bălegarniță. Sau, de ce nu, al mai multor culturi, aflate pe căi neștiute în seră descoperită – decapotabilă chiar, dacă ne constrîngem un pic imaginația cu cureaua. Evident una neîncălzită, deci răcită, de-i curgea nasul mai ceva ca alte Aleea jacta est! Ar fi putut să fie Ministrul Educației Culturii, însă s-a ajuns pe jos la un compromis și a fost propus și acceptat doar la una din ele, săru‘ mâna coană Fănica, fiindcă amândouă sunt feminine. Dar, ce să vezi, zise orbul, că de auzit nici vorbă, zise surdul mutului – măi dragă oameni buni –buni de votat era să zic – într-o bună, dar rea zi, a fost, în grabă, netam-nesam, pe nepusă masă – că nu permitea bugetul – a fost -ziceam- numit în importanta și – credem noi sperând – responsabila funcție de semi – prim ministru. Interimar adică, e adevărat a-nviat – însă la fel de adevărat este că nu a fost. Ce n-a fost? A, da, n-a fost uns cu mir nemțesc, că președintele – vorbind rar și gândind pe măsură – așa, pentru păstrarea echilibrului tăcut – nu-l avea la el, ci la ea, care era … doar ea știa unde. Prin urmare a fost doar îngăduit așa și așa, dar mai mult așa, de voie de nevoie. Cu toate că el nu poate fi decât cel mult secund, dar – și în acest caz doar așa, un felul doi de secund – unul amestecat printre firele de nisip, nelipite între ele bineînțeles. Nisip care curge, evident cu el cu tot, dintr- o clepsidră secundară și intră în pântecul gros al alteia, care, la rândul ei, nu se vrea neapărat principală, ci mai de grabă una care să fie cel mult cumva nesecundară dacă se poate. În orice caz un secund care să semene un pic de tot măcar cu el, cu secundarul ceasului, dacă tot ne apropiem cu gândul de timp. Hai că-mi place cum am adus-o din condeiul pixului! Exact la timp!

♦♦♦Și culmea „tupeului obraznic” – al meu desigur – nu știu cum naiba s-a întâmplat și pe unde-am colindat, dar abia zilele și mai ales nopțile astea am aflat ce n-aș fi dorit să aud vreodată. Anume că – acest popândău era să zic – vine pe vine, de parcă s-ar duce, cumva pe șest, ducând degetul arătător acolo unde trebuie, adică perpendicular pe buze, vine așadar călărind mârțoaga Marei- Fefeleaga adică, cea politică- răsărind subit direct dintr-o nouă formațiune. Una neformatată încă, fiindcă n-are nici bază nici acid şi nici măcar vreun pic de rid, că de, e tânără, recte din partidul numit dorință ca și tramvaiul, denumit aproape bășcălios – cu un cuvânt împrumutat de pe marginea de sus a șanțului – adică ALDE.

♦♦♦ALDE de-ai lui Tăriceanu, fost când Duriceanu, când Moliceanu, care mai nou se crede Înțelipceanu, cel care fu împins de floarea ornamentală Crin, culmea, cel niciodată înflorit, pe scări.

♦♦♦Dar nu în sus, ci pe ușa pe care scria cândva numele său, împins afară din Pe Ne Le cocoșului. Cocoșelul – vorba cântecului – jumulit ulterior la exterior de pontosul Ponta cu stânga, a fost de fapt dreaptaciul șef al partidului, adică veștejitul înainte de termen Crin. Ce ironie istorică contemporană!

♦♦♦Acest ALDE este un smoculeț de partid cu alură de ruptură, putem spune chiar de fractură a osului pubian – nu, nu vă rușinați – cauzată de greaua autonaștere. Dar – în același timp, ca să fim corecți, de parcă ar interesa pe cineva – și având în vedere și câteva mișcări de trupe și mai ales de trupuri de la alte partide, venite prin transfer în interesul deserviciului, făcură înainte de clisură de-o strânsură. Și astfel reuniți într-un snop politic și-au scuturat aurul norocului pe treptele din fața pantofilor baschetbalistului, care între timp a renunțat la acest sport pentru a fi rezervă de pilot terestru, fiindcă are genunchii moi. Căci moi – en francias, s’yl vous plais – ( moa adică ) sunt viața toată! Play boy-ul de la Adesgo, Înțelipceanu, pe vremea când nu era ce crede că ar putea fi, fiindcă făcea ce i se spunea, face parte din cealaltă clepsidră, însă una inversă, ca și caracterul deținătorului de nisip, nisip care curge de jos în sus, în mod evident împotriva timpului și a firii, că ne face să ne ieșim – fie și pe la intrare – din fire.

♦♦♦Dl. – să-i zicem în glumă prim ministru – este o apariție, în cel mai bun caz hilară, ca și cum ar fi un elev bătrân cu fața tânără, rămas repetent ani la rând – ca Bulă – și care a șterpelit catalogul din cancelarie ( a guvernului adică) și se prezintă, aranjându-și tacticos nodul lipsă de la cravată, în fața adevăraților elevi, dându-se drept profesor strâmb. Acest obosit și speriat popândău de câmp, Câmpeanu pe numele său de om, se preface că face pe dracu-n patru și face pe dracu ghem, adică mai nimic. Și totuși am rămas cu ceva, cu o lună din viață lipsă. Îmi cer scuze, aici ar fi trebuit să fie de fapt un moment trist, însă m-a luat mâna pe dinainte și n-am mai putut s-o oprescu.

♦♦♦Dar, cum orice lună are un număr finit de zile și luna noiembrie s-a sfârșit chiar înainte de finit, așa că infinitul popândău cu joben roșu ( la culoare era să zic! ) s-a întors din nou pe câmp. Așteptând vremuri mai bune și – de ce nu – mai lungi, sau poate mai groase. De ce nu?

♦♦♦Permiteți o întrebare? Oricum eu o pun: De ce îți bați joc de noiembrie, Doamne!

SILVAN  G.  ESCU

Trageţi pe nas – Aer?

♦♦♦Şi-l scoateţi pe gură. Aşadar inspiraţi, respiraţi şi  aer cald ţării să daţi. Şi   în plus – drept supliment de viteză – existaţi neasistaţi. Vai, lăsaţi! Hai, mişcaţi-vă, nu mai staţi, că altfel vă sufocați. Pe neamţ cu ceva praf (de pe tobă) cum îl ajutați? Urgent să nu-l suspendați ! Federația de Fotbal cu nasturi să-l strângă pe tot într-un singur loc. Praful,  la mine ce vă uitați ? Pe Tobă-l verificați. Atenție, nu ratați !  Șut în plasă ( să nu luați !) să  DAUM, pardon să dați. Oare s-o fi gândit şi la ,, linii ”, sau numai la  ” nasturi”? Federali, să nu fiți deloc afectați ! Vă rugăm să încercați ! Ne dorim calificați.  Rugăminte : în vreme ce pendulați, de aflați,  ne (-)  anunțați !(?)

neDROGATUL  diN  COTROCENI

S  g.  E

Curaj – ul Fricos

 

♦♦♦Curaj este substantiv și e fricos, fiindcă e om. Dar până și fricosul are un pic de curaj, mai ales atunci când se hotărește brusc – luându-se și pe el prin surprindere – prefăcându-se că gândește când ține capul sprijinit în dește, sau mai de grabă când nu face nimic, ca să nu riște cumva să greșească. Pentru a da substanță cenușie și înțeles pe ales înțeleptei formulări, neacademice desigur, că cine nu muncește nu greșește. Ceea ce este adevărat, dar nu și just.

♦♦♦Însă, depășindu-se pe sine – pe linie continuuă desigur – fricosul Domn Curaj – la început ezitant, dar totuși luându-și „Inimă de țigan” în dinți – își ia un pic de tot avânt și se proptește în gândire, care va fi urmată în „curândul apropiat” și de acea expresie care se rotunjeşte în ce se cheamă rostire.

♦♦♦Este vorba – aia – de rotirea cu privirea – stând drept pe vine, cu privirea întretăiată de succesiunea zăpăcitoare zi – noapte, dar mai ales invers – cu privire, ziceam, la situația care merită din preaplinul judecăţii intelectualilor amânată. Cea a plagiatorilor, cei mai mulți dintre ei fiind cei care, deși sânt ultimii amintiți sunt – culmea „tupeului obraznic” – cei dintâi. Adică cei care fac parte din categoria celor mai puțini, aleși de cei mulți … vorba lui Winston Churchil, cel care – fie vorba între noi – a fost un fericit buldog ales al sorții. Cel care a spus cu totul altfel și despre cu totul alți oameni. Așadar, în cazul nostru, particular și acuzativ, este vorba nominativă de aleși sau demnitari, deopotrivă. Care au tot interesul să fie împotrivă.
♦♦♦Prin urmare dl. Curaj se îndârjește să aștepte, prefăcându-se că încearcă să scoată delicat miezul fin din scoică, siluind-o. Umilind-o – acum este vorba de „situație”- pe care o lasă să aștepte pe trepte, în propriul interior, până când îi va veni vremea când… Când n-o să mai fie el spărgătorul „Potemkin” de nuci intelectuale, adicătălea ministru cum s-ar zice.

♦♦♦„Academicianul” Curaj, după ce a prins mușchi și licheni politici pe el – și asta chiar în timpul studiilor postuniversitare – și după ce „Singur acasă” s-a dezbrăcat de caracter – și ăla cu mâneci scurte – a pus botul la țâța lăptoasă a unei vajnice, dar nebelicoase Academii. Una aproape particulară, dar susținută de subsuori cu bani publici obținuți de Guvern prin punerea la dispoziția indispușilor cetățeni aproximativ dâmbovițeni, ceva mai mult decât aproximativ încruntaţi, a unor verzi vespasiene ecologice nelogice. Este vorba – n-ar mai fi – de acea Academie de fotbal cu nasturi de veston cazon, înființată, condusă, mângâiată pe ceafa lată și răsfățată atât pe față cât și pe dos de – și el, până la un punct desigur – răsfățatul tuturor politicienilor, generalul de cârpă, cănitul Gabriel Oprea. Cel care parcă nu se mai oprea să râgâie la fiecare pas „ interesul național”, terfelindu-l pe toate posturile Tv., care ședeau cu ciocul deschis la nasturi ca să-i vadă tăvălalea.

♦♦♦Interes naţional postnatal, că el se pare că l-a născut și – trebuie să recunoaștem, ori ce ar fi că el este cel care l-a consacrat, devenind plăcut de neinteresant, atât ca rostire, cât și ca trăire, atât cea interioară cât și cea care se revarsă pe dinafară.

♦♦♦Revenind la Curaj-ul nostru cel de toate zilele înoptate trebuie spus că a pătruns ca un atacant, percutant și curajos desigur, prin sistemul de lipsă de apărare care privește Educația pe gaura cheii, această instituție timidă, care are firava și debila constituție în continuuă diluție și disoluție.

♦♦♦Pur și simplu, molipsindu-ne de la curaj, am prins și noi ceva bujori în obrăjori și am pus mână de la mână – prin metoda scrisului desigur, trecând pixul dintr-una-n alta – întrebând ca deșteptul cu deștu-n gură cam ce-i trebuie susnumitului domn ca să ia taurul comunal de coarnele din față și să-l pună cu botul pe labele dinapoi, cum ne place nouă deștepților să zicem de inteligenți ce suntem.

♦♦♦Credem că sfiala învinge și în cazul său – prin metoda consacrată a obligativității desigur – fiind prins cu pielea de sub braț în ușa sistemului situat întâmplător sau nu în clădirea dracului era să zic, dar nu zic.

♦♦♦Noi ne prindem pielea obrazului între deștele noastre groase de băieți subțiri și cu sfială prindem curaj măcar atât cât să-i cerem D-lui Curaj să-și scoată ceara din urechi. Apoi, cu ele ciulite, mai drepte decât cele ale iepurelui, să nu mai fie așa fricos și insiduos, să-și ia „ Inima însângerată” în dinți și s-o ronțăie, adică să facă ceva cu ea, cu țara. Sau, o altă variantă, să se ascundă cu ea în brațe în locul cam mizer – din punct de vedere Madacascar, caractericește vroiam să spun – de unde se presupune că a venit.

♦♦♦A, era să uit, Dl. Fărăcuraj ( într-un cuvânt, pentru economie de hârtie! ) este Ministrul Educației – naționale s-ar presupune – dar în același timp și trei mișcări este și un fel de academician, aflat acolo în imediata apropiere a locației, unde mai academiciază și alți câțiva tovarăși care-și zic domni, aidoma lui.

♦♦♦♦♦♦Acest articol a fost scris acum multe luni în urmă şi uitat de mine în cutia de păstrat gînduri şi în acelaşi timp în cea de ţinut scrisori pe care să le vadă doar curajoşii. Şi totuşi – dacă s-a nimerit să ajungă din nou în vârful suliţei pixului e numai bine; înseamnă că am împuşcat doi iepuri morţi deja dintr-o lovitură, de palat.

♦♦♦O, Doamne Mare și Sfânt, bine că nu mai e, aşa că să-i fie de bine era să zic. Dar, Doamne, nouă cum ne va fi? Zic, nu întreb!

SILVAN  G.  ESCU