Unicitate

 

De frica sfârşitului definitiv,

Ce e desigur tuturora iminent,

Ştiind că viaţa este dată-n dar,

De Cel Suprem, şi asta-i evident,

Oamenii, cuprinşi de panică

Se simt, şi fac ades atac de cord

Şi mor, mulţi dintre ei frecvent.

Cealaltă parte, cei mai numeroşi,

Ei chiar nu ştiu, mare greşeală fac

Crezând că scapă teferi, neatinşi,

Punând din timp peste destin capac.

 

 

Suprema renunţare – se spune-ades,

Se desăvârşeşte doar prin moarte,

Prin proaspăta neclintire-a trupului,

E izbăvirea cea finală, s-a-nţeles?

Dar cine-i acela care renunţă oare,

E omul, sau crudul timp că intervine?

În mod normal, la modul absolut

Pe-al nostru trup el pune stăpânire.

Şi-l poartă  în cele patru vânturi,

Ca cenuşă, iar sufletu-l duce departe.

Ca unic arbitru  de soartă investit

Doar duhul doreşte cu sine să-l poarte.

 

Şi totuşi, singurul rebel fără cauză şi acte,

Care nu ţine seama de timp, este gândul.

Aleargă întruna, oricând, oriunde doreşte,

Parcă o face-nadins, anume sfidându-l,

Se duce mereu înainte, aleargă sprinţar,

Pe-acesta, pe timp, pe gânduri punându-l.

Ba chiar se poate întoarce-n trecut, mai rar

Desigur, numai să vrea, cu tact evitându-l,

Dar gândul poate s-o facă numai o vreme,

Fiindcă-i firesc, moare şi el odată cu trupul.

Şi-n felul acesta în final constaţi pe a ta piele,

Fiind mostră de abur, în haos se-ntoarce sfârşitul.

 

                                                  SILVAN   G   ESCU

 

Limpezime

 

Te surprind uneori  cum, cu privirea

Te scalzi în marea ochilor mei,

Parcă aştepţi în ei s-apară uimirea,

Grijă-o să am să nu te îneci în ei.

 

De vrei, ascunde-te în privirea mea,

Pe marginea ei  un veac vei adăsta,

Acolo, în ea, o-ntreagă poveste citeşte,

Acolo, în ea se află a vieţii-mi poveste.

 

                                      SILVAN   G   ESCU

Suspendare

 

Mă aşez la margine de timp

Rezemat de ultimele sale secunde

Şi admir din nemărginire zările

Egal înveşmântate în alb nimb.

 

Stau sprijinit pe al meu trecut

Uitând să-mi număr clipele,

Certându-mi delicat ispitele,

Că n-am putut să le pătrund.

 

O rană neînchisă-i viaţa mea,

De răsuciri şi împletiri de vreme rea,

O simt că nu mai poate adăsta,

Deşartă născocire-i vorba ce se vrea.

 

De-o vreme stau ascuns în necuvânt,

Agonizând  între – pe şi sub pământ,

Din tot, doar simple amintiri rămas-au,

Aştept s-aud tăceri, ce încă nu s-au…

 

                                      SILVAN   G   ESCU

Omul orchestră

 

Ating neatinsul vârf al speranţelor,

Acelea ce-s cocoţate mult prea sus,

Purtate acolo de un gând ascuns.

Eu sunt un fel de abur, sau un nor

Plutind lin peste crestele Anzilor.

 

Partea cea mai optimistă din mine

Dansează suav pe muzica vântului,

Odată cu mine valsează şi frunzele,

Şi eu, ca şi ele, datorii pământului.

 

Este, dacă vreţi, singurul  meu concert

Prezentat pentru voi în primă audiţie,

E o bruscă furtună de nori în qvartet,

Mii de tunete scot, pe post de percuţie.

 

Feerice fulgere fac un joc de mirese,

Dansează lumini pe crestele muntelui,

Iar stropii de ploaie izbesc în ferestre

Imitând angelic sunetul cântecului.

 

Zeci de viori mă-nvăluie-n note de dor,

Mă poartă în zbor pe umerii norilor lor,

Alături, blândul flaut se tânguie zorilor.

 

Eu singur produc al vieţii mele concert,

Şi mă simt de parcă aş fi concomitent,

Pe viu şi dirijor şi spectator şi interpret.

 

                                      SILVAN   G   ESCU

Înlăuntrul ochilor

 

În seara asta voi intra în ochii unei femei,

Încerc acest inedit experiment cu bun temei,

Să văd prin ochii ei cum se uită ea la lume,

Dar mai cu seamă cum mă priveşte pe mine.

 

Şi văd prin ochii ei că ei mă văd cu totul altfel,

Observ că universul nostru-i realmente paralel,

Oare, ar trebui mulţimi de-ngrijorări să-mi fac,

Sau, poate-i nimerit în capul meu să mă retrag?

 

Voi sta ascuns, voi sta cuminte-n  al meu cap,

E clar, în ochii ei, oricât aş fi de mic, nu-ncap.

 

                                                SILVAN   G   ESCU

Poate, eu

 

Am văzut pe stradă un porumbel strivit,

Călcat cu plăcere de mai multe maşini,

Credeam că mor de ruşine pentru-a lor vini,

Era zdrobit, dar aripile, aripile nu s-au clintit.

 

Doar l-am privit, dar nu cu milă neapărat,

Ştiu, un porumbel nu moare cu adevărat,

Fiindcă el este peste alte păsări împărat,

Atâta doar să ştiţi, îl doare că a fost călcat.

 

Aminte luaţi, viteji şoferi, un porumbel

Numai o dată moare, numai când vrea el.

L-am tot privit atent şi chiar îmi este greu,

Poate porumbelu-acela aş putea fi chiar eu.

 

                                                SILVAN   G   ESCU

 

(E)lipsă

        

♦♦♦Ne-am întâlnit banal, adică pur şi mai ales simplu în drum, normal pe acelaşi drum, şi, la fel de normal, fără să avem acelaşi drum, mai bine zis ne-am intersectat, deşi nici aşa nu-i bine spus pentru că acolo nu era nicio interscţie, dar…mă rog.

♦♦♦Ţin minte de parcă a fost ieri, sau poate chiar a fost, că m-ai lovit cu privirea, una rece, revoltată, crezând că-ţi stau în cale, că înadins mă aflam acolo, sau cum  de mi-am permis să trec şi eu pe acea stradă. Dar, nu ştiu de ce, mi-a plăcut acea izbitură ca o pală de vânt răcoroasă într-o zi fierbinte, acea privire tăioasă, hotărâtă, aproape revendicativă, de parcă acea stradă ţi-ar fi aparţinut dintotdeauna, fiind construită doar pentru tine. Şi de atunci sensurile drumurilor noastre, atât de diverse şi de diferite până în acel moment, s-au tot restrâns cu fiecare zi ce trecea, până au ajuns să fie unul singur, un dorit singur sens. Aşa am crezut amândoi, doar că, deşi am rămas împreună am fost sufcient de… despărţiţi, aşteptând tot timpul mai mult unul de la celălalt, sau numai unul de la celălalt, naiba ştie, uitând că trebuie mai întâi să oferim. A fost mai degrabă  o permanentă luptă, una surdă, nedeclarată, dar simţită şi resimţită, care ne-a uzat, ne-a întristat, ducând până la îmbolnăvirea sufletelor. Din această luptă, un veritabil război purtat cu armele orgoliului exacerbat, am ieşit (pe poarta de la intrare) amândoi învinşi, răniţi, cu nervii tociţi, incapabili să menţinem relaţia în picioare.

♦♦♦Singura învingătoare a ieşit obosita vârstă, care a îndesat în desagă cele mai frumoase clipe ale noastre, lăsându-ne lefteri de sentimente, cu sufletele înnegurate, vlăguiţi de puteri, abandonaţi undeva la marginea vieţii. A mai fost prin preajmă întâmplarea, fiica destinului, aflată în trecere chipurile – absolut întâmplător nu-i aşa! – şi văzând că se poate amuza  n-a scăpat un asemenea prilej.

♦♦♦Vârsta şi întâmplarea  au format o comisie, mixtă ar zice unii pişicheri, invitând-ne să semnăm un tratat de pace, aşa ca între învinşi, toate condiţiile fiind puse de cei doi învingători, nesătula vârstă şi şugubeaţa întâmplare.

♦♦♦Iar noi, învinşii, urmând ca pe lângă toate celălalte să plătim daune suplimentare, stabilite ad-hoc.

♦♦♦Dar noi, noi învinşii cu ce ne-am ales ? Cu anii goi, limitându-ne doar să-i numărăm la fiecare rotunjire a spirei, cu regretul că nu mai avem dreptul să o luăm de la capăt, pentru firescul motiv că ne aflăm deja la începutul sfârşitului.

♦♦♦Şi cât de mult mi-a plăcut privirea aceea  tăioasă, hotărâtă, revendicativă…

înFRÂNTUL  dIN  cOTROCEnI

S  g  E

Frumoasă-i lenea

 

Când lenea vine-ntr-o fugă,

Îndurându-se de a mea rugă,

Îmi iau nemersul la spinare,

Suspin și îl arunc în depărtare.

 

Când stau, am cel mai liniștit imbold,

O, c-așa îmi place să m-așez comod!

Să stau cu burta-n sus, nimic să fac,

Nimic să spun îmi place, deci să tac.

 

Ce bine e atunci când  te întinzi și stai,

La câini nici măcar o frunză să nu tai,

Oricum, nici chiar aşa nu o mănâncă,

Că vor ceva sofisticat, orice cu șuncă.

 

Normal că aş mai scrie câteva catrene,

Dar, cum spusei ceva mai sus, mi-e lene.

 

SILVAN   G   ESCU

Lui Eminescu

                      I

 

Îmi ţin lacrima în colţul ochiului,

La orice emoţie ce-o am se varsă.

Îmi curge-n barbă şi faţa-mi este arsă,

Se strânge şi-ajunge în marea dorului,

A dorului feciorului. Al tău, tu Făt Frumos

Cu aur în plete, cu vers ba sprinţar, ba duios,

Cu inima caldă, cu chipul mirat, curios,

Lăsat-ai în urmă-ţi pe veci trecut luminos.

 

II

 

Te rog nu-nchide ochii iar,

Te rog ţine-i un pic deschişi

Să pot privi în ei cu ochii plânşi,

Urmând cărarea dorului pierdut,

Plecat în veşnicia timpului, demult.

 

La gâtul tău eşarfa vremii de-o anin

Te rog să o păstrezi. Promit să vin.

 

III

 

Aseară m-am întâlnit cu Eminescu

În casa sa aflată-n mintea mea.

De vis era cea casă, eram în vis,

Şedea absent pe scări şi mă privea,

Iar eu credeam că sunt în paradis.

 

 

Privindu-mă în ochi, cu glasul stins mi-a zis:

Salut, parcă te ştiu, nu eşti cumva Gigescu ?

Nevrând să-l necăjesc, un pic l-am contrazis:

De fapt maestre, eu sunt un oarecare Escu.

 

SILVAN   G   ESCU

O(A)mbiguu

 

Un altfel de normal trăiesc,

Este normal că altfel obosesc

Şi sunt firesc într-un alt fel,

Nu sunt nici bou, dar nici viţel,

Ori sunt prea mult, ori prea niţel.

 

În fundul vacii cînd  mă uit

Vă garantez că bou nu sunt,

Ci doar veterinar plătit cel mult,

Trăiesc între puţin şi mult tumult,

C-aşa îmi este rostul pe pământ.

 

Dar, dacă totuşi bouşor aş fi

Mai toată săptămâna-aş rostui,

Pe vacă doar în week-end m-aş sui,

Întregii turme de folos m-aş strădui

Să-i fiu, ba chiar să am obrajii rozulii.

 

Desigur că sunt bou, e foarte sigur,

Aşa că-n grajdul casei nu stau singur,

Din city când sunt scos eu trag în jug,

Indiferent când plec, la timp n-ajung

Şi tuturor cu lacrimă de bou mă plâng.

 

SILVAN   G   ESCU