Categorie: Politică intestină

♦♦♦Niște DLDE de-ăștia, cu cravate roșii ( ca niște pionieri din clasa zero barat ) – ceva mai depărtați de noi și de bunul simț – ne propun niște – și ele ! – sloganuri ( de astă dată ! ) electorale, în loc de furnale, de-ți vine să joci geamparale pe vine. Sunt cel puțin cel mult…indecente. Deschideți ochii, beliți-i a uimire și vă minunați ( mai sunteți ! )

♦♦♦Primul și cel mai NE-demn cu limbuță de lemn sună de răsună valea astfel:

                    ,,REDĂM DEMNITATEA ROMÂNILOR ”

♦♦♦Păi, cum așa și-așa, dar mai mult așa, adică întâi ne-au luat-o și acum, că au nevoie să mai ia ceva – voturi adică – ne-o dau înapoi ? Pe la spate ? Așa terfelită, prin fân tăvălită, mozolită și boțită, abuzată, nerujată și prin părțile esențiale perforată? Și nespălată ? Adică, Măi Tăricică, o băgați (TOATĂ !) în mașina de spălat vase, o călcați cu compresorul ( sory, compresori ) și apoi – ca nouă și cu sergentul Ghișe zece ( fără un sfert) ne-o redați, ca fiind neatinsă și pe culme proaspăt întinsă ? Atât de nevolnici ne cred cei doi ,, propunători ”, cele două jucării uitate în spatele mașinii tip CN, în genul ( feminin, că d-aia-s jucării ) lui Dăscălescu și Mănescu, respective – cum ar zice Nenea Iancu – bărbații politici cu fuste, Tăriceanu și Daniel – Craig – Constantin.

♦♦♦O alta, servită de-a gata, arată ( spre cucii năuci ) astfel :

                                   ,, ÎNDRĂZNEȘTE SĂ CREZI ”

♦♦♦Din care lipsește – nemotivat – cuvîntul iute ca vântul, IDIOTULE !

♦♦♦De această dată ( memorabilă ) ni se adresează DOAR Tăriceanu, care vrea să fie familiar, privindu-ne pe fiecare în parte în ochi, de la câțiva centimetri pătrați. Și vrea – probabil fără să vrea !, ce vreți, consilieri neșcoliți ! – să ne spună așadar că ne oferă în dar posibilitatea să nu credem DIRECT, ci DOAR trecând prin bucla propusă/ impusă de ei, numită duios ÎNDRĂZNEȘTE !

♦♦♦Cum oare îndrăznesc să ne considere NEÎNDRĂZNEȚI, CREDULI, NEDEMNI și SĂRACI CU DUHUL ?

♦♦♦Om fi ?

                                                        Răspunde – doar pentru el -,

SĂRacUL  neÎNDRĂZNEȚ  diN  cOTROCENI,

S  g.  E

Partea a II- a – cea nu de sus.

♦♦♦La toată această atmosferă de circ preistoric, oferit gratis ca bonus pentru rânjet prostesc, cineva – deocamdată prefăcut timid, având tot timpul la îndemână două cuburi de gheaţă oceanică – asista de pe margine. La început doar privind, hăhăind căt îl ţinea flota şi cât îi permiteau serviciile de pe punte ( pun-te bine cu cine trebuie! ). Era piratul cu amândoi ochii pe jumătate acoperiţi, jumătatea de deasupra lor, Omul din Atlantida, cea de lângă Mamaia noastră, vai de mama ei.

♦♦♦Privea amuzat, ca un animal politic modern, stând încă pe banca de rezerve (de cadre pentru tablouri, care nu vor fi pictate niciodată ), având alături două pahare. Unul cu Whisky preistoric şi altul cu gheaţă polară istorică, dar la fel de veche, adusă chiar de el. Primul, whisky-ul, provenea din rezerva de protocol de la Crescent, iar gheaţa fiind fin spartă de Urs (U) cu spărgătorul de nuci pe buci de la Antene. Dar nu doar sta, ci intra câte un pic în teren, unde a şi rămas două reprize prelungite, ca arbitru şi jucător în acelaşi timp, punându-şi pe braţul Chilia banderola de (Dan) căpitan ( de plai ). Aflându-se într-o permanentă dispută cu mulţi neanderthalieni, nastasieni, voiculescieni şi ulterior căcărieni şi pontanieni.

♦♦♦ Comandantul de ,,grotari” ceva mai evoluaţi în involuţia lor, chiar le aduna acestora ciomegele ca să facă ţepe din ele, în care să-i înfigă în primul rând pe înfigăreţi. Dar şi pe proprietarii de lopeţi pe care le foloseau pentru a strânge banii şi furci ca să-i învârtă. Nu de altceva, dar ca să nu se usuce. Banii. Din păcate pentru ţepe au rămas fără obiectul muncii, să zicem aşa, muindu-li-se vârfurile de ruşinea de a nu fi văzut niciun cur înfipt în vreuna dintre surate, chiar înainte de a putrezi. Ţepele.

♦♦♦ Această ruşine se întâmpla în vremea în care mergea – de parcă erau două cocote plecate la agăţat parlamentari grotieri – braţ la braţ cu Dom Profesor de dicţie preistorică, zis şi cursa de şoareci, sau Motanul Felix şi Otilia. Pînă în clipa în care, stând cu urechea lipită de uşa de la Griv(EI) co, lăsată special necapitonată, a aflat că mogulul de cimpanzei urmărea ceva necurat.  Anume să-i taie moţul, a se citi şuviţa, care părea un steag pe catarg, lăsată să i se fluture în bătaia lui ( Sorin Ovidiu ) Vântu (lui ).

♦♦♦Motanul, urmaşul Râsului – animal actual – a ajuns între timp un fel (ul doi ) de Monte Cristo, conte de Monte Carlo, pardon, de Jilava, locuind pe gratis în taverna mohorâtă de la Rahova ca tânăr scriitor bătrân, privind mânios şi mârâios printre gratii şi stanoage spre exteriorul interiorului locativ.

♦♦♦În tot acest timp, dar şi înainte şi după, devoratorul de politicieni de doi bani de hârtie igienică s-a şters cu ei pe spate, că până acolo ajungea şi până acolo îi ajungea zâmbetul larg deschis la fermoar.

NEsufărITUL  diN   COTROCENI

S  g.  E

♦♦♦Partea I – cea de sus.

♦♦♦În acele vremuri preistorice, dar tot istorice, cum ar zice un urangutan cu apucături de bucile obrajilor moderne – apucându-se de citit chiar înainte să apară literele – ei bine, acei oameni nu vorbeau. Ba chiar abia dacă reuşeau să să ridice pe vine, dresaţi să stea pe coadă de un anume profesor de cimpanzei. Urangutanul arfi putut fi Dl. Nistor – să-i zicem așa – iar cimpanzeii acei oameni – să le zicem așa – care nu vorbeau. Încă. Nu vorbeau între ei, unii cu alții adică, știindu-se că asta este o constantă a omenirii dintotdeauna. Dar de fapt ei nu vorbeau deloc, nu încă, doar răgeau, așa cum o fac și astăzi unii dintre noi, de parcă am fi vechi… fiare.

♦♦♦Însă Omul de Neanderthal, pe numele său de dizident printre ai ,,foștilor” săi, I-escu să-i zicem, era singurul care grăia, mai bine spus scotea niște sunete ceva mai culte decât primele onomatopee. Celor cu auzul mai fin decât noi li s-a părut că au fost legate două scremete sub formă de cuvinte, ca un strigăt fioros de indignare, care suna aproximativ astfel: măi animalule! Cu semnul mirării cu tot, deși nu era cunoscut încă. Decât poate ca semn pe fața celor care ședeau cu spatele în semn de protest, fiind nemulțumiți de faptul că nu prea fac fapte şi că sunt prea cuminți. Arătându-l în tot acest timp cu bâta minerului pe animalul de apă sărată, nepotul Mămăii. Nescris, ci doar desenat deocamdată pe pereții peșterilor cu o culoare ideologică, provenită din coaja scoicii vii, ea însăși nevorbitoare pe vremea aceea.

♦♦♦Lângă OM, dar depărtat de el – zicea el – ședea ca pe cărbuni străbuni încinși – de câțiva inși – un posibil profesor, bărbatul politic al caprei. Cel care, deși nu vorbea, avea încă de pe atunci certe abilități aritmetice incipiente, reușind să numere, deocamdată în gând, pietrele vulcanice, chiar dacă erau fierbinți. Așezându-le cu grijă părintească sub curul tăbăcit al românului, care era frate bun cu nesimțirea, fiindcă pur și simplu nu simțea căldura, așa cum nu o simte nici astăzi, ca să nu -l ardă la buzunar ; de aceea pe acolo bate vântul neschimbării. Şi cam cu atât am rămas de la el, cu barba ţapului în primul rând, dar şi cu jumătăţi de coajă de nucă de cocos. Pe post de căşti de protecţie împotriva zgomotelor indecente ale maţelor goale ale străzii, coji lipite de ţeste cu unsoare de maimuţă, adică salivă pentru necunoscători, puse peste urechile blegite ale electoratului mereu luat pe la spate, adică prin surprindere, chipurile.

♦♦♦După care, văzând că sunt prea surprinse de avalanşă – cea a promisiunilor fără sfârşit – masele de animale – vii era să zic – viitori oameni – de paie era să zic, dar nu mai zic – ar mai fi stat încă patru ani cu frumoasele lor guriţe căscate. A neînţelegere, sorbindu-i primului OM cele două cuvinte direct din gură, chiar înainte de a o deschide, aplaudând încontinuu ca să se încălzească în aşteptarea vremurilor şi mai reci care vor veni, cum ar fi de exemplu recent, sau acum.

nesuFERITul  diN   COTROCENI

S  g.  E

Articol scris la vremea lui

PAROL!

♦♦♦Ar fi putut fi cel mult Ministrul Culturii, însă mai de grabă al culturii pe două rânduri în răsad deschis ( la pantaloni era să zic, pardon ), înghesuit chiar cu vrerea sa într-o bălegarniță. Sau, de ce nu, al mai multor culturi, aflate pe căi neștiute în seră descoperită – decapotabilă chiar, dacă ne constrîngem un pic imaginația cu cureaua. Evident una neîncălzită, deci răcită, de-i curgea nasul mai ceva ca alte Aleea jacta est! Ar fi putut să fie Ministrul Educației Culturii, însă s-a ajuns – pe jos – la un compromis și a fost propus și acceptat doar la una din ele, fiindcă amândouă sunt feminine. Dar, ce să vezi, zise orbul, că de auzit nici vorbă, zise surdul mutului – măi dragă oameni buni –buni de votat era să zic – într-o bună, dar rea zi, a fost… Cum, ce a fost ? A fost – în grabă, netam-nesam, pe nepusă masă, că nu permitea bugetul – a fost – ziceam – numit în importanta și – credem noi sperând – responsabila funcție de semi – prim ministru. Interimar adicătelea, e adevărat – a-nviat – însă la fel de adevărat este că nu a fost. Ce n-a fost? A, da, n-a fost uns cu mir nemțesc, că președintele – vorbind rar și gândind pe măsură – așa, pentru păstrarea echilibrului tăcut – nu-l avea la el, ci la ea, care era … doar ea știa unde. Prin urmare a fost doar îngăduit așa și așa, dar mai mult așa, de voie de nevoie. Cu toate că el nu poate fi decât cel mult secund, dar – și în acest caz doar așa, un felul doi de secund – unul amestecat printre firele de nisip, nelipite între ele bineînțeles. Nisip care curge, evident cu el cu tot, dintr- o clepsidră secundară și intră în pântecul gros al alteia, care, la rândul ei, nu se vrea neapărat principală, ci mai de grabă una care să fie cel mult cumva nesecundară dacă se poate. În orice caz un secund care să semene un pic de tot măcar cu el, cu secundarul ceasului, dacă tot ne apropiem cu gândul de timp. Hai că-mi place cum am adus-o din condeiul pixului! Exact la timp!

♦♦♦Și culmea „tupeului obraznic” – al meu desigur – nu știu cum naiba s-a întâmplat și pe unde-am colindat, dar abia zilele și mai ales nopțile astea am aflat ce n-aș fi dorit să aud vreodată. Anume că – acest popândău era să zic – vine pe vine, de parcă s-ar duce, cumva pe șest, ducând degetul arătător acolo unde trebuie, adică perpendicular pe buze. Vine așadar, călărind mârțoaga Marei – Fefeleaga adică, cea politică – răsărind subit direct dintr-o nouă ( răsărădniţă, era să zic ) formațiune. Una neformatată încă, fiindcă n-are nici bază nici acid şi nici măcar vreun pic de rid, că de, e tânără. Recte din partidul numit dorință ca și tramvaiul, denumit aproape bășcălios – cu un cuvânt împrumutat de pe marginea de sus a șanțului – adică ALDE.

♦♦♦ALDE de-ai lui Tăriceanu, fost când Duriceanu, când Moliceanu, care mai nou se crede Înțelipceanu, cel care fu împins de floarea ornamentală Crin, culmea, cel niciodată înflorit, pe scări.

♦♦♦Dar nu în sus, ci pe ușa pe care scria cândva numele său, primind un şut cu şpiţul care l-a nimerit exact acolo unde trebuia, împins aşadar afară din Pe Ne Le cocoșului. Cocoșelul – vorba cântecului – jumulit ulterior la exterior de pontosul Ponta cu stânga, a fost de fapt dreaptaciul șef al partidului, adică veștejitul înainte de termen Crin. Ce ironie istorică contemporană, domnule profesor de ce ziceam mai înainte. Înainte, dar totuşi în era noastră, cea ruşinos de modernă.

♦♦♦Acest ALDE este un smoculeț de partid cu alură de ruptură, putem spune chiar de fractură. În cazul – acuzativ – de faţă a osului pubian – nu, nu vă prea rușinați – cauzată de greaua autonaștere. Dar – în același timp, ca să fim corecți, de parcă ar interesa pe cineva – având în vedere (a, care ne cam lasă ) și câteva mișcări de trupe. Şi mai ales de trupuri, destrupate de la alte partide, venite prin transfer în interesul deserviciului, cu care făcură înainte de clisură de-o strânsură. Și uite aşa şi-aşa – reuniți într-un snop politic – și-au scuturat aurul norocului moştenit de la adevăraţii oameni politici ante şi interbelici. Unde altfel decât pe treptele din fața pantofilor baschetbalistului, care între timp a renunțat la acest sport pentru a fi rezervă de pilot terestru, fiindcă are genunchii moi. Căci moi – en francias, s’yl vous plais – ( moa adică ) sunt viața toată! Play boy-ul de la Adesgo, Înțelipceanu, pe vremea când nu era ce crede că ar putea fi, fiindcă făcea ce i se spunea, ca toţi prezentatorii, face parte din cealaltă clepsidră. Însă una inversă, ca și caracterul deținătorului de nisip, nisip care curge de jos în sus, în mod evident împotriva timpului și a firii, că ne face să ne ieșim – fie și pe la intrare – din fire.

♦♦♦Dl. – să-i zicem în glumă prim ministru – este o apariție, în cel mai bun caz hilară, ca și cum ar fi un elev bătrân cu fața tânără, cu perciunii lipiţi cu gumă de mestecat – rămas cu guma-n buzunar repetent ani la rând – ca Bulă de exemplu. Unul care a șterpelit catalogul din cancelarie (a guvernului adică) și se prezintă, aranjându-și tacticos nodul lipsă de la cravată, în fața adevăraților elevi, dându-se drept profesor strâmb. Acest obosit și speriat popândău de câmp, Câmpeanu pe numele său de om, se preface că face pe dracu-n patru și face pe dracu ghem, adică mai nimic. Și totuși am rămas cu ceva, cu o lună din viață lipsă. Îmi cer scuze, aici ar fi trebuit să fie de fapt un moment trist, însă m-a luat mâna pixului prin surprindere și n-am mai putut s-o oprescu.

♦♦♦Dar, cum orice lună are un număr finit de zile și luna noiembrie s-a sfârșit chiar înainte de finit, așa că infinitul popândău cu joben roșu ( la culoare era să zic! ) s-a întors din nou pe câmp. Așteptând vremuri mai bune și – de ce nu – mai lungi. Sau poate şi mai groase pentru zilele geroase, de ce nu?

♦♦♦Permiteți o întrebare ne-câmpenească? Oricum eu o pun: De ce îți bați joc de noiembrie, Doamne!

popÂNDĂUL  diN  COTROCENI

S  g.  E

Articol scris la vremea lui – vezi : blog.cotroceni.ro

♦♦♦Zăvor inutil la ușa (gura) permanent deschisă a autointitulatei dive – andive – Querida nației de pe strada Ocupaţiei– care o ține așa ( și așa) nu ca să ia aer, ci ca să vomite ură direct în direct pe ecranele televizoarelor. Promovată de acele televiziuni care stau cu ciocul deschis să prindă vreo urmă de UUP. Nu vă spun ce înseamnă ca să nu mă înțelegeți greșit, adică exact așa cum sunt. Sau nu sunt.

♦♦♦Fiind iute vărsătoare de lături parfumate cu apă de gură înspumată, îi dezbracă, rupându-le hainele de pe ei, pe cei care au trecut prin ea, pardon, pe la ea, ca să-i arate în pielul gol ochilor beliți de excitarea irisului, aparținători ai publicului telespectator amator. Dar în primul rând pentru plăcerea sa perversă, pe care n-o ascunde sub silicoane, ca să nu-și îngreuneze sânii și conștiința din sutien.

♦♦♦Ultimul pe lista de vânzări cu bucata – în beneficiul presei, dar și pentru amorul ei propriu era să zic – este celebrul (de-acum) onanist cu deștu-n cur, vicele nostru al tuturor, al capitalei noastre virile cam ca el, pe numele de scenă în aer liber tudy. Scuze, poate trebuia să scriu cu T mare, dar din respect pentru alfabet prefer să rămână așa.

♦♦♦Băiatul, un fin intelectual am înțeles, dar impracticabil, după ce și-a scos degetul a reușit să și-l bage rapid ( București ) în nas, astfel că imediat după alegerile locale a scos de-acolo o biluță de dimensiunile partidului său. Cu care, ghidonat cu degetul nefolosit încă de Tăriceanu, a aruncat în geamul (era să zic)doamnei Firea, care tocmai se tocmea cu consilerii Primăriei capitalei pe cine să numească în locul celor deznumiți. Așa că l-a ales pe el, absolventul ca solventul al mai multor facultăți decât firele rare de mustăți, cel care așa de tare i-a umilit pe corporatiștii lumii cu capabilitățile sale încât aceștia nu s-au încumetat să-l angajeze ca să nu-l jignească.

♦♦♦Ce, nu știți ce a fost ales? Vai, ( Steve Vai !) câtă lipsă de cultură politică aveți. Sau, dacă ne uităm invers, n-aveți! El este – după ce a trecut ca Papa peste bridge-l pontifical – este, țineți-vă bine (nu vă spun de ce ca să nu mă boscorodiți) noul viceprimar general cu grad de soldat major neinstruit.

♦♦♦Querida este supărată că de ce nu a fost întrebată ea prima tv cam cum stă cu treaba puiul Tudy, că le-ar fi spus punctul său G ( năpraznic ) de vedere (la lac), astfel că propunerea ar fi fost inutilă ca întreaga poveste, care spre bucuria multor gură cască abia a început.

♦♦♦Culmea vitezei la români : la numai o zi de la numire, tocmai când era să termin articolul ( nehotărât ) am aflat că nu mai e. Ce trebuia de la început să nu fie, adică vice-primar general, probabil, fiindcă, pentru că păi de – aia.

GENERalul  –  particular –  diN  COTROCENI

S  g . E

Articol scris la vremea lui.

♦♦♦Nu-i aşa că-i aşa, că vicele este fin? Fin neşlefuit de naş. N-aşa? Deşi o să fie greu să vă daţi seama, este vorba chiar de Bogdan – fă-te că eşti vice – Olteanu, finul economic al naşului manechin la Adesgo, cel ajuns întâmplător șef al guvernului, rod al subordonatei destinului. Întâmplarea, ce nu știați ?

♦♦♦După ce i-a crescut puful dintre penele PNL – ului, de nu-și mai putea ține aripile strânse, umflându-i-se, Bogdan călare pe geamantan – ul plin cu dezmierdeli politice şi fine mângâieri pe ceafă de cît mai multe și nespălate mâini, fu împins pe roţile dinapoi înainte, pe scările impunătoare ale BNR.

♦♦♦În zborul său planat deasupra unui cuib de cuci năuci, așa, ca la un semn (din naştere, uşoară!), semn făcut de la sol nu doar de un singur pol (politic) şi-a dat seama că este cazul – dativ – să aterizeze, fiind ajutat cu toate faldurile deschise – la pantaloni era să zic, Doamne Iartă-mă – de o frumoasă paraşută politică. Desigur, una roşie la culoare, cea a numărului 1/2 din 1 și 2 la un loc – şi arătăm aici cu unul din deşte spre Florin Georgescu, vicele prim, chiar mai mare decât primul – aşa că a nimerit direct în subsolul aurit al Băncii Naţionale. Naţionale, ca ţigările de pe vremuri, cele mai ieftine, adică invers decât salariul său de specialist în nimic.

♦♦♦Oameni buni, n-o să vă vină să credeţi, dar a căzut cu curul, care nu putea să fie altfel decât fin, direct în fotoliul şi mai fin de vice-guvernator şi după cum vedeţi scriu nelegat, că asta se va petrece ulterior. Legarea. A aterizat în imediata apropiere a eternului prim vice, Florin Georgescu, ,, mazărul și fazărul ” finanțelor românești, după părerea de specialist în cărți de joc pe loc, exprimată pe gura din față de floarea de Crin Ant(i)onescu. Și la o oarecare, dar nu oricare distanţă de şi mai eternul guru al BNR, preţiosul Mugur – de fluier – Isărescu, cel care se prea preface că ştie mai multe decât știe.  Într-adevăr, ştie să-i  pună la treabă  pe ALDE cei care sunt   ,,VICE ”  ( nicio aluzie Mihai Popescu ! ) şi – încă şi mai bine – ştie să cultive viţa de vie, ascunzând printre butuci taxele fiscale, care-l cam agasează şi care i se par (sau arac, cum preferați) neconforme cu statutul său de ,,Crămar”.

♦♦♦Bogdan Olteanu a fost împins atât de sus nu fiindcă-i miroseau picioarele, ca eroului rus, ci pentru că are marele merit de a fi economist, specializat în finanţe la masa de pocher a lui Crin – Căcărău – Antonescu. Și – în același timp cu spațiul – agăţat în cuierul lui Florin Georgescu să înveţe de la acesta şi o altă meserie, cea de umeraş, nu de altceva, dar să știe când să stea cu umerii lăsați ( lăsați că știm noi cum, că abia ne-am îndreptat umerii ! ).

♦♦♦Şi – dacă o vrea Bunul Dumnezeu – să se dezveţe de păcătosul obicei de a fura până şi anafura din altarul și el aurit al managerului general (de securitate zic cei răi, dar cei buni se limitează să se refere la securitatea moral – religioasă a neamului ), prețiosul Patriarh Daniel.

♦♦♦Vă puteţi imagina, mergând aproape de Gina – scuze pentru rimă ! – ce discuţii memorabile se porneau când se întâlneau Bogdan Olteanu şi piatra de temelie, pe numele său de consilier de palier Adrian Vasilescu! Cred că râdeau cu sughițuri până şi covoarele, scuturându-se singure, dându-și palme, chiar fără să mai fie nevoie să fie întinse pe bătător.

♦♦♦După ce a stat ani buni cu picioare desfăcute – pentru echilibrul leului de metal, privindu-l inferior pe cel de hârtie (creponată ? ) – picioare bine înfipte pe culoarele BNR, îndesând în buzunarele fără fund (pardon!) orice, a dat cu mâna de ceva. Erau monezile aşezate de vulgul ( scuze, prostimea ) lui Mămălin (sic!) Voicu în şir indian, evident după imporatanţa lor valorică în epocă, care l-au făcut pe ,,finul nostru” să simtă că i se cam rup pantalonii-n cur de plăcerea umplutului.

♦♦♦Și desigur de greutate, de prea mare greutate, fiindcă îşi burduşise buzunarele cu prea multe încă din vremurile bune – cele bune de furat, la adăpostul umbrelei scrobite ţinută de naş cu ambele mâini din faţă în spatele finului ,,finanţist”. Timp în care amândoi încercau – la patru mâini – să-i mângâie orgoliul de făcător de de toate, cel niciodată îndestulat al lui Sorin Ovidiu Vântu. Şi să-i transforme acestuia – mângâindu-l slugarnic în buzunar – bastonul de invalid într-unul de mareşal, aşezat sub cal. Bastonul. Și după ce au scos mâna de acolo – nu vă spun de unde ! – mulțumiți cu ce a ieșit la numărătoare au zis în cor ( Corul Madrigal, format doar din ei doi ) : Da, ca la cununie ! Guvernator să fie !

♦♦♦Bine, asta știm numai noi, aceia care am auzit ca și cum am fi fost acolo ce i-a șoptit Bogdan Olteanu aceluia : du-te tu, măi ziaristule, Guvernator în Deltă și apoi mă duc eu Vice-guvernator la BNR și să vezi atunci rost de ,,verzișori ” !

♦♦♦Acum, că bietul om(uşor) se află la mare ananghie nu putem să-i urăm decât să aibă ,, monezile” dintre picioarele – dinapoi era să zic – cât mai uşoare şi mai puţin coclite.

PRIM  vice  PREȘeDINTELE  diN  COTROCENI

S  g.  E

♦♦♦Exact cel care ar trebui prin însăşi natura şi definiţia lui să ne protejeze şi să ne apere interesele, să ne putem baza pe el – statul adică – ei bine, tocmai el ne fură, ne face somnul neliniştit, sau ni-l fură şi pe acela, dându-ne în permanenţă – dar mai ales atunci când, în mărinimia lui, ne permite să fim treji – coşmaruri. Oare acest popor a născut un monstru de care nu mai este chip să scape?

♦♦♦Suntem trataţi ca nişte jivine blajine, pricăjite, cu colţii de lână, cu care mai de grabă îi mângâiem pe mai marii vremii, atunci când de prea multă obidă încercăm să-i prindem de turul pantalonilor, iar ei ne dau un fâs în nas, drept premiu că avem coada între picioare, iar capul ridicat doar până la acel nivel.

♦♦♦Este vina lor? Pe dracu!

♦♦♦Acest gen/ fel / tip de stat este chiar stat în stat. Şi asta tocmai pentru că noi îi permitem. Aşa-zisul stat, cel care ar trebui să reprezinte întreaga populaţie, nu mai există, presupunând că această ţară a avut parte de aşa ceva vreodată.

♦♦♦Întrebarea este cum de le-am permis atâta amar de vreme să prindă atâta putere şi să se îmbrace cu atâta superioritate şi ,,tupeu obraznic” la care şi-au asortat în fiecare zi o altă ferchezuită făloşenie, încât să nu mai ţină seama de nicio normă de lege – nici chiar cea pe care o fac ei înşişi – de bun simţ, sau frică de Dumnezeu. Călcând totul în picioare chiar sub ochii noştri umezi de bovine chinuite ce suntem.

♦♦♦Cum de i-am lăsat şi-i lăsăm în continuare să stea pe grumazul nostru, să ne mâne ca pe nişte jivine domesticite şi să ne batjocorească fără nicio limită. Să ne conducă destinele folosindu-se de naivitatea şi pioşenia noastră vinovată, dând totodată dovadă de un total dispreţ şi desconsiderare.

♦♦♦Toate astea se întâmplă pentru că noi stăm cu degetul la tâmplă, prefăcându-ne că gândim şi pentru că şi-au dat seama că suntem slabi şi neputincioşi, că nu suntem tari în partea moale.

♦♦♦Cu visele noastre, cele dintotdeauna, ce făcuşi?

♦♦♦Şi cine… aia-a mă-tii te pretinzi?

♦♦♦Tu, Statule, mare hoţoman mai eşti!

NESUFERITUL  din  COTROCENI

S  g.  E

 

Partea a III-a – cea cam de jos.

♦♦♦Stând rezemat de o stanoagă pe ,,Podul Mincinoşilor „din interiorul Mărginimii Sibiului, ultimul nearderthalian, un nordic rece ca fiordul din centrul nervos, dar culmea calm, al ţării, s-a trezit din somnul lin, fără vise urâte, dându-ne nouă coşmaruri. Marele ciobănesc german s-a pomenit pur şi simplu ales, mai ales de grotarii din afara malurilor grotelor din interior, drept pedeapsă pentru că erau prea liberi să nu aibă nimic, motiv suficient însă ca să înceapă să aibă şi ei coşmaruri.

♦♦♦În mod normal pentru el, dar bizar pentru noi, îşi mişcă gura în acelaşi timp cu braţul, amândouă mişcările fiind egale cu ele însele. Timp în care scoate – pe gură, desigur – nişte băşici rotunde printre buzele subţiri ca lama de ras făcută din piatră cubică, după care le ascunde sub limbă ca să fie martore tăcute la puţinele cuvinte pe care ar putea cu greu să le elibereze. Acele băşici proveneau de la guma din lut fin de mestecat, având gust de nisip, miros de capră neagră şi culoare de la celelalte culoare pe care aleargă să prindă trenul spre Sibiu.

♦♦♦În tot acest timp un grup bine, pardon, de bine de grotari luminează ţara pe dinafară cu un fel de lămpaşe făcute din pietre încinse, având în loc de becuri nişte licurici aduşi de primul emanat de unde a ştiut el.

♦♦♦Pentru celălalt el, rezematul de stanoagă, s-a născut Pământul, ca să aibă grotele unde să se ascundă spre deosebire de munţii expuşi în bătaia vânturilor, păstrând pentru ele sunetul trist al cântecelor ruşinate de prea multă goliciune.

♦♦♦Să revenim însă la Pre-OMUL nr. 1 al acelei vremi, maimuţa pe cale de prea devreme dispariţie, pentru a face loc omului de bine rău ce stă încă pe vine ca să devină ce va fi azi, lăsându-i pe ,,grotari” să vină cu ghioagele neascuţite, în care doar să se sprijine. Să vină cu vinu-n nas în satul lui Bucur pentru o lecţie de preistorie modernă şi prea contemporană cu şi despre pre-ciobanul de mai sus de Podul Izvor ( de inspiraţie ).

♦♦♦Şi când te gândeşti că nu cu foarte mult timp în urmă milioane de oameni – animale din grote – votau, fiecare cu ghioaga lui, pe omul de bine spre foarte bine aproape, punând ştampila muiată în scuipat de maimuţă neinstruită, dar fudulă nevoie mare, pe acelaşi perete al grotei în care locuiau. Şi probabil şi trăiau.

♦♦♦Acum, la apusul erei sale, în care ne prefacem că trăim, Omul refuză să creadă că i s-a sfârşit mălaiul preistoric, urmând să dea socoteală ( scuze! ) pentru că a fost şef de trupe pentru trupuri nevinovate. Şi să sperăm că mâinile fine, mânjite în mod proletar de sînge – mândrie pentru culoarea roşului comunist – nu vor mai aplauda încă o dată venirea ,,grotarilor „. Şi nu vor mai fi curăţate de sângele uscat de vreme, dar atât de târziu.

NESUFERITUL  din  COTROCENI

S g. E

Partea a II- a – cea nu de sus.

♦♦♦La toată această atmosferă de circ preistoric, oferit gratis ca bonus pentru rânjet prostesc, cineva – deocamdată prefăcut timid, având tot timpul cu sine două cuburi de gheaţă oceanică – asista de pe margine la început doar privind, hăhăind căt îl ţinea flota şi cât îi permiteau serviciile de pe punte ( pun-te bine cu cine trebuie! ). Era piratul cu amândoi ochii pe jumătate acoperiţi, jumătatea de deasupra lor, Omul din Atlantida, cea de lângă Mamaia noastră, vai de mama ei.Privea amuzat, ca un animal politic modern, stând încă pe banca de rezerve de cadre pentru tablouri care nu vor fi pictate niciodată, având alături două pahare. Unul cu Whisky preistoric şi altul cu gheaţă polară istorică, dar la fel de veche, adusă chiar de el. Primul, whisky-l, provenea din rezerva de protocol de la Crescent, iar gheaţa fiind fin spartă de Urs (U) cu spărgătorul de nuci pe buci de la Antene. Dar nu doar sta, ci intra câte un pic în teren, unde a şi rămas două reprize prelungite, ca arbitru şi jucător în acelaşi timp, punându-şi pe braţul Chilia banderola de (Dan) căpitan ( de plai ). Aflându-se într-o permanentă dispută cu mulţi neanderthalieni, nastasieni, voiculescieni şi ulterior căcărieni şi pontanieni. Comandantul de ,,grotari” mai evoluaţi în involuţia lor chiar le aduna acestora ciomegele ca să facă ţepe din ele, în care să-i înfigă în primul rând pe înfigăreţi. Dar şi pe cei care aveau lopeţi pentru a avea cu ce să strângă banii şi furci ca să-i învârtă ca să nu se usuce. Banii. Din păcate pentru ţepe au rămas fără obiectul muncii, să zicem aşa, căzându-le vârfurile de ruşinea de a nu fi văzut niciun cur înfipt în vreuna dintre surate, chiar înainte de a putrezi. Ţepele. Această ruşine se întâmpla în vremea în care mergea – de parcă erau două cocote plecate la agăţat parlamentari grotieri – braţ la braţ cu Dom Profesor de dicţie preistorică, zis şi cursa de şoareci, sau Motanul Felix şi Otilia. Pînă în clipa în care, stând cu urechea lipită de uşa de la Griv(EI) co, lăsată special necapitonată, a aflat că mogulul de cimpanzei urmărea să-i taie moţul, a se citi şuviţa, care părea un steag pe catarg, lăsată să i se fluture în bătaia lui ( Sorin Ovidiu ) Vântu (lui ).

♦♦♦Motanul, urmaşul Râsului – animal actual – a ajuns între timp un fel (ul doi ) de Monte Cristo, conte de Monte Carlo, pardon, de Jilava, locuind pe gratis în taverna mohorâtă de la Rahova ca tânăr scriitor bătrân, privind mânios şi mârâios printre gratii şi stanoage spre exteriorul interiorului locativ.

♦♦♦În tot acest timp, dar şi înainte şi după, devoratorul de politicieni de doi bani de hârtie igienică s-a şters cu ei pe spate, că până acolo ajungea şi până acolo îi ajungea zâmbetul larg deschis la fermoar.

NESUFERITUL  DIN  COTROCENI

S g. E

Partea I – cea de sus.

♦♦♦În acele vremuri preistorice, dar tot istorice, cum ar zice un urangutan cu apucături de bucile obrajilor moderne – apucându-se de citit înainte să apară literele – profesorul de cimpanzei dresați să stea pe coadă, este vorba de Dl. Nistor să-i zicem așa, când abia dacă reușeau să se ridice din poziția pe vine, ei bine, acei oameni – să le zicem așa – nu vorbeau. Nu vorbeau între ei, unii cu alții adică, știindu-se că asta este o constantă a omenirii dintotdeauna, dar de fapt ei nu vorbeau deloc, nu încă, doar răgeau, așa cum o fac și astăzi unii dintre noi, de parcă am fi vechi… fiare.

♦♦♦Însă Omul de Neanderthal, pe numele său de dizident printre ai ,,foștilor” săi, I-escu să-i zicem, era singurul care grăia, mai bine spus scotea niște sunete ceva mai culte decât primele onomatopee. Celor cu auzul mai fin decât noi li s-a părut că au fost legate două scremete sub formă de cuvinte, ca un strigăt fioros de indignare, care suna aproximativ astfel: măi animalule! Cu semnul mirării cu tot, deși nu era cunoscut încă, decât poate ca semn pe fața celor care ședeau cu spatele în semn de protest, fiind nemulțumiți de faptul că nu prea fac fapte şi că sunt prea cuminți. Arătându-l în tot acest timp cu bâta minerului pe animalul de apă sărată, nepotul Mămăii, nescris, ci doar desenat deocamdată pe pereții peșterilor cu praf de muniție ideologică, provenit din coaja scoicii de uscat, ea însăși nevorbitoare pe vremea aceea.

♦♦♦Lângă OM, dar depărtat de el – zicea el – ședea ca pe cărbuni străbuni încinși – de câțiva inși – un posibil profesor, bărbatul politic al caprei, care, deși nu vorbea, avea încă de pe atunci certe abilități aritmetice incipiente, reușind să numere, deocamdată în gând, pietrele vulcanice, chiar dacă erau fierbinți. Așezându-le cu grijă părintească sub curul tăbăcit al românului care era frate bun cu nesimțirea, fiindcă pur și simplu nu simțea căldura, așa cum nu o simte nici astăzi, ca să nu se simtă la buzunar, de aceea pe acolo bate vântul neschimbării. Şi cam cu atât am rămas de la el, cu barba ţapului în primul rând, dar şi cu jumătăţi de coajă de nucă de cocos, Pe post de căşti de protecţie împotriva zgomotelor indecente ale maţelor goale ale străzii, coji lipite de ţeste cu unsoare de maimuţă, adică salivă pentru necunoscători, puse peste urechile blegite ale electoratului mereu luat pe la spate, adică prin surprindere, chipurile.

♦♦♦După care, văzând că sunt prea surprinse de avalanşă, cea a promisiunilor fără sfârşit, masele de animale – vii era să zic – viitori oameni – de paie era să zic, dar nu mai zic – ar mai fi stat încă patru ani cu frumoasele lor guriţe căscate a neînţelegere, sorbindu-i primului OM cele două cuvinte direct din gură, chiar înainte de a o deschide, aplaudând încontinuu ca să se încălzească în aşteptarea vremurilor şi mai reci care vor veni, cum ar fi de exemplu recent, sau acum.

NESUFERITUL  DIN  COTROCENI

S  g.  E